Stephan Micus – I Praise You, Unfading Rose

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=UG36_li2bnY%5B/embedyt%5D

Franz Schubert – Piano sonata D 960 – Andante sostenuto – Sviatoslav Richter

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=lD-0Vp77BnI%5B/embedyt%5D

“O ţară tristă, plină de humor…”

 

 

 

“O ţară tristă, plină de humor…” asta e România!

Ţara în care m-am născut şi am trăit până acum, dar în care mă simt ca o exilată. Ţara în care se râde mult, se miştocăreşte mult, pentru că da, suntem la Porţile Orientului şi asta justifică totul. Ţara în care se fură pe rupte şi hoţii sunt aleşi în fruntea bucatelor. Ţara în care totul e de vânzare de la copii, la titluri savante şi până  la suflete. Ţara în care nu ai nicio siguranţă când ieşi afară din casă.  Ţara în care dacă ajungi într-un spital echivalează cu semnarea sentinţei la moarte. Ţara în care s-a întors Nick Sava după 20 de ani de autoexilare, la care se condamnase, când a văzut în 1990 că nu există nicio speranţă de-a se schimba ceva în mentalitatea colectivă românească.  De fapt, România e o ţară nici mai bună, nici mai rea ca alte ţări. Problema e alta. Ţine de mentalitate, de  tarele lăsate moştenire de la o generaţie la alta.

A uitat sărmanul Nick Sava cu câtă scârbă şi cu câtă obidă a plecat dincolo de ocean. Aşa cum uită cei care revin an de an şi, de fiecare dată, se întorc jurând că anul următor nu mai vin. Ai zice că românii plecaţi în afara ţării sunt masochişti. Adevărul este că iubirea pentru România este o iubire toxică. Mai devreme sau mai târziu ucide. Aşa cum l-a ucis pe Nick Sava. Şi pe mulţi alţi oameni de valoare care au parcurs drumul celebrului domn Lăzărescu din filmul la fel de celebru.

Nimic din cele ce s-au petrecut în preziua morţii lui nu-i anunţa sfârşitul tragic, în chinuri atât de mari…

 Aşa cum îi plăcea, duminică , 7 martie, a fost la mall să scrie. Începuse un nou roman de care era mândru. N-a apucat să-mi povestească prea multe. Doar ce terminase altul şi se gândea să caute pe cineva să-l editeze la computer- îi plăcea să scrie cu creionul în caiet tip A3 de matematică. Gândind că sunt şi-aşa prea obosită, voia să plătim un editor.

Duminică seara, când s-a întors de la mall l-am auzit tuşind din când în când şi pentru că avea un parşiv de diabet cu alte complicaţii am decis să mergem pe 8 martie la medic.

A fost de acord şi, dimineaţă, după ce şi-a băut cafeaua şi a citit presa, mi-a zis să-l las să se odihnească puţin înainte de-a pleca.După toate semnele contactase o viroză şi a început să facă febră. Medicul de familie avea program după amiaza aşa că am decis să chem acasă o salvare cu medic să-i prescrie o reţetă să nu lăsăm boala să avanseze.

În jumătate de oră a venit salvarea, însă bucuria mea s-a preschimbat în revoltă amestecată cu furie. Nu ştiu dacă individul era medic. După comportament şi după limbaj era un golan luat de la colţul străzii. A scos sictirit un pix de undeva de la spate şi-a început să scrie. Nici măcar nu l-a consultat nu l-a întrebat ce şi unde-l doare. Nimic. Cu un aer de superioritate scria şi se uita la mine: „nurofen, răceală şi grip” …i-am spus că nu poate lua aşa ceva pentru că-i hipertensiv. Răspunsul a fost năucitor: „Nu mă interesează problemele lui cardiace.”, „paxeladine…”are diabet şi glicemia deja e cam mare, am spus eu în speranţa că mă ia în seamă. „N-are importanţă!” „şi vitamina C, deşi nu i s-a dovedit eficacitatea”…fraza asta a repetat-o de vreo trei ori pentru că, probabil, îl făcea să se simtă important.Înainte să iasă pe uşă mi-a zis să-l duc totuşi la spital că „de gripă mor bătrânii ca el, şi-a arătat spre Nick, nu tinerii ca el, marele doctor. I-am deschis uşa semn că trebuia să părăsească teritoriul până nu exteriorizam ce simţeam.

Am sunat din nou la medicul de familie care a venit spre seară şi mi-a recomandat internare în spital. Între timp, cu tratamentul pe care i-l dădusem şi cu alte ocazii reuşisem să-i scad puţin febra. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu Nick de-a acceptat atît de uşor să chem salvarea şi să meargă la spital deşi, având destule experienţe triste cu spitalul, refuzase de dimineaţă.

Resemnat, cu o figură tristă şi obosită a acceptat precum mielul să meargă la tăiere.

În salvare m-am rugat de asistentă să mă ducă la urgenţă, la cardiologie. M-a refuzat cu obstinaţie pentru că avea febră 38, 2. Am ajuns la Spitalul de Izolare şi primul meu gând a fost că de-acolo nu poţi ieşi viu. Am întrat într-o încăpere prost iluminată şi insalubră de la poarta spitalului unde două ameţite, cu veşnicele stetoscoape legate de gât au început să-mi pună întrebări, chipurile să-i facă internarea. Habar nu aveau de meserie, dar când le-am cerut să cheme urgent un medic să-i acorde bolnavului primul ajutor, mi-au spus cu seninătatea birocratului imbecilizat că au de urmat proceduri. Nick avea frisoane şi cu greu l-au lăsat să se aşeze pe un nenorocit de pat. Eu mă tot străduiam să le arăt plicul cu documentele medicale şi am insistat să-l ducă la terapie intensivă pentru că era un bolnav cu boli cronice care cerea atenţie mărită. Nu s-a uitat nimeni la hârtiile mele. Cu greu a venit o doctoriţă cu care am negociat ceva vreme să rămân alături de Nick. Am sperat că fiind cu el nu i se poate întâmpla nimic.

Deşartă speranţă…

A fost dus la pavilionul 3, chipurile cu un cărucior până la uşă, apoi a fost nevoit să urce nişte scări înalte şi întortocheate că un bolnav cu probleme cardiace, oricând îşi putea da duhul acolo.

A venit faimosul doctor Dănuţ Teodor, care, în loc să ceară lămuriri despre istoricul bolilor, m-a dat afară din rezervă. Sunt convinsă că nici nu s-a uitat pe hârtii. L-am rugat să cheme un cardiolog măcar, spitalul neavând un minim de mijloace pentru intervenţii în astfel de cazuri. Dacă catadixea vreunul să se uite în documentele medicale, cu siguranţă m-ar fi îndrumat alături, la clinica de cardiologie. Dacă măcar venea vreunul să-l vadă în timpul nopţii ar fi constatat că se instalase deja decompensarea cardiacă.

De asistentă ce să spun? Parcă venise de la muncă şi abia aştepta să se culce. Tipica puturoasă , dornică de somn care populează spitalele româneşti. L-a umplut de sânge până a reuşit să-i pună o perfuzie. Am tot încercat să-i spun că-i vorba de un om, nu de un animal la abator şi mi-a zis că-s prea sensibilă.

Pe la ora 9 seara l-am lăsat singur pe Nick care, aparent, îşi revenea şi am venit acasă să-i iau schimburi, mâncare şi ce mai trebuia. Am lipsit aproape 2 ore. Între timp îi luase perfuzia ceea ce mi s-a părut că a fost cam repede. Nu mi-a trecut prin cap că asistenta grăbise totul să meargă la culcare. Obosită, cu privirea înceţoşată mi s-a părut că ceva nu era în regulă cu Nick. I se învineţeau extremităţile. I-am semnalat asistentei  şi a zis că mi se pare.Cred că nici nu m-a luat în seamă. Până dimineaţă, la ora 4, n-a venit nimeni, absolut nimeni să vadă bolnavul. Îşi făcuseră datoria şi s-au culcat mulţumiţi. La un moment dat, Nick  a început să respire greu şi des. Am fugit la asistentă. De acolo de unde stătea, întinsă în pat, mi-a zis să-i dau o codeină. Nu mai ştiu de câte ori am ieşit afară din rezervă şi am strigat la ea să vină că-mi murea omul şi să aducă şi doctorul. Abia l-a trezit. Au fost minute lungi în care Nick s-a luptat cu moartea de unul singur. A făcut blocaj renal şi decompensare cardiacă. A murit în rezervă şi, ca nişte ticăloşi ce sunt, l-au transferat la terapie intensivă spunându-mi că l-au resuscitat. Când m-am dus peste ei că vreau să-l văd au zis că l-au pierdut definitiv.

Ca să acopere urmele indolenţei şi incompetenţei lor, i-au făcut autopsie şi au declarat că a avut faimoasa gripă porcină. Adevărata cauză a fost lipsa asistenţei medicale, indolenţa, nepăsarea şi nesimţirea. Au amânat investigaţiile pentru a doua zi.

Nu fac afirmaţii gratuite, ştiţi bine.Vă lasă conştiinţa să mă contraziceţi, domnule Dănuţ Teodor, purtător de vorbe şi mai puţin de omenie? Somn uşor în abatorul numit spital de izolare! N-o să vă uit aşa curând. O să vă port în gând până dincolo de mormânt.

Aşa a murit Nick Sava fără să i se ofere cea mai mică şansă de supravieţuire în insalubrul spital de izolare din Iaşi, având marea neşansă de-a fi încăput pe mâna unor incompetenţi care nu merită să fie numiţi cadre medicale.  N-a vrut să moară de moarte bună printre străini, a venit să fie sacrificat de ai lui, acasă.

Dumnezeu să-ţi odihnească sufletul chinuit, Nick Sava!

Emanuel Pope : Panama papers -LAW FOR THE RICH

 

 

Inima ei o părăsise plecând de nebună

nimeni nu știa pe unde își dezrădăcina acum nervii

numai trupul îi creștea

într-o zi cât în două decenii

aproape unidimensional

în grafice, notițe și schițe

avea o tumoare cancerigenă

de 2,6 TB

și renunțase la viața de apoi.

.

Înghițea zilnic ca un bolnav bulimic doar cifre

orice nu se putea apăra

așa pățise și satul meu și casa ta

câteva maternități și viitorul unor generații

ba chiar și unele popoare învecinate de mare

Stam toți înăuntrul ei asfixiați ca-ntr-o balenă

și nu scoteam un cuvânt

așteptam doar să moară:

ea

dar și satul meu și casa ta

și cele câteva maternități

împreună cu viitorul unor generații

și popoare învecinate de mare

…

iar eu sincer n-aș fi vrut să se-ntâmple așa

cu tot respectul companiei-n care mă aflam

să mor înghițit de balenă

și cred că aveam o cifră mică *

de care-mi păsa.

 

 * 0,01 grame- greutatea fizică presupusă a sufletului

 

 

 

 

NICK SAVA-Asmodeu

 

 

 

Prima dată cînd s-a auzit de Eveniment, prea puţini ştiau despre el. Încă mai puţini au fost interesaţi. Doar madam Petric, de la doi, a bodogănit ceva despre „necuratu” de cîte ori bîrfea cu vecinele la intrarea în scară.

Se pare că prima dată a fost Visul. Cum el s-a întîmplat în cursul nopţii, desigur, şi cum nu toţi îşi amintesc dimineaţa visele visate peste noapte, a trecut aproape nebăgat în seamă. Doar cîteva babe, tovarăşe de bîrfă ale doamnei Petric, şi-au dat seama că mai toate au avut un vis asemănător. Avea dreptate doamna Petric să vorbească despre „necuratu”…

Nu că Visul ar fi fost un coşmar. De fapt, era despre nimic. Sau, mai nimic. Era despre încercarea de a fura de la Cineva Ceva.

„O vrajă”, spunea madam Fălcosu. De fapt, nimeni nu-i spunea aşa în faţă, să n-o supere, aşa că-i spuneau „madam Florica”.

„Nu, mai curînd o reţetă”, o contrazicea madam Burghelea (poreclită „Burghiu” datorită numelui şi a cîrlionţilor aproape cărunţi, făcuţi cu bigudiul), soţia „inginerului” de la Trei. Ea, probabil, ştia; absolvise cîndva, de mult, liceul sanitar – chiar dacă nu lucrase nicio clipă în domeniu pe motiv de căsătorie cu un soţ mai în vârstă şi cu salariu bunicel.

„Ba un pergament!” se răţoise Vasilica. Ea nu se „răţoia” la cineva anume, dar era puţin mai surdă (avea şi proteză) pe motiv de picamer, zicea ea. Lucrase ca pontatoare pe nu ştiu ce şantier, pînă se „aranjase” pensionară la nici patruzeci de ani. Femeile nu prea-i ziceau nici „doamnă”, nici „madam” – i-ar fi spus, poate, „Vasilică Tată”, aşa cum îi spunea Petric, muncitorul (şi în sensul de „harnicul”) soţ al doamnei Petric – dar Vasilica prefera să fie tutuită. „De persoanele mai bătrîne”,completa ea, privind ironic spre babe…

„Şi reţeta poate fi scrisă pe pergament.” o completa madam Burghiu. De fapt, habar nu avea ce-i ăla un pergament, dar bănuia că se poate scrie pe el. Poate un fel de „ozalid” – de care auzise.

„Am zis eu altfel?”, se răţoia (din nou) Vasilica.

 „Eu cred că era o formulă!” le contrazise pe toate tanti Tuliuc – numită de toţi chiar Tanti (nu pricepeau ce fel de nume ar fi „tuliuc”). Ea era cea mai vîrstnică femeie din bloc şi cea mai umblată. Fusese şi la Stambul, se lăuda ea (deseori).

„Aşa am zis şi eu” se bucura Fălcoasa. „Vraja nu-i tot o formulă? Poate fi scrisă şi pe pergament.”

Cu asta căzură la pace. „Formulă” putea fi şi o „reţetă”, cum se strădui să le convingă madam Burghiu. Dar ele continuară să discute încă multă vreme, cine de la cine vroia să fure „formula” – pentru că nu era deloc clar în Vis.

Cam tot atunci avură loc Petrecerile. Oamenii din bloc nu mai erau siguri dacă ele, Petrecerile, chiar avuseseră loc în fapt – şi unde anume. Unii vorbeau despre un cor mixt (femei şi bărbaţi, cu un număr de la trei pînă la opt persoane). Altele, de „o formaţie” – care părea a fi ori un taraf, ori o mică fanfară, ori chiar una „de zbînţuiţi” (cum specifica madam Cîrlig). Nu era clar ce cîntau sau de ce, dar mai mulţi erau convinşi că „formaţia” performase ori chiar la ei în apartament, ori la vecini. Ba chiar Bădilă, electricianul de la Opt, zicea că-i întîlnise în lift.

Aici, cu liftul, era cu totul altă poveste. Aproape toată lumea era convinsă că, într-un fel sau altul, liftul avusese un rol foarte important. Ori ducea oamenii la Petrecere, ori îi scotea din bloc, ori cei din lift (deşi liftul era de patru persoane, ei erau convinşi că e vorba de mult mai mulţi pasageri) aveau oarece legătură cu Furtul. Aici, se pare că bănuielile se îndreptau mai ales asupra unei fete (sau tinere femei) şi a unui bărbat („bine”, zicea Tanti, care îşi amintea de un anume Ismail din tinereţile ei, acum trăitor la Istanbul; nu, după ce părăsise Ada Kaleh, nu-l mai văzuse niciodată). Se pare că cei mai mulţi îşi aminteau, într-adevăr, tînărul (sau „bărbatul bine”) din lift, brunet, înalt şi cam slăbănog. Fata era frumoasă, îmbrăcată în rochie albă, destul de vaporoasă (asta o spunea Ciuhodaru, ceferistul de la Patru, lingîndu-se pe buzele senzuale). Singurul lucru pe care nu-l puteau hotărî era dacă cei doi necunoscuţi făceau parte sau nu din „formaţie” şi dacă fuseseră văzuţi şi la una din Petrecerile care, în noaptea respectivă, avuseseră loc într- unul din apartamente.

Dar, ca orice motiv de bîrfă, şi acesta trecu relativ repede, înlocuit de multe alte subiecte aduse de televizor, ziar sau cozile din cartier. Desigur, acum se putea cumpăra orice, de oriunde, dar pentru locatarii blocului L5 coada rămînea principalul eveniment social.

*

Veronica, răspunzînd la numele de Vera, folosit de colegi şi prieteni, îşi amintea destul de vag Visul. Ea nu-şi amintea de Petrecere, nici de Formaţie – ci doar de lift. Îşi amintea şi de tînărul din lift – singurul de care-şi amintea, deşi ştia că liftul fusese plin, abia de putuseră să închidă uşa. Ba chiar se gîndise că s-ar putea să nu plece, cu atîţia pasageri înghesuiţi în el. Nu ştia dacă-l văzuse şi „mai înainte”. De acea parte, de „mai înainte”, îşi amintea încă mai vag – deşi, parcă, mult mai intens. Încercase să fure un pergament, parcă. Sau să-l citească pînă la capăt. Mai ales, să-l memoreze. Îşi amintea că timpul trecea, o pendulă uriaşă bătea secundele rămase şi îşi dădea seama că nu va avea timp să termine de citit (nicicum de memorat) formula. Ba chiar, din cauza grabei, rîndurile începuseră să fugă şi, din cauza frustrării, ochii i se umplură de lacrimi. „Ai grijă, dacă nu termini, nu e bine deloc”, zicea Vocea. „O să-ţi pară rău!” Vocea aparţinea unui bărbat în vărstă, gîndea ea furioasă pe sine însăşi că pierdea timpul cu prostii, de parcă ar fi avut vreo importanţă cui aparţinea, dacă nu termina de citit pergamentul. Sau poate catastiful, cartea… Nu-şi dădea seama ce, pentru că era deschisă pe un pupitru. În mod clar, nu era un sul…

Cam acelaşi lucru îşi amintea şi Bazil. Îl chema, desigur, Vasile, şi era înalt şi slab. Unii îl credeau grec, dar el ştia că e evreu. Cum de se numea „Vasile” nu-şi amintea – deşi nici Bazil nu e nume iudeu. Dar ştia că asta e, deoarece textul pe care se chinuia să-l citească era scris cu caractere evreieşti şi i se părea că nu-i deloc normal şi drept să trebuiască, în puţinul timp avut la dispoziţie, nu numai să citească Formula, s-o memoreze, dar s-o şi descifreze într-un alfabet cu care nu era obişnuit. Ar fi trimis în Sheol Vocea hîrîită, care-i amintea de vocea rabinului Rafal, cel cu care învăţase să citească şi să scrie, neauzită de el de mai bine de un deceniu, de cînd se mutase cu părinţii în Capitală.

De cînd avusese visul se întrebase mereu cine o fi fost fata din lift. Şi de ce-şi amintea de ea şi de ceilalţi, nu, pentru că liftul era plin, cobora în scîrţîit de roţi neunse şi cabluri întinse. La un moment dat o văzuse printre ceilalţi, chiar lîngă uşă, apoi îşi dăduse seama că el era lîngă uşă şi ea dispăruse – deşi îi simţea, cumva, răsuflarea speriată în ceafă. Ştia că e speriată pentru că şi el era speriat, trecuse timpul măsurat de ticăitul sonor al pendulei uriaşe şi nu era deloc sigur că terminase de citit textul Formulei. Nici vorbă să-şi amintească ceva din cele scrise. „Too bad”, croncănise Vocea rabinului.

Cînd uşa liftului se deschise, se trezise împins afară, pe aleea din faţa scării. Aşteptă să apară fata, lăsîndu-i pe ceilalţi călători să treacă pe lîngă el –dar ea nu apăruse. Cînd se întoarse, uşile liftului se închideau încet –înăuntru nu se zărea nicio rochie albă, strălucitor de albă, vaporoasă. Fata dispăruse – apoi, Bazil se trezise. Nu-şi mai amintea nici Formula, nici chipul fetei. Nimic. Şi-i părea terbil de rău, convins fiind că pierduse un lucru extrem de important.

*

Vera ridică, atentă, capul. Luase loc în micul amfiteatru, printre alţi colegi înscrişi la cursul de Mnemotică. Nu ştia de ce se înscrisese la el, nici nu ştia ce înseamnă cuvîntul, dar era prezentă în amfiteatrul aproape gol. Vocea profesorului care abia intrase şi li se adresa îi amintea Vocea auzită în Visul avut cu cîteva zile în urmă. Şi îşi aminti Visul pe care între timp, îl uitase aproape complet. Întorcînd capul, nu avu nicio tresărire să vadă tipul negricios aşezat singur într-o bancă, mai sus de ea. Şi el ridicase capul, atent la spusele Profesorului.

„Nu o să mă apuc să vă spun despre ce este acest curs.” spunea profesorul. „De fapt, părerea mea este că cei mai mulţi nici nu aveţi ce căuta aici. Sigur nu vă va interesa, sigur veţi vrea să vă mutaţi la un alt curs. Cine doreşte să plece, să o spună acuma; o să fie ajutat să-şi găsească ceva mai potrivit. Eu zic să rămînă doar cei care au avut un vis trăznit, lipsit de perspective, dificil de împlinit, care nu le va aduce niciun fel de satisfacţii…!”

Rămaseră trei în bănci.Ea, negriciosul şi o femeie durdulie cu priviri visătoare. Ea părea să nu fi fost atentă la spusele Profesorului – dar acesta dădu a încuviinţare din cap.

„Cred că pe voi v-am mai întîlnit”, zise el. „Eu vă cunosc,voi pe mine mai puţin. Nici unul din voi nu a trecut testul, ceea ce e foarte rău. Dar aţi fost cel mai aproape, lucru care  ne da o speranţă. Nevoia e mare, deci vom defila cu ce avem, vorba comuniştilor.”

„Şi care e scopul defilării… pardon, al cursului?” întrebă bărbatul.

„El e Bazil”, îl prezentă Profesorul. „Nu că ar conta… Da, cursul are un singur scop: să facă uz de talentele voastre. V-am spus că e mare nevoie. Ar fi fost mai bine dacă aţi fi reuşit să memoraţi Formula – deocamdată numai eu o ştiu. Din fericire, fiecare din voi a memorat o parte importantă din ea. Împreună, vom învinge! – vorba comuniştilor latini.”

„Numai vorbele comuniştilor le ştii?” întrebă ironic Vera.

„Ba ştiu şi altele” o contrazise Profesorul. „Dar nu e nevoie de ele. Ceea ce aveţi de făcut este să vă amintiţi cît vă puteţi aminti din Formulă. Ia încercaţi să vă concentraţi!” Cei trei puseră capul în mîini, gînditori.

„Aşa. Acum, pe rînd, să veniţi la mine şi să puneţi mîna pe mine.”

„Adică, asta cum vine?” întrebă Vera. „Să te atingem?”

„Mai mult decît atît. Aşa cum puneau mîna preoţii iudei din vechime. Binecuvîntînd, mai precis – chiar dacă nu avem mir.”

„Dar noi nu suntem preoţi” zise Bazil. „Poate nici iudei…”

„Asta are mai puţină importanţă – deşi evrei sunteţi cu toţii. Uite, pentru că tu ai deja idee ce trebuie să faci, vino primul. Ceilalţi veniţi pe rînd, că eu nu voi mai putea să vă dau indicaţii…”

Bazil se ridcă, coborî treptele amfiteatrului şi se apropie de Profesor. Aceasta se lungise pe catedră, cu faţa în sus. Părea, dintr-o dată, foarte bătrîn. Tînărul ridică pentru un moment ambele braţe în sus, spre cer, apoi le coborî pe pieptul bătrînului, atingîndu-l cu palmele. În minte pronunţă ce -şi amintea din Formulă. Se dădu la o parte.

Urmă Vera, apoi femeia durdulie, acum cu privirile mai puţin visătoare. Cînd termină şi ea de pronunţat, în gînd, Formula, trupul Profesorului înţepeni.

„Asta ce-o mai fi?” se sperie Bazil, „Se pare că a dat ortul popii…”

„Cum zic creştinii de pe-aici”, zîmbi ironic durdulia.

„Ce facem cu el?” întrebă Vera.

„Cred că o să-şi poarte singur de grijă” spuse durdulia nepăsătoare. „Dar am făcut o treabă bună. Lăsaţi-mă să vă binecuvintez”

Fără să aştepte aprobarea lor, puse mîinile mai întîi pe Bazil, apoi pe Vera.

„Aşa, acum e gata.”

Cei doi se simţiră dintr-o dată extrem de obosiţi – cumva, mai bătrîni ca timpul. Trebuiră să se spijine de catedră. Femeia păru că se schimbă sub ochii lor: se înalţă, slăbi… Căpătă aspectul Profesorului.

„Da, era timpul. Dacă înainte trebuia să fac transformarea o dată la căteva secole, acum e nevoie neaparat de una la cîteva decenii… Ultima am făcut-o la Birkenau. Acolo, din păcate, ajutorul meu n-a contat prea mult, deşi am scăpat viaţa la mulţi evrei. Am şi consumat multă energie. Acum va fi mai uşor, am să vă salvez doar pe voi. Vă veţi pierde toată memoria, o să porniţi în viaţă ca doi tineri fără griji… şi fără prea multă minte, dar nici nu aveţi nevoie de prea multă pentru a fi fericiţi.”

Puse din nou palmele pe cei doi, pe rînd. Apoi, liniştit, păşi cu paşi mari, vioi, şi ieşi din sală. Abia cînd uşa se închise, Vera şi Bazil părură să se trezească.

„Ce-i asta?” întrebă Bazil. „Unde e profesorul?”

„Profesorul? Care profesor?”

„Rabinul… Bătrînul…”

„Dar femeia cea visătoare?”

„Era o femeie aici? Ştii, îmi place rochia ta” îi zîmbi Bazil.

„Da? Şi mie. Mă bucur” îi zîmbi înapoi Vera.

„Ai ceva program special în după-masa asta?” întrebă negriciosul.

„Nu, nicidecum. Vroiam să mă înscriu la un curs, dar cred că renunţ…”

„Vii atunci la o cafea?”

Cei doi porniră spre uşă. Din spatele coloanei, Profesorul îi privea zîmbitor.

„Doamne, e din ce în ce mai greu” murmură el. „Oamenii sunt tot mai neghiobi. La Birkenau au fost suficienţi doi să-şi amintească Formula, acum am găsit numai doi şi a trebui să mă implic şi eu. Aşa că am pierdut o treime din viaţă… Cît mă vei mai ţine pe lumea asta? Nici iudeii nu mai sunt ce-au fost… Nici chiar cei rătăcitori…

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=PXPDfpTJP48%5B/embedyt%5D

 

NICK SAVA-Ultimul balaur

 

„Dacă aş vorbi limbile oamenilor şi ale îngerilor, dar nu aş avea iubire, aş deveni o aramă sunătoare.”

               Pavel – Prima Scrisoare către Corintieni, 13.1

 

Noaptea se rostogoleşte dinspre răsărit, învăluind codrii abia bănuiţi în ceaţa amurgului. Munţii, în acea direcţie, şi-au pierdut forma, netezindu-se lipsiţi de creste ascuţite şi steiuri prăpăstioase. Sunt doar o masă de vălătuci învolburaţi de fum, ridicîndu-se înspre primele stele ce se aprind pe cerul întunecat. Spre apus, în spatele norilor joşi, chiar mai scunzi decît piscul pe care îmi odihnesc aripile, este o mare de sînge în care soarele s-a înecat deja.Umbra norilor face ca pădurile să se topească fără formă în masa întunecată ca o sepie pe fundul unui canion marin în clipe de teroare. Spre miazănoapte, întunericul s-a întins ca o hoardă de tătari atacînd în fuga cailor, în timp ce spre miazăzi creasta acoperită cu gheţuri luceşte, palid în lumin roşiatică a morţii solare.

Am ajuns şi aici. Sunt istovit, sunt bătrîn, sunt singur. Sunt ultimul balaur. E ultimul loc pe care pot să-l mai numesc „al meu”, ca o pălărie stingheră aruncată într-un cuier părăsit.Agăţat de acest vîrf de munte, prea departe de ochii altor vieţuitoare, mă simt ca un eremit ascuns în deşert de năvala păcatelor lumii: prea slab să le înfrunt din nou, prea puternic pentru a mă ascunde sub o piatră, prea plin de speranţă în iluzoriul posibil destin. Destinul meu nu poate fi decît unul singur: retragerea în alt tărîm. Alături de alţii, plecaţi înaintea mea, uitaţi de lumea în continuă schimbare. Acolo mă voi alătura zeilor , eroilor, animalelor fantastice, vracilor şi vrăjitoarelor, înţelepţilor şi bufonilor, zînelor şi prinţilor… Şi balaurilor, desigur.

Sunt ultimul balaur al acestui tărîm. Nu mai încap printre alpinişti şi fotografi, printre avioane şi maşini de teren, printre lasere şi bombe atomice şi cu napalm, printre copii pragmatici şi părinţi dezabuzaţi, printre bunici plictisiţi şi materialişti, printre afacerişti şi agenţi secreţi, printre televizoare şi computere atotştiutoare, incapabile să te informeze. Mă ucide indiferenţa, nepăsarea, ca un gîndac de bucătărie strivit sub o mătură mînuită cu pleoapele grele de lene şi plictis. Bunicii m-au uitat, părinţii nici nu mai ştiu despre mine, copiii au alte interese. Ştiinţa mă neagă, istoria nu mă pomeneşte, pînă şi literatura mă ocoleşte. A vorbi, astăzi, despre un balaur e ca şi cînd ai ţine un discurs în Hyde Park despre alchimie.

Nici nu mai ştie nimeni cum mă numesc. Unii îmi spun dragon. Alţii, zmeu. Unii chiar şarpe, hydră, zgripţor, vîrcolac… Puţini mă mai ştiu de balaur, dar şi atunci mă confundă cu zmeul. Şi, cu puţine excepţii, am fost considerat mereu un personaj malefic, distrugător, răpitor de frumuseţe şi bogăţii. Încă de la începutul veacurilor mi s-au dat tot felul de zei care m-au tăiat, decapitat, sfîşiat, îngropat pentru a salva, bineînţeles, lumea! Culmea, deseori, făurind lumea însăşi din sîngele, carnea şi oasele mele. Cine nu-şi aminteşte azi de Baal şi Tiamat, de Zeus şi Typhon, de Apollo şi Python, de Sigfried şi Fafnir, de Sfîntul Gheorghe şi Dragonul Fîntînii… Ei, sigur, întrebarea e pur retorică. Răspunsul este: mai nimeni nu-şi aminteşte de aceste întîmplări, aşa cum cerşetorul nu-şi aminteşte de primii bănuţi primiţi în ziua de duminică în faţa catedralei în urmă cu trei săptămîni.

Cei puţini, câţi mai supravieţuiam, am ales să ne mutăm pe alt tărîm – pe acesta. Este suficient de asemănător cu cel original.Este locuibil nu numai pentru noi, ci şi pentru rasele umane…Deşi, puţini şi bătrîni, sperăm într-un nou început. Şi suntem hotărîţi să schimbăm percepţia hominizilor faţă de bătrîna noastră rasă. Am venit cu ofertă de pace şi dragoste. De unde era noi să ştim? Localnicii nu numai că au puteri pe care umanii Pămîntului nu le aveau, ducînd o luptă acerbă cu noi,  luptă din care balaurii nu aveau cum să iasă victorioşi, dar aveau de partea lor această armă pe care chiar noi o pusesem în mîna lor: dragostea. Nu a lor faţă de noi, ci a noastră faţă de restul fiinţelor vii. Noi nu putem trăi fără comunitatea celorlalte fiinţe vii, mai ales, a celor înzestrate cu inteligenţă şi sentimente. De aceea am şi venit aici şi n-am căutat o planetă pustie, ferită de riscuri la adresa noastră. Acum e prea tîrziu să plec. Tot ce mă ţine este Promisiunea, poate chiar Viziunea, prororicirea: va veni, poate, Cineva care va cunoaşte dragostea. Datorită lui, sau a Ei, rasa noastră poate renaşte. Aşa că singura mea speranţă este în ajutorul Creatorului. Vrea el ca şi noi să fim o specie dispărută, ca atîtea altele, milioane, în Univers, sau va interveni în ultima clipă?

*

*  *

Privirea îmi coboară din înălţimi spre suprafaţa oceanului. Luceşte ca o piele de caşalot, întinsă cît cuprinde privirea, plutind pe hula domoală. Mă aflu la peste o mie de metri deasupra suprafeţei mării şi mă întreb, ca o străfulgerare, ce impact va avea căderea mea în acea suprafaţă lucrioasă de sub mine. Mă aflu într-un fel de paraşută-smeu care, sper, îmi încetineşte, chiar şi infinitezimal, viteza. Mă voi lăţi peste pielea unsuroasă? Mă voi face praf? O voi străbate ca o ghiulea, pentru a-mi pierde suflul la sute de metri în adînc? Animalul oceanc imens de sub mine va simţi ceva, vreo furnicătură, vreo pişcătură, poate un şoc? Va gîjîi, sau poate va urla, furios?

Nu ştiu cum am ajuns aici. Nu-mi amintesc nimic din clipele anterioare trezirii în sania-zmeu.Poate e un simplu vis, sper pentru o clipă. Îmi imaginez lucruri, mă voi trezi în curînd din acest coşmar. Aş mişca, dacă aş putea. Mi-aş da, poate, palme, m-aş ciupi… Aş urla, de spaimă – dar chiar şi acest simplu lucru, instinctiv, îmi este interzis. Presiunea aerului îmi lipeşte masca de faţă, zădărnicind orice tentativă de a-mi exterioriza sentimentele umane. Sunt ca o gîză răstignită, prinsă de un pietroi azvîrlit spre suprafaţa luminoasă de sub mine. Strîng puternic din ochi, întrebîndu-mă, vag: cît timp mi-a mai rămas?

Cînd deschid ochii, e întuneric. Masca nu mi se mai  lipeşte de faţă. Pot respira în voie. Pot mirosi! Aerul e răcoros, încărcat cu arome şi efluvii. E umezeală, ca sub coroana unor arbori. Deasupra mea, o bolta de ramuri înfrunzite care acoperă complet cerul, probabil, întunecos, al nopţii. Nu mai zac pe stomac, neajutorat, ci pe spate. Simt sub spinarea umedă pămîntul jilav, elastic. Zgomote neclare sub coroana copacilor îmi confirmă că sunt într-o junglă – dar, după teroarea prin care trecusem cu doar cîteva clipe (ore, zile, ani) înainte, gîndul că ar putea fi şi animale periculoase mă lasă indiferent.

M-am ridicat încet, ameţit, dar fără dureri în muşchi. M-am mai cutremurat o dată sub tensiunea clipelor de groază precedente. Cum am ajuns aici? De ce? Am simţit o prezenţă şi am ridicat privirea. În lumina puţină, palidă, se întrevedea o siluetă. Stătea la cîţiva paşi de mine. Era evident bipedă, chiar extrem de asemănătoare unui uman. Trăsăturile erau ascunse de întunecimea de sub coroana arborilor. Ne-am privit în tăcere cîteva momente, poate chiar un minut. Apoi a făcut cîţiva paşi spre mine, mişcîndu-se graţios, cu palmele întinse paşnic în faţă. Puteam vedea că sunt goale, de o formă cît se poate de normală. Subţiri, agile, zvelte, cu degete puternice şi unghii frumos scurtate. Se opri la cîţiva paşi, sub o rază de lumină care străpungea bolta. Era, cum bănuisem, destul e înalt – îmi venea pînă la umeri, probabil. Era complet gol, cu capul oval, părul scurt, urechi relativ mici, maxilarul normal. Fruntea puţin bombata cobora deasupra unor arcade puternice care ascundeau în găvane adînci doi ochi luminoşi. Pielea era arămie, chiar ciocolatie. Nu îi puteam aprecia vărsta.

Buzele i s-au arcuit într-un surîs paşnic iar una din palme atinse propriul piept, apoi se întinse spre mine. Un gest cît se poate de prietenos, mi-am zis. Poate, în definitiv, n-am ajuns prea departe, sunt totuşi pe unul din continentele sudice ale Pămîntului.  I-am imitat gestul, asigurîndu-l de prietenia mea. Am zîmbit şi eu, întrebîndu-mă dacă expresia mea de prietenie o egala pe-a lui. Nu mai zîmbisem de mult. Pe urmă mi-am dat seama că alături de el apăruseră, ca nişte năluci, alte două siluete. Feminine, evident. Mai zvelte, mai graţioase, puţin mai scunde. La fel de arămii, cu părul la fel de scurt – dar cu sînii evident mai proeminenţi pe piept. Ele purtau cercei scurţi şi cîte-o salbă la gît. Nici ele nu purtau nici-o urmă de veşmînt. După ce ne-am cercetat cîteva minute, bărbatul mi-a făcut semn să-l urmez. Fără un cuvînt, se întoarse şi porni spre adîncul junglei cu paşi elastici, nu prea grăbiţi, urmat de una din femei. Cea de-a doua aşteptă să trec pe lîngă ea, apoi mă urmă. Deşi întunericul era aproape complet, făcîndu-mă să şovăi deseori sau chiar să mă împiedic, ei păşeau fără şovăială. Avea să fie un drum lung.

Cînd am părăsit codrul, soarele sărise peste orizont. Deşi insisesizabil diferit, Soarele îmi părea altul decît cel cu care eram obişnuit. În lumina razelor, care ne cădea dinspre stînga, puteam să-mi văd mai bine tovarăşii de drum. La toţi trei, muşchi subţiri, puternici, lungi, dovedeau o mare putere fizică. Nu aveau pic de grăsime pe trup şi îmi era extrem de greu să le atribui o vîrstă. Toţi trei aveau ochii verde-pal, chiar puţin aurii, iar pielea era, într-adevăr, ciocolatie. Părul era negru. Se uitară puţin uimiţi cînd mă văzură coborînd un fermoar şi desfăcîndu-mi jacheta la piept. Probabil se obişnuiseră cu înfăţişarea mea încă din timpul nopţii, însă nu intuiseră că trupul meu este îmbrăcat în veşminte. Nu păreau a fi obişnuiţi să poarte haine. Se priviră cîteva clipe, apoi porniră mai departe. Eu, deşi destul de bine pregătit fizic, începusem să resimt orele de marş nocturn prin junglă. Ei încetiniră pasul numai cînd simţiră că am dificultăţi să ţin ritmul cu ei. În sat am ajuns abia după prînz.

Era un sat simplu, primitiv, cu locuinţe construite din lemn şi frunze. Păreau însă foarte comode, răcoroase (mi-am dat seama păşind în cea care-mi fusese desemnată) şi înconjurate de mici grădini frumos aranjate. Îmi aminteau de casele japoneze. Peste tot era o mare curăţenie, aleile erau acoperite cu nisip şi pietriş fin, deseori colorat, într-un tot armonios. Stîlpii caselor, porţile, alte obiecte din lemn, erau frumos sculptate şi cizelate. Frunzele folosite la construcţii, ca şi plantele de prin grădini, erau armonios colorate şi îmbinate, creînd o stare de bine proaspăt şi liniştitor. Oameni erau cu toţii destul de asemănători la înfăţişarea fizică. Majoritatea păreau a fi tineri. Femeile reprezentau circa jumătate din totalul populaţiei maturîă, iar copiii de diferite vîrste mai bine de-o treime . Nu am zărit niciun bătrîn, nici o persoană supraponderală sau cu handicap fizic – ceea ce mi s-a părut curios. Accidentele şi metabolismul nu puteau fi cu totul ocolite. Poate acest rai avea şi spini, mi-am zis, privind cu reticenţă în jur.

Una dintre însoţitoare ne părăsise, dar bărbatul care mă însoţise şi tovarăşă lui mi s-au alăturat în umbra lăsată de acoperişul colibei, chiar în deschizătura ei. Nu prea părea să existe intimitate în sat. La un moment dat, ni s-a alăturat un alt bărbat, probabil, mai în vîrstă. NU era mai ridat, muşchii erau la fel de elastici, dar ochii arătau mai multă experienţă, mai multă hotărîre, certitudine, voinţă. Avea un aer de autoritate, indiscutabil. I-am zis, în gînd, „Şeful”. Chiar aşa era, am aflat în curînd.

Comunicarea cu localnicii a fost un lucru destul de simplu. Şeful mi s-a adresat într-o limbă necunoscută, cu inflexiuni puţin fluierate, dar nu foarte rapidă. Am răspuns, prezentîndu-mă. A ascultat cu atenţie şi, după ce am mai pronunţat cîteva fraze, a încercat, şovăitor, să mă imite. Cu un rezultate neaşteptat de bun. Ştiam încă de pe pămînt că popoarele mai simple au dovedit deseori mai mult talent lingvistic – sau imitativ – decît europenii. Şeful şi, curînd şi ceilalţi doi, dovedeau şi o mare putere de înţelegere, chiar de intuiţie, astfel că, pînă pe seară, ajunsesem să conversăm rezonabil.

Dar n-am de gînd să vorbesc mai mult nici despre sat, nici despre civilizaţia întîlnită, nici măcar despre persoanele întîlnite. O voi face, poate, cu alt prilej – cu puţin noroc şi ajutor de la Divinitate. Voi aminti doar despre întîmplările care m-au făcut să redescopăr sentimentul uitat al dragostei.

Le-am spus din start că, pur şi simplu, nu ştiam cum de-am ajuns pe planeta lor şi, mai ales, cum de sunt încă în viaţă. Am încercat să le povestesc sentimentele avute în acea clipă nebună, de vis sau imaginaţie – dar poate realitate – pe cînd pluteam deasupra unui Ocean. „Şefu” m-a ascultat în linişte – aşa cum făcea de obicei, fără urmă de interes, uimire sau chiar sentiment cît de cît uman, zîmbind doar, cînd şi cînd, angelic -, după care s-a întors spre tovarăşii lui schimbînd priviri. Aflasem deja că băştinaşii, care se numeau între ei davos, ceea ce însemna „aleşii” – comunicau prin telepatie combinată cu un limbaj non-verbal, un amestec de poziţii ale trupului, expresii şi priviri de diferite intensităţi. Apoi, Milo – bărbatul care mă întîmpinase în pădure – a spus un singur cuvînt: „Dragod”. Ceilalţi doi au încuviinţat şi m-au privit senini, tăcuţi. Şi totuşi, am simţit un sentiment de aşteptare, ca un fel de avertisment al unui posibil risc, chiar dacă nu iminent.

În timpul discuţiei cu ei, mai ales cu „Şefu”, al cărui nume era,  de fapt, Madur, am înţeles destul de greu de ce se considerau „aleşi” – davos. Nu păreau să aibă vreun sentiment religios, deci le venea greu să-mi explice cine şi în ce fel îi alesese. Nici eu nu puteam înţelege, avînd tendinţa de a lega această credinţă a „alegerii” de o zeitate. Se pare că ei se autoaleseseră singuri. Sau poate îi aleseseră nişte duşmani din vechime, ei fiind singurii care au reuşit, pînă la urmă, să se împotrivească acestora, spre deosebire de restul populaţiilor de pe planetă. Nu păreau a avea sentimente negative la adresa acelor duşmani, mai ales că încercau să mă facă să înţeleg că „davos” sunt ceea ce sunt mai ales datorită „duşmanilor”.

Un moment destul de penibil a intervenit atunci cînd i-am întrebat cum se face că în societatea lor nu există persoane în vărstă, grase, bolnave – cu alte cuvinte, neputincioase. Duşmanii sunt de vină? Nu, nici vorbă, s-au împotrivit cei trei. Doar într-o oarecare măsură – rectifică Loina, care părea să aibă o oarecare funcţie în cadrul societăţii – poate învăţătoare, ghicitoare, vindecătoare, poate chiar toate trei împreună. Nu am înţeles prea bine nici relaţiile care existau între ea şi ceilalţi doi: aveam uneori impresia că nu există niciuna, dar alteori părea a fi fiica unuia sau altuia dintre ei, sau chiar a ambilor. Ba chiar şi parteneră – un fel de soţie, tovarăşă de colibă, poate crescînd împreună un copil sau mai mulţi.

În ce măsură? Păi, datorită duşmanilor, aleşii trebuiseră să-şi adapteze modul de viaţă. Ceea ce dusese, în final, la dispariţia acestor „neputincioşi”. Sensul cuvîntului părea să fie şi cel de „nealeşi”. Desigur, cei trei nu foloseau acest cuvînt, nu avea un sens strict peiorativ, conţinea chiar o anumită doză de tristeţe şi părere de rău, dar împlinite toate şi cu un sentiment de detaşare. Ca şi cum ar fi vorbit despre cineva drag, pierit într-un accident inevitabil. Chiar şi opiniile celor trei erau cumva diferite. Şeful părea mai detaşat, vorbea ca despre o statistică. Milo, cu mare tristeţe, pe cînd Loina cu asprime şi hotărîre. Dar într-o privinţă erau perfect de acord: nu, nu duşmanii produceau dispariţia „neputincioşilor”.

Un alt lucru pe care nu l-am putut înţelege, oricît au încercat să mă lămurească, a fost modul în care ei interpretau sentimentul de dragoste. Nici măcar nu aveau un astfel de cuvînd, iar sentimentul era mult mai vag decît la pămînteni, la care putea produce pasiune, dar şi sentimente înălţătoare de altruism, comuniune. Pentru a mă face înţeles, am încercat să le explic cuvintele unui scriitor antic, extrem de îndepărtat, care scriese un elogiu dragostei, spunînd: „unde dragoste nu este, nimic nu este”. Bineînţeles, pentru ei, care nu vedeau acest sentiment aşa cum îl vedeam noi, cuvintele nu aveau sens. Să nu se înţeleagă că ei erau lipsiţi de sentimente, dar pentru ei era mult mai importantă societatea lor, a aleşilor, decît un anumit ales. Comunitatea prima chiar şi asupra copiilor, primii în ordinea sentimentului de „iubire”. Un prieten, de orice sex ar fi fost, era mult mai important decît „partenerul” (cum am spus, nu mi s-a părut că acest termen să se fi tradus exact prin soţ, sau chiar iubit, amant sau alt termen uman), dar chiar părinţi sau alt grad de rudenie. Dacă un părinte – care avea mai mult sensul de „îngrijitor” – avea un puternic sentiment, foarte apropiat dragostei, faţă de copii, acest lucru nu era deloc valabil între copii şi părinţi, sau fraţi şi surori.

Însă mai curios, se pare că, într-un oarecare fel, sentimentul de dragoste era privit cu un sentiment de jenă, ca ceva destul de ruşinos. La un moment dat, pentru a mă face să înţeleg mai bine, Loina a folosit cuvîntul misterios „dragod” – de data asta cu un sens foarte asemănător celui de „anatema”. Aşa am început să înţeleg că acest cuvînd era extrem de rar folosit şi atunci cu ruşine, jenă, scîrbă chiar. Părea a se referi la un mare păcat, murdărie, ticăloşie. Mi-au trebuit multe ore de conversaţie să înţeleg că, totuşi, prin „dragod” ei înţelegeau chiar „duşmanul”. Mult timp am avut impresia că folosirea aceluiaşi termen era mai mult o reacţie de ură la adresa „duşmanului”. Totuşi, nu era aşa, pentru că, aşa cum v-am spus deja, păreau să acorde totuşi un rol pozitiv înfruntării cu duşmanii.

Pe urmă, după vreo cîteva zile de conversaţii – ei erau, mai ales, interesaţi de civilizaţia umană, de artele, ştiinţele umane şi mai puţin de călătoria în spaţiu. Mai ales de istoria civilizaţiilor umane – pe care totuşi nu o prea înţelegeau, cu atît mai mult cu cît nu înelegeau motivele unor războaie fratricide între umani. Aşa am ajuns la discuţii despre credinţe şi religii, loc în care ei nu m-au mai putut urmări. Au evitat să mă jignească în vreun fel, dar am surprins pe chipul lor o expresie cît se poate de asemănătoare cu cea pe care o aveau cînd pronunţau cuvîntul „dragod”. Un pămîntean ar fi spus, probabil, „cîh!”. Şi aşa am ajuns să vorbesc mai pe larg despre dragostea spirituală şi cea frăţească, religioasă, despre cea trupească şi sentimentele delicate de comuniune cu prietenul, părintele, copilul, tovarăşul de activitate şi chiar faţă de persoanele din aceeaşi naţionalitate. Asta a dus la un adevărat zbucium din partea celor trei care acum conversau între ei, schimbînd gesturi, ipostaze, expresii, fulgerări de priviri şi, probabil, gînduri. Deşi nu auzeam nimic, îmi puteam da seama cît de intensă era această discuţie: părea că atmosfera întreagă se încărcase cu energie. Nu neapărat pozitiv, a trebuit să recunosc în sinea mea.

Din acel moment, atmosfera între noi a început să se schimbe, insesizabil. Probabil, dacă n-aş fi fost o persoană extrem de sensibilă la sentimentele celor din preajma mea şi n-aş fi privit cu foarte mare atenţie comportamentul lor, n-aş fi sesizat nimic. Părea ca persoana mea să le fi produs o mare dezamăgire. Într-un anumit fel, simţeam că mă priveau, cumva, la fel ca pe „neputincioşi”. Cu puţină milă, mai multă indiferenţă şi răceală, plictis, atenţie cercetătoare, precauţie… Părea să se aştepte din partea mea la lucruri rele, neaşteptate, faţă de care ar fi fost bine să stea pregătiţi. Şi-am mai observat ceva: copiii care, pînă în acel moment păreau să fi roit în jurul nostru, se răriseră foarte mult. Cumva, păreau să mă ocolească. Chiar şi cei trei începuseră să vină mult mai rar să mă caute. Iar cînd porneam în plimbările mele zilnice, ca din întîmplare, un localnic – femeie sau bărbat – apărea prin preajmă. Nu c-ar fi dorit neapărat să intre în vorbă cu mine.

Singura care nu părea a fi atinsă de această neaşteptată neîncredere era Linua, probabil,una din surorile Loinei. Zic probabil, pentru că observasem modul în care numele unor persoane care păreau înrudite făceau parte din aceeaşi familie – măcar ca sunete. La înfăţişare semănau, desigur, ca mai toate femeile satului. Păreau a fi şi de vîrste destul de asemănătoare – oricum, era greu de crezut că una din ele ar fi fost mama sau fiica celeilalte. Dar poate erau verişoare, sau surori vitrege. Aceste grade de rudenie nu erau prea importante în sistemul lor de valori.

Linua începuse să vină să mă viziteze, să schimbăm unele vorbe, atunci cînd îi vedea pe cei trei plecînd. Avea şi ea un talent deosebit de a comunica, astfel că în curînd ajunsese s-o depăşească chiar şi pe Loina, care petrecea mai mult timp cu mine. Poate unde principalul comunicator era Şefu. Din subiectele atinse, am înţeles că, prin telepatie, Linua împărtăşise cunoştinţele acumulate de cei trei. Avea însă, deseori, opinii proprii – nu o dată chiar destul de diferite de-ale „surorii” ei. Părea să fie mai puţin scîrbită de „dragod”. Şi, am observat, mai deschisă conceptului de dragoste, iubire, agape. Întreaga experienţă trăită alături de Linua o voi povesti însă cu altă ocazie. Aici voi continua să prezint urmarea întîlnirilor dintre noi.

Vorbind despre felul în care umanii pămînteni erau interesaţi de sentimentul de iubire, am început să simt cum între noi se infiripează mai întîi o idilă care, curînd, deveni tot mai puternică. Cu cît atitudinea celorlalţi era mai rece, cu atît noi ne simţeam mai legaţi. E drept, Linua încerca să mă facă să înţeleg cumplita angoasă prin care trecea, încălcînd tradiţiile şi credinţele neamului ei, devenind chiar ea tot mai „dragod” – aşa cum eu începusem să fiu privit de tot mai mulţi băştinaşi. Asta era şi un pericol latent, care devenea tot mai iminent: putea genera violenţe la adresa noastră. Aşa am aflat că, în general, „neputincioşii” erau pur şi simplu eliminaţi din comunitatea în cadrul căreia nu mai puteau funcţiona „normal”. Era un mod prin care localnicii se apărau împotriva „duşmanilor”, chiar dacă numai a influenţei lor. Linua recunoştea că, de-a lungul timpului, se văzuse că „neputincioşii” cădeau mult mai uşor sub influenţa „dragod”, lucru care făcuse ca alte comunităţi să piardă războiul cu „duşmanii”. Comunitatea lor, care purta numele de Aleşii de la Izvor, nu putea accepta acest risc. Deci, ne puteam aştepta să fim cît de curînd eliminaţi.

„Or să ne alunge?” am întrebat, stresat de perspectiva de a intra în conflict cu populaţia unei planete străine.

„Nu. Cei alungaţi cad total sub influenţa „dragod”, iar asta duce la întărirea duşmanului. Aşa că „neputincioşii” sunt eliminaţi fizic.”

„Atunci,va trebui să fugim”, am spus eu hotărît.

„Nu va fi uşor” mă avertiză ea. „Suntem telepaţi şi permanent conştienţi de fiecare dintre noi. Vor ştii ce fac, ce gîndesc, unde mă aflu…”

Am luat decizia într-o clipă. Cu o lovitură puternică, am făcut-o pe iubita mea să-şi piardă cunoştinţa. Am luat-o apoi în braţe şi m-am strecurat în noapte. Ştiam că pe mine nu aveau cum să mă depisteze – şi profitam de ploaia zilnică nocturnă care cădea în jungla ce înconjura satul. Am mers ore şi ore, îndepărtîndu-mă cît mai mult. La un moment dat, cînd am simţit că tînăra dădea semne că s-ar trezi, am adus-o din nou în stare de inconştienţă. Trupul ei slăbuţ şi uşor nu era o povară prea mare pentru trupul meu muşchiulos, întărit în ani de zile de exerciţii fizice. Am mers toată noaptea, toată ziua şi noaptea următoare. Mă apropiam de munţi.

În sfîrşit, prea obosit ca să mai pot merge, am lovit-o din nou pe Linua – regretînd lipsa unui drog sau medicament anestezic – şi am adormit. Bineînţeles, am dormit mai mult decît îmi propusesem, astfel că ea s-a trezit înaintea mea. A fost atunci un moment de cumpănă – urmăritorii noştri îi simţiră imediat gîndurile şi porniră rapid în direcţia noastră. Erau totuşi destul de departe. Am scăpat pentru că, simţind sentimentele care ne legau, acum deosebit de puternice, a intervenit… „duşmanul”. El ne-a luat şi ne-a dus de acolo departe, în vîrful unui munte unde, ne-a spus, umanii nu ne vor putea găsi pentru o lungă periopada de timp. Se pare că, dincolo de o anumită distanţă, nu mai erau în stare să-şi simtă semenii.

„Nu vor renunţa” ne avertiză Duşmanul. „Ei ştiu că voi îmi daţi putere, nu pot permite acest lucru. Ei nu ştiu cîţi mai suntem, dar ştiu că exist măcar eu. Şi vor căuta să se folosească de Linua pentru a mă găsi.”

În lumina soarelui, puteam vedea „duşmanul”. Era un dragon! Exact aşa cum rămăsese în puţinele amintitiri ale umanilor pămînteni: lung de circa opt metri, înalt pe picioarele din faţă de circa patru metri, cu un corp cilindric continuat de o coadă lungă şi tot mai subţire, cu solzi mari deasupra, solzi care continuau pe spinare pînă pe gîtul şerpiform, lung de circa doi metri. Avea capul „ca de vacă”, cu nări mari, şi ochi imenşi, frontali, rotunzi, asemănători celor umani. O pieliţa nu foarte transparentă cobora, din cînd în cînd, asupra lor. Nu avea colţi, ci un fel de plăci care indicau că hrana lui predilectă era vegetală. Nu scotea fum sau flăcări pe nări, desigur. Cea mai impresionantă trăsătură a lui erau cele două aripi care, desfăşurate, atingeau aproape opt metri în avergură. Pielea era groasă, cu solzi lucitori ca de metal, coloraţi în albastru. Era telepat – putea conversa nu numai cu Linua ci şi cu mine.

Am trăit destulde mult alături de el. Îl chema Dirceus şi recunoştea că e ultimul din rasa lui. Îşi amintea de locuri pămîntene – trăise mai bine de cinci mii de ani. Pe unele le văzusem şi eu. Se pare că pe Pămînt, dragonii fuseseră mult mai mici ca dimensiune, nu aşa cum îşi imaginaseră oamenii, pornind de la o realitate care, în cea mai mare parte a timpului, le scăpa. Nu au fost niciodată în conflict cu umanii, nici cu alte fiinţe . Erau urmaşi îndepărtaţi ai reptilelor prediluviene, evoluînd într-o nişă care le permisese dezvoltarea. Erau înzestraţi cu raţiune, dar nu formaseră niciodată o civilizaţie materială.

A recunoscut că au venit de la început în conflict cu religiile organizate umane din toate timpurile, care au văzut în ei, în dragoni, o ameninţare. Încă de la început au fost etichetaţi drept malefici. Toţi liderii religioşi ai diferitelor credinţe au luptat şi i-au învins pe dragoni. Aportul lor la cunoaştere, la ridicare umanilor din ţărîna animalică se manifesta în miturile despre creaţia lumii prin ei.

„Hmm. Ne-au furat mesajul de iubire” le povestise Dirceus. „Activitatea noastră cerebrală este potenţată de sentimente, mai ales cele de iubire, bunătate, altruism. Nu putem trăi fără umani. Dar încă din vechime se observase că noi eram întăriţi de sentimentele umane. Am fost făcuţi malefici, pentru a fi ocoliţi. Umanii au dezvoltat sentimente rele, negative, de ură, duşmănie, cruzime, invidie, indiferenţă… Toate acestea sunt ca otrava pentru noi. În final, au învăţat că indiferenţa fată de noi ne poate distruge. Ajunseseră umanii să stea în faţa noastră şi să nu ne vadă, să nu ne audă, să nu ne simtă chiar. Pur şi simplu, nu existam. Eram ca un fel de „tabu”: nu vezi ceea ce nu vrei să vezi. Şi noi nu eram în stare să le facem rău, nu puteam să ne impunem simţirii lor fără ca ei să dorească să ne simtă. A trebuit, într-un final, să plecăm.”

„Cum de te vedem noi?” întrebă Linua.

„Voi încă nu aţi dezvoltat starea de „tabu”, de orbire spirituală. Ne urîţi – ceea ce e rău, dar existăm pentru voi. Din păcate pentru noi, telepatia vostră este o armă redutabilă, pe care noi nu am învăţat s-o contracarăm. Refuzaţi sentimentele de dragoste, iar cel de conservare a speciei nu este suficient pentru noi, e la limita animalităţii. Conştient, refuzaţi dragostea, pentru a nu ne da o armă. Voi doi sunteţi ultima mea speranţă! Altfel, voi pieri şi eu – ultimul dragon.”

„Cu ce te putem ajuta?” am întrebat eu.

„O, foarte mult. Iubiţi-vă. Iubiţi-vă copiii. Iubiţi Lumea şi pe semenii voştri. Iubiţi-mă pe mine. Iubiţi natura. Învăţaţi-vă urmaşii să iubească şi ei. Nu este nimic rău în iubire. Într-adevăr, dacă dragoste nu e, nimic nu e! Asta mă va ajuta să trăiesc – poate, chiar să mă înmulţesc.”

Dragonii sunt asexuaţi. Naşte cel ce poate depune ouă. Embrionul apare sub o puternică trăire de iubire. Singur îşi cloceşte oul – cu dragoste. Nu îl lasă să se dezvolte singur, aşa cum procedează reptilele. Nu trebuie să stea pe el, încălzindu-l, dar trebuie să fie permanent în preajma lui. Adevărul este că oul lui Dirceus s-a dezvoltat mult mai repede decît de obicei, atingînd stadiul de naştere în cîteva luni – deşi în mod normal lua ani de zile. Stînd pe piscul de munte, noi nu ne prea mişcam – ne mai ducea dragonul în zbor să facem plimbări. Iubirea noastră l-a vegheat permanent, chiar şi cînd dragonul pleca să ne caute de mîncare. Ţineam oul alături de noi, în pat. Cînd Linua a rămas însărcinată, şi ea şi oul vibrau în sentimentele mele puternice. Părea că dragostea mea creştea în prezenţa dragonului. Iar după ce Linua a născut, dragostea parentală a adus un adaos de sentiment asupra oului. Ultimul dragon – dragonul unui nou eon – a apărut în acest leagăn de iubire. Ultimul născut – dar, poate, primul dintr-un şir lung de nou-născuţi. Pînă să părăsim piscul, Dirceus mai născuse un ou. Acesta era auriu, spre deosebire de primul, Alutus, alb. Dragonul era extrem de fericit, dragonii aurii sunt foarte rari. Ne înmulţeam şi aveam nevoie de un spaţiu mai generos. Dragonul spunea că simţea tot mai des umanii apropiindu-se de munţi. Era timpul să plecăm.

Dar despre viaţa mea alături de Linua, de copiii noştri, de familia tot mai numeroasă a prietenilor noştri dragoni, despre reîntîlnirea cu umanii pămînteni, o să povesc cu altă ocazie. Cu voia Creatorului.

 

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=YidtAo6mRuM%5B/embedyt%5D

NICK SAVA- EL DORADO

 

 

 

Privesc spre străinul din faţa mea. Profit de faptul că, în colibă, e întuneric. E noapte şi lumina sîngerie a focului aprins în faţa deschizăturii joase abia reuşeşte să arunce asupra noastră o pată brună de culoare, care mai mult ne ascunde. Forma lui e abia sesizabilă, aşa cum zace întins pe patul de crengi şi iarbă. Ştiu că tot ce poate el discerne din mine este o siluetă.

„Cum am ajuns aici?” întreabă cu glas răguşit. Vorbeşte una din limbile romanice.

„Băştinaşii te-au adus. Erai pe moarte… Ai avut noroc că au dat peste tine. Şi că sunt în relaţii bune cu mine.”

Dădu din cap. Puţea groaznic – băştinaşii miroseau mult mai frumos, deşi îşi ungeau pletele cu lut amestecat cu seu de caiman. Mă obişnuisem cu multe lucruri pe lumea asta, dar mirosul…

„Eşti portughez?”, întrebă din nou, sesizînd accentul puţin străin.

„Da. Padre Costa da Silva.”

„Aşa mi s-a părut şi mie. Dominican… Ai ars mulţi păgîni de vii?”

Mda, dominicanii sunt oastea Inchiziţiei. Are ochii neobişnuiţi de buni, dacă a putut distinge culoarea cenuşie, albită de soare, a rasei.

„Nu toţi ne ocupăm cu păstrarea sfintei credinţe. N-am ars pe nimeni. Nici cărţi… Tu ce cauţi pe aici? Eşti pe teritoriu portughez.”

„Da? Probabil… Am coborît din Anzi spre Marele Rîu. Au murit aproape toţi. Cei ce n-au avut putere să meargă mai departe l-au însoţit pe Gonzalo Pizzaro înapoi, spre Quito. Noi, cincizeci, am construit o corăbioară şi.am coborît în continuare. Doream să ieşim la Ocean.” Se opri să-şi tragă sufletul. Obosise.

„Aici nu eşti pe Mare Dolce.”

„Da… Bănuiesc că nu sunt.” Rămase tăcut, îngîndurat. Era groaznic de murdar, cu hainele în zdrenţe. Fusese muşcat în trei locuri de pirana, rănile puroiau. Avea şi două căpuşi otrăvitoare în trup, dacă nu i le scot va muri cu siguranţă într-o zi, două. De friguri şi holeră îl scăpasem, altfel acum era mort. De mirare cîtă rezistenţă are uneori trupul unui om. Şi cîte vietăţi, de la cele mari, carnasiere, pînă la cele mici, microscopice, atentează la viaţa lui. Dar nici una din aceste vietăţi nu se poate compara cu cel mai periculos duşman al omului – semenul lui.

„M-am certat cu căpitanul.” recunoaşte străinul. „Orellana. Am fost de mai multe ori cu el, şi în Ţara Muisca, şi la incaşi… Cînd a vrut să se întoarcă, la confluenţa cu Napa, am răzvrătit oamenii. Acum s-a răzbunat, oamenii erau cu el, chiar şi Carbajal. Aşa că m-a pus într-o bărcuţă, cu ceilalţi doi care au fost de partea mea… Ei au murit.”

„De ce te-ai răzvrătit?”

„Aflasem că omaguas trăiesc pe aici. Dar nu i-am întîlnit. Ei ştiu unde este El Dorado! Dar lui Orellana îi era teamă de ei, vroia să scape cît mai repede din iadul ăsta verde…”

„Aşadar, de aceea aţi venit aici? Acum vreo patru ani a venit un inglese, anul trecut un flamand. Nu au găsit aur. Au găsit, în schimb, moartea…”

Am înţeles multe lucruri de cînd sunt aici, dar foamea asta pentru aur, care-i devorează pe oameni, nu. E plină lumea de lucruri şi materiale mult mai preţioase, dar oamenii sunt în stare să se ucidă între ei pentru metalul galben. Cînd te gîndeşti că, în afară de flecuşteţe de podoabă, nu-l ştiu folosi la nimic…

„Tu de cît timp eşti aici?”

Desigur, nu-i pot spune adevărul. De mult nu mai am scrupule, am învăţat că şi minciuna este o vorbă. Oricum, adevărul ar fi luat drept minciună – sau neînţeles.

„De cîţiva ani.”

„Cum de n-ai pierit?”

„Băştinaşii m-au ajutat. Umaguas. Eu le spun Humanas.”

„Nu sunt setoşi de sînge? Aşa se zvonise.”

„Nu, doar faţă de duşmani. Folosesc săgeţi înmuiate în curara, mori în cîteva clipe – dar fără chinuri. Eu nu sunt duşmanul lor. Nici nu caut aur…”

„Padre, toată lumea caută aur!”

„Eu nu. Cînd te-au găsit, pe jumătate mort, nici tu nu căutai. De aceea nu te-au ucis…”

„Există aur pe aici, cum se zvoneşte?” mă întrebă, cu ochii sticlind lacomi. Îl privesc cu milă. Da, cunosc această foame… Ar fi în stare să-şi taie o parte a trupului, în schimbul unei bucăţi de aur. Deşi, fără intervenţia mea, precis va muri. Poate chiar mîine.

„Nu, nu există. Aici nu este nimic – doar jungla. Trăiesc cum se zice că trăiau strămoşii în Eden. Nu au piatră, nu au metale…”

„Cu ce se hrănesc?”

„Jungla le dă tot ce au nevoie.”

De mirare, ce repede s-au adaptat. Cred că asta este principala calitate a omului. Se adaptează rapid oricărui mediu – dar se şi pricepe să folosească mediul pentru nevoile lui. Chiar să-l modifice, adapteze, dacă e nevoie. Acum îşi spun humanas, aşa cum le spun eu. Umani. Au lăsat în urmă două treimi din trib şi un obicei: căpetenia se pudrează cu pulbere de aur, o dată pe an, şi se scufundă în apa lacului sfînt, Guatavita, aducînd aurul prinos zeilor. De parcă ei ar avea nevoie de aur… Da, el este adevăratul El Dorado, Uomo d’Oro, şi din pricina lui muisca sunt decimaţi, robiţi… Humanas au scăpat şi vor face totul să nu ajungă în astfel de situaţie.

„Dar de Cetatea de Aur ai auzit?”

„Nu există cetate de aur, spaniolule.”

„Trebuie să existe! Sunt prea multe poveşti despre ea. Am căutat-o peste tot, vreme de douăzeci de ani, de cînd sunt în Lumea Nouă. În Panama, în Honduras, în Nicaragua, în Noua Granada, în Piru… Acum o caut pe Rîul Scorţişoarei. Trebuie să fie! Numai spre cele şapte cetăţi de aur ale Cibolei nu am pornit. Dacă scap cu viaţă de aici, dacă voi găsi El Dorado, voi pleca şi-întracolo! Pentru că Madre Dios e cu mine, a fost mereu cu mine. Au pierit mii de conquistadores, dar don Miguel Pareiras, nu! Nu va pieri nici acum.”

Îl privesc în tăcere. Ştiu ce are pe suflet. Pînă în acest moment, ucisese opt sute patruzeci şi şapte de oameni, de toate naţiile. Ultimii doi, tovarăşii alături de care pornise spre nord şi nord-vest pe Japura, după ce fuseseră debarcaţi împreună cu o flintă, un corn cu praf de puşcă, o pungă cu plumbi, o sabie, trei cuţite şi-un topor. Şi un săculeţ de mîncare, de le ajunsese doar două zile… Au băut apă infestată din rîu. Cînd au fost prea slabi, don Miguel le-a tăiat gîturile şi i-a mîncat. Nu era prima dată, aşa supravieţuise pe Magdalena şi Suarez, în drum spre Ţara Muisca. A mîncat pielea tecii şi centironul, calul, apoi nativi şi tovarăşi – dar a scăpat!

„Ţi-am spus, pe aici nu e un fir de aur. Băştinaşii au aruncat absolut toate obiectele din aur, cînd au pornit încoace. Ajunsese vestea din Noua Granadă, din Guyane, din Noua Spanie, despre ce păţeau băştinaşii de la străinii albi şi bărboşi, hămesiţi de aur. Ştiau că blestemul aurului îi va ajunge şi pe ei, pînă la urmă…”

„Unde este aurul? Unde l-au aruncat? Asta trebuie să-ţi fi spus. O să atîrn unul cîte unul pe cruce, pînă cînd unul dintre ei va vorbi!”

Ştiu că ar face-o. Dacă l-aş vindeca. E datoria mea să-i ajut pe oameni – fără să intervin în destinul normal al acestei lumi. Dar de cînd sînt aici, am înţeles că sînt lucruri mai rele decît moartea. Şi că datoria mea nu este către toţi umanii. Humanas îmi sunt de ajuns.

„Părinte, tu ai făcut jurămînt să te lepezi de lume. Tu poate ai alte dorinţe, alte nevoi. Eu nu am decît una: aurul! Fără avere eşti un nimeni. Am fost un nimeni cît am trăit în vechea Granadă. Am fost şi cînd am ajuns aici, deşi sunt văr cu Balalcazar. Am mîncat viermi şi şerpi, curelele de pe mine şi calul, şi la urmă am mîncat şi sălbatici… Dar voi găsi El Dorado! Atunci  voi fi Om!”

„Deci, vrei să fii om… Bine. Pentru asta îţi voi îndeplini dorinţa: îţi voi arăta El Dorado.”

„Părinte, nu glumi cu mine. Sunt slăbit – chiar mi-arăţi?”

„Da. Trebuie să mă urmezi.”

M-am ridicat şi am ieşit din colibă. Nu-mi e teamă să-i întorc spatele – deşi gîndurile ucigaşe se tîrăsc prin mintea lui ca miriapozii veninoşi. Nu, nu acum, are nevoie de mine. Apoi… Se tîrăşte prin deschizătura boltită. E slăbit şi efortul îl sfîrşeşte. Otrava căpuşelor se răspîndeşte mai repede, febra creşte, cangrena se întinde rapid… I-aş spune, dar ce folos? De i-ar cădea o mînă, ar continua să mă urmeze. O mînă i-ar fi de ajuns: cea în care strînge prăselele cuţitului pe care mi-l va înfige în spate, cînd va ajunge la El Dorado. Pornesc spre nord.

Cînd ieşim în micul luminiş e deja ziuă. Străinul se clatină. Horcăie. Miroase îngrozitor – nu numai a murdărie, ci a puroi, a putreziciune. Nu a observat că fecalele i se scurg pe picior, pe sub cracul pantalonilor, lăsînd pete urîte în urma lui.

„Cetatea!” icneşte, privind cu ochi tulburi, holbaţi, construcţia din partea opusă a luminişului. Un zid de aur, cu o deschizătură. În semiîntunericul din dosul ei, se întrevăd luminiţe colorate. „Aur! Şi pietre preţioase!” Mîna strănge cu nouă putere mînerul pumnalului. Privirea i se înfinge în spatele meu.

„Lasă prostiile!” spun, întorcîndu-mă. Cu o mişcare, las rasa cenuşie să cadă de pe mine. Pielea sintetică străluceşte puternic în soarele aflat deasupra noastră, ca de aur. Omul duce mîna la ochi, orbit, scăpînd cuţitul din mînă.

„Homo doratus!”

Îl privesc fără milă. O fiinţă bipedă, dotată cu inteligenţă, moare. Vor muri miriade ca el, înainte ca Humanul să poată fi contactat oficial. Deocamdată, rolul meu este să-l observ. Aici, în jungla fără sfărşit, atotputernică, printre humanas, pot aştepta. Povestea despre El Dorado va trece în uitare, reînviind cînd şi cînd – fără ca cineva s-o mai creadă. Şi nimeni nu va bănui că miezul real al mitului este un cyborg în capsula lui spaţială…

Liniştit, apăs pe butonul de la centură care camuflează naveta. Îmi pun rasa, ascunzînd strălucirea trupului şi trăsăturile prea puţin umane. Şi, în timp ce funcţiile vitale ale umanului se sting, mă îndrept spre coliba unde-mi duc existenţa.

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=1KdXjFDKVZA%5B/embedyt%5D

NICK SAVA – Greşeli scump plătite

 

 

– Cine e? mi-am întrebat gazda, risiverul  Modeno.

Îl cunoscusem în urmă cu două zile, la sosirea pe Satelitul Nocis, fiind domnia sa delegat de Consiliul nocian să asigure servicii de protocol unui invitat de la faimoasa Univno – Univa de Nord a Arcticii americane. Deşi cercetător relativ obscur al Marei Unive, nici măcar şef al unui departament, mă bucuram de privilegiul de a fi membru al celui mai titrat institut de cercetare Galactic. Totuşi, oarece merite îmi erau atribuite şi mie şi timului meu, cîştigător a numeroase premii sistemice şi chiar galactice. Altfel, îmi  era greu să înţeleg invitaţia oficială trimisă pe numele meu de la acestă univă mai puţin cunoscută, chiar obscură, de pe micul satelit. În program avusesem de ţinut un spici, chiar a doua zi a călătoriei, urmărit cu oarecare interes de membri ai univei. Azi, ultima zi pe Satelit, după vizitarea unor obiective mai interesante ale habitatului, intrasem să luăm masa de prînz în această tratorie care se bucura de o faimă binemeritată în întreg sistemul, apărînd notată cu stele multe în numeroase ghiduri turistice.

La această oră a amiezii, tratoria – numită pur şi simplu „La Joint”, era burduşită de consumatori. În vechea tradiţie a strămoşilor, majoritatea catalani, mai toată populaţia îşi petrecea orele după-amiezii prin localuri pentru a lua masa de prînz. Locul, deşi înghesuit şi luminat destul de anemic, atrăgea clienţii prin mîncăruri extrem de bine procesate, cu o aparenţă aproape perfectă de prospătură – mai ales peştele părea scos direct din tancuri de apă de mare! – iar cidrul era fabricat după o străbună reţetă bască. Larma produsă de sutele de clienţi începu să scadă rapid în intensitate – fapt care mi-a atras imediat atenţia asupra unui bărbat care tocmai intrase. Valul de tăcere se lărgea aproape palpabil – ca şi golul format de o parte a clienţilor – fapt ce atrăgea cu atît mai mult atenţia asupra noului intrat. Era un bărbat spre 40 de ani, slab, lipsit parcă de culoare, extrem de slab, cu părul rărit şi ochii trişti.

– Cine e? am repetat, arătînd spre străin.

Moduno, care în zilele care trecuseră îmi devenise nu numai simpatic, ci aproape prieten, impresionîndu-mă prin tact, inteligenţă, pregătire profesională şi chiar cultură, mă privi surprins:

– Adică, vrei să spui că nu ţie cunoscut? se miră el. E Kasel. Kaselring mai precis, aşa cum e cunoscut în lumea ştiinţei. Cum de nu-l ştii?

Îmi aminteam vag că auzisem pe undeva acest nume, dar nu-mi puteam aminti unde. Nici împrejurările care-l făcuseră vestit.

– O glorie locală? am cerut explicaţii.

– Dom’le, eram convins că nu există sistem, planetă sau satelit unde să nu se fi auzit de el! Da, dacă vrei, una din gloriile locale – dacă foloseşti ghilimelele. Niciun localnic nu simte mîndrie sau admiraţie faţă de personaj. Mai curînd dispreţ, aversiune, chiar ură. El e KASEL!

Sublinie cuvîntul, dovedind aceleaşi sentimente ca şi ceilalţi consumatori tăcuţi.

– A făcut ceva rău? m-am informat în continuare, neştiind de unde să-l iau pe noul-intrat.

– Rău? RĂU? Dacă-ţi spun că are pe conştriinţă viaţa cîtorva mii de oameni, ce-ai gîndi despre el? Mă mir totuşi că ţi-e necunoscut numele de Kasel. Ar fi trebuit să ştii de el, ca angajat al Univei No şi cercetător tu însuţi.

– Sincer, am fost extraordinar de ocupat în ultimii ani, am spus destul de stînjenit. Am avut de predat un proiect important la care lucrez de peste un deceniu, cu întreg timul laboratorului. Chiar şi nevasta m-a părăsit în acest răstimp, simţindu-se neglijată…

– Mde. Te înţeleg. Deşi, supervizorii Univei ar fi trebuit să-şi informeze toti colaboratorii despre acest caz. Cum vrei să nu se repete astfel de tragedii, dacă nimeni nu vorbeşte despre ele?

Părăsirea vocii calme, elevate, şi a tactului era o mărturie a sentimentelor pe care gazda mea le simţea faţă de personaj.

– Dar poate-mi vorbeşti tu despre caz, am împins discuţia mai departe. Poate, vorba ta, am ceva de învăţat din tragedie.

– Mmmm… Ia să vedem. Totul a început mai bine de un deceniu în urmă. Kasel absolvise Univa de Departe, de pe Alfa. N-a fost o mare speranţă, altfel n-ar fi ajuns pe Nocis. De fapt, a fost repartizat aici mai mult pentru că aici se născuse… Dar, întîmplarea face să fi călătorit pe aceaşi navă cu nepoata Goverului de pe Nocis. Imediat după aterizare, s-au căsătorit. Şi absolventul Kasel, deşi abia împlinise treizeci de ani, a devenit şeful unui laborator la Univa Satelitului. Aici, în fruntea unui tim cu oarecare experienţă, a dat lovitura: a descoperit ceeea ce s-a numit „Legătura Cuantică”. Asta ţi-e cunoscută?

– Sincer, nu prea. Domeniul meu de expertiză este diferit…

– Ştiu. Teraformarea. Iar proiectul lui avea drept scop tocmai eliminarea teraformării, nu-i aşa? Ia să vedem cum îţi pot explica – nici eu nu mă pricep prea bine la fizica cuantică. După cum ştii, pentru a face alte lumi locuibile, există două procedee: ori crearea unui habitat artificial, ori teraformarea. Pentru teraformare, e nevoie de o planetă de mărime rezonabilă, aflată pe o orbită rezonabilă în jurul unui soare avînd calităţi rezonabile. Nu e chiar uşor de găsit toate aceste condiţii exact unde ai nevoie de lumea respectivă. Un habitat artificial îl poţi face practic oriunde. În general, sunt folosiţi asteroizi sau chiar sateliţi ai unor planete -. cum este chiar acest Nocis. Totul este să-l protejezi cu o carcasă-blindaj de spaţiul cosmic neprielnic.

Ei, aici e problema. Carcasa este de dimensiuni colosale, construită din materiale artificiale în general – ca acest ceramo-plastic. Construirea este extrem de dificilă: se construiesc plăci de dimensiuni mari – cîţiva kiolometri pătraţi fiecare -, care se îmbină ulterior ca într-un puzle pentru a rezulta carcasa în jurul nucleului natural. Pe suprafaţa satelitului se consturieşte habitatul, pus la adăpost faţă de spaţiul advers de către blindaj.

Materialele pentru construirea plăcilor se găsesc în spaţiu, uneori relativ aproape, pe alţi asteroizi, dar problema este să îmbini plăcile. Nu-i uşor să sudezi unele de altele plăci de dimensiuni colosale, în spaţiul vid, la o temperatură apropiată de zero absolut. Zona de contact trebuie încălzită pentru a permite fuziunea materialelor în procesul de sudură – şi asta în ciuda temperaturii scăzute şi a inerţiei imense a plăcilor! Dar Kaselring s-a gîndt: oare sudura cuantică nu e tot un fel de sudură? Poate că procesul este mai uşor de realizat, cu o tehnologie adecvată.

Într-adevăr, elementele sub-atomice, cuantice, pot realiza o legătură încă mai intimă decît sudura a doua metale, să zicem – şi se pretează oricărui material ceramico-plastic. Prin contact direct şi fuziune cuantica, zona de îmbinare devine un nou material, avînd calităţile comune celor două plăci şi e, practic, o masă comună, inseparabilă, fără moarte. Cel puţin aşa explicau membri timului lui Kasel. Cercetările au durat aproape şapte ani, cu tot felul de experienţe, probe, teste de laborator şi, ulterior, chiar în spaţiu. Toate au fost cît se poate de concludente: era posibil!

– Să-ţi amintesc şi momentul. Era în perioada cînd se căuta crearea unei colonii în sistemul Canis alfa. Era imperios necesar o colonie în acel loc – distanţa între coloniile existente deja era prea mare pentru o călătorie spaţială, dar prea scurtă pentru salturi galactice. Multe sisteme rămîneau neacoperite şi astfel, nu puteau fi colonizate. Doar că în acel sistem, singura planetă care s-ar fi putut teraforma era mult prea depărtată de soare, cu temperaturi extreme de pînă la minus 200C. Nici nu se putea pune problema teraformării planetei. Iar mărimea ei – circa 0.88 volumul Terrei, punea probleme mari creării unei carcase. Trebuie să specific faptul că o carcasă nu e neaparat o sferă perfectă – deseori globul planetei, deşi aparent şi în mod general o sferă, e de fapt neregulată. Chiar Nocis, de exemplu, seamănă mai curînd cu o tărtăcuţă aplatizată, cu o excentricitate de aproape cincizeci de kilometri!

Aşa că întreaga lume a primit cu mare interes vestwea descoperirii timului de pe Nocis. Kasel a devenit faimos practic peste noapte. Imediat după terminarea cercetărilor, a fost invitat lector la Univa Su a Pacificului, pe Terra – o mare cinste pentru Nocis. Iar Govul Satelitului a fost numit governor pe Orion Trei. Asta şi pentru că Administraţia şi Consiliul nocian hotărîseră să aplice proiectul mai întîi în sistemul nostru, construind o carcasă în jurul satelitului geamăn Dies. Pe acesta trebuiau să se construiască mai ales exploatări de materii prime şi uzine productive, cu habitatul necesar pentru peste şapte mii de locuri de muncă. Cum distanţa este relativ mică, angajaţii urmau să fie transportaţi pe Nocis pentru a petrece acasă două săptămîni din trei. Practic, curse regulate zilnice duceau şi aduceau parte din angajaţi.

S-a lucrat la carcasă aproape trei ani – într-adevăr sistemul de sudură cuantică era mult mai economic şi mai rapid. Mai mult timp lua construirea plăcilor uriaşe ale carcasei. În mai puţin de patru ani, Satelitul Dies lucra la capacitate maximă. Personalul permanent pe Satelit era în jur de 4670 de oameni. Aceştia au murit cu toţii în cîteva clipe de groază. Ba nu, a supravieţuit unul singur.

Am rămas tăcuţi amîndoi. Nu înţelesesem mare lucru din toată povestea – decît că un proiect neverificat îndeajuns dusese la moartea a mii de oameni. Practic, era cel mai mare cataclism care lovise omenirea în ultimele  sute de ani, poate o mie de ani. Mai înainte, se zice, mureau cu miile în cutremure, explozii vulcanice, valuri uriase… Iar în ultimul război muriseră multe milioane de oameni. Dar în zilele noastre nu se întimpla aşa ceva!

 – Ce a mers prost? am întrebat.

– Cum ţi-ai dat deja seama, s-au tăiat prea multe colţuri. Şi Kasel, şi Univa, şi Govul se grăbeau să devină faimoşi. Nu au făcut toate verificările necesare. Altfel, ar fi alfat că materialul nou creat este… perisabil. Se degradează cu timpul sub acţiunea frigului cosmic şi a razelor solare. Primul semnal a venit chiar din laborator – dar nu s-a ţinut cont de el. Practic, nu a avut cine. Kasel era deja pe Terra, Govul plecase… Chiar şi laborantul care avusese ceva dubii se mutase chiar atunci: se însurase recent şi soţia primise un post pe un satelit neptunian. Norocul dracului, se zice pe aici… Aşa e cînd ai mare succes. Ce s-a întimplat: laborantul, aşezînd cîteva din probe într-un depozit, a scăpat una din ele şi aceasta… a crăpat. Practic, sudura cuantică s-a rupt. Laborantul a rămas uimit: ar fi trebuit să fie indestructibilă. A făcut un raport – dar n-a insistat. Se gîndea că, poate, fusese una din probele de la început, cînd procesul nu era pe deplin înţeles. Dacă n-ar fi plecat, poate ar fi cercetat în profunzime, ar fi verificat şi alte probe… Aşa…

Am privit spre vinovatul principal. Acesta stătea, parcă neajutorat, în cercul larg format în jurul lui de consumatorii oripilaţi. Privirtile lui triste se opriră pe Modeno, parcă, şi pe mine, tovarăşul acestuia de masă. Apoi Kasel s-a întors pe călcîie şi a părăsit tratoria. Aproape imediat locul gol se umplu de consumatori şi vacarmul umplu din nou încăperea.

– Şi cum l-aţi pedepsit pe vinopvat, pe Kaselring?

– Iniţial, lumea l-ar fi sfîşiat de viu, nici nu aveau nevoie de condamnare. Cică a fost o vreme, în antichitate, cînd se întîmplau astfel de lucruri, numite „linşaj”. Dar a fost judecat, aşa cum trebuie, şi găsit vinovat. A fost condamnat la oprobiu public perpetuu. Ai văzut cum se manifestă acesta. Pentru că pe Terra nu devenise suficient de cunoscut, a fost adus înapoi aici, unde îl cunosc cu toţii. Sigur, Consiliul şi nocinii nu l-ar fi primit, dar e născut aici. Ura e cu atît mai mare nu numai pentru că a făcut de rîs Satelitul, ci şi pentru că toţi cei morţi erau rude ai celor de pe Nocis.

– Ziceai că a scăpat unul de pe Dies.

– Da, cel puţin în prima fază. El era om de întreţinere, ieşise în spaţiu, îmbrăcat în costum, pentru ceva revizii. La un moment dat, a scăpat un ciocănel din mînă şi acesta a lovit placa blindajului – probabil exact într-o zona de contact cuantic. Şi, dintr-o dată – puf! Toată carcasa s-a desprins în plăci şi a plecat în spaţiu, lăsînd habitatul descoperit. Bietul om, prins pe placa lui, a putut privi mii de corpuri omenesti lispite de aer, explodind în spaţiul rece, zburînd în toate părţile… Nu a înnebunit imediat, după ce a fost salvat a apucat să povestească ce s-a întîmplat. Era convins că din cauza lui se rupseseră plăcile. S-a sinucis.

– Kasel de ce nu se sinucide?

– El nu poate. i-au montat nişte cipuri care-l împiedică. Ştim că asta-i cea mai aprigă dorinţă a lui. Din nefericire pentru el – şi din fericire pentru noi, e extrem de rezistent psihic, altfel ar fi înnebunit de mult…

Am ieşit din tratoria. Bolta îndepărtată de metal de deasupra habitatului căpăta nuanţe roşiatice, semn că se lăsa înserarea. Aleile erau pline de oameni, ieşiţi la plimbarea de seară. Aceasta era tradiţia localnicilor: de a face siestă după masa de prînz – care se lungea pe ore întregi.

Modeno mi-a spus:

– Am impresia că mîine pleci…

– Da. Sincer, nici nu ştiu de ce-am venit. Nu cred c-au fost prea mulţi interesaţi în prelegerea mea… Cel puţin nu aici, pe un satelit învelit de-o carcasă.

– În schimb, pe o planetă urmînd a fi teraformată, ar putea fi, spuse Modeno. Trebuie să-ţi mărturisesc: eu te-am adus. Trebuia neaparat să-l cunoşti pe Kasel.

– Nu înţeleg… Ce legătură am eu cu Kasel, cu chimia cuantică, cu blindajele…?

– Niciuna – dar ai cu teraformarea, ţi-am zis.

Aşa e. Tocmai terminasem un proiect mai vast de teraformare a unei planete pe Saluris. Nimic deosebit – doar un deceniu de muncă.

– Ştii că pe planetă există forme de viaţă? întrebă Modeno.

– Sigur că da, cine mă crezi. Ştiu TOTUL despre Saluris! Dar sunt forme simple, subdezvoltate, nimic evoluat.

– Aşa cum erau şi fiinţele de pe Terra, acum milioane de ani. Cînd alţi călători din spaţiu au sosit pe ea şi au decis să o teraformeze parţial, ajutînd vieţuitoare neevoluate să evolueze mai rapid…

Nu l-am întrebat de unde ştie, mai auzisem această teorie şi la alţii.

– Ştii cum vor arăta aceste fiinţe de pe Saluris peste sute de mii de ani? Mai ales după contactul cu fiinţele umane? Am ridicat din umeri. Într-adevăr, nu făcusem nici o extrapolare pentru a determina evoluţia planetei în viitorul începărtat. Atunci, hai să-ţi spun. Fiinţele nedezvoltate existente, lăsate în pace, ajutate puţin de o teraformare propice parţială, vor evolua rapid. Peste cîteva sute de mii ani vor da naştere unor fiinţe cvasi-umanoide, înzestrate cu inteligenţă. Împiedicate însă să se dezvolte, printr-o teraformare excesivă, se vor transforma în fiinţe nocive letale care, în timp, vor face planeta de nelocuit pentru umani. Teraformarea planetei Saluris va fi un eşec răsunător. Tu nu vei ajunge să plăteşti greşeala, vei fi murit de mult pe Saluris ca urmare a rezultatului muncii tale – dar numele tău va fi pus alături de cel al lui Kasel în istoria erorilor ştiinţifice. Vrei aceasta?

– De unde ştii asta? l-am privit încruntat. Sub aparenţa de fiinţă umană, mi se părea că zăresc un chip straniu, neuman.

– Nu te-ai gîndit că poate există şi călătorie în timp, nu doar în spaţiu? Şi chiar în universuri paralele? Poate că acest viitor în care ne-am întîlnit va exista – şi asta înseamnă că ai găsit soluţia corectă. Dar poate că nu.

Singur, în mijlocul trecătorilor grăbiţi, priveam în jur după Modeno. Peste drum de mine, lipită de un zid, silueta lui Kasel era ocolită de trecători. Aş fi dorit să fac un pas spre el să mă conving, parcă, de faptul că eu eram construit dintr-o altfel de substanţă, dar nu aveam curaj. Nu eram sigur… Omul privea spre mine şi, parcă o rază de soare, îi lumină ochii.

Să fi fost o rază de soare artificial? Nu ştiu – dar paşii mă purtară spre aeroport.

 

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=JiUTcuBUpIQ%5B/embedyt%5D

Emanuel Pope – Sleep my child- Icar

 

Nick Sava- Zburători

 

1 aprilie- Ziua Internațională a Păsărilor

 

Azi e ziua neamului meu de zburătoare,

sub cerul lor toți frații mei s-au împlinit

și-au cunoscut lumina,

doar eu sunt singurul căzut

zdrobit întins pe masa foamei

Icar cu trupu’ împrăștiat de carne

tăcut în gura milei și a vieții

arzând din seul aripilor slabe

plăpând, murind

ca blânda lumânare.

 

 

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=McGLJ4Skuf4%5B/embedyt%5D

 

 

 

din noua serie ”Suntem cameleoni” (2016)

 

 

NICK SAVA- Ştirile (din ciclul Ucenicia unui jurnalist)

 

 

Azi Şefu m-a pus să stau pe lângă Gruzinu’. Nu e gruzin, dar e bărbat înalt, vânjos, negricios, cu mustaţă stufoasă „a la Ilarion Visarionovici” – posibil ca femeile din redacţie să-i fi dat această poreclă. El e redactorul de la Actualităţi.

 

– Băieţică, îmi zice el – deşi, probabil, suntem de-o vârstă. Totuşi, viaţa palpitantă pe care a dus-o ca jurnalist în România post-decembristă poate echivala dublu în ani. Sunt, deci, Băieţică. Ascultă la mine. Ştirile sunt aceleaşi. Le luăm de la agenţiile de ştiri. Şi noi, şi concurenţa. Importante sunt două lucuri; cine iese primul cu ştirea respectivă – şi cine o face mai interesantă. Cu momentul ieşirii, e mai greu. Dacă ştirea apare când ediţia e închisă, e grav! Trebuie să mutăm articolele să îi facem loc – fără a pierde totuşi camionul spre tipografie. Că atunci e groasă! Cei de la paginare sunt duşmanii noştri de moarte, mai ceva ca al-Queida. Ne-ar da foc. Ar da foc mai ales Mediafax-ului!

– Şi cum?…

– Păi, dacă beam eu banii daţi lor, aveam ciroză de mult!

Nu am înţeles dacă a spus-o cu duşmănie, alean, nici dacă are deja ciroză…

– Aşa…, continuă el. Acum, partea a doua depinde de noi. Cum faci o ştire de doi bani să devină interesantă? Ei? Ei?

Am dat neputincios din umeri. Probabil, dacă urmam şcoala de jurnalistică, venea acolo vreun profesor, ceva, să mă înveţe aceste tertipuri, dar aşa… Eu nu am decât o pilă, cât o fi şi aia la putere.

– Hai să luăm o ştire la întâmplare. Nimic nu te învaţă mai mult decât un caz concret. Uite aici: „Satelitul american care se va prăbuşi pe pământ s-ar putea dezintegra în atmosferă” Ce zici de asta?

Am dat din nou din umeri. Cui îi pasă? Sper să nu îmi cadă în cap…

– Aşa e, băieţică. O ştire anostă – dar cu potenţial. Dacă nu am loc, am prea multe crime, certuri între Palate, cazuri de corupţie, violuri, incendii, chestii de-astea normale, nici nu o citesc. Acum o citesc să te învăţ meserie.

Deci, are potenţial. Colegii mei ar putea scrie, să zicem, liniştitor. „Satelitul prezintă riscuri minime, e mai mult ca sigur că va arde la intrarea în atmosferă” – poate să scrie unul. „Pentagonul va trimite rachete să o distrugă imediat ce se constată o ameninţare din partea ei” – va zice un altul, pro-american. Ştii, asta arată că nici pasărea nu intră în spaţiul american, Pentagonul pac! Să o ştie şi chinejii!

Un altul vine cu calcule. „Posibilitatea ca resturile satelitului să cadă într-o zonă locuită sunt extrem de slabe. Pământul e acoperit în proporţie de 75% cu apele oceanelor, alţi 18% sunt acoperiţi cu păduri, sunt şi munţi circa 21%, gheţarii polarii sunt aproape 30%, chiar în topire, mai sunt şi deşerturi, chiar câmpii locuite doar de popândăi.. Restul…”

– Restul?

– Băieţică, nici un cititor nu se apucă să facă socoteli pe marginea ziarului! Asta învaţ-o de la mine. Aşa. Un altul poate să scrie despre intervenţia avioanelor de luptă americane – ăsta e tot pro-american. Dar unul anti, va scrie „Cum e posibil ca americanii să dea cu sateliţii în bieţii oameni? Măcar dacă aveau grijă ca resturile să cadă într-o tabără de talibani.” Un alt anti va scrie: „Probleme grave în apărarea USA. Au început să le cadă sateliţii spioni!” Unul căruia îi plac teoriile conspirative – şi cui nu-i plac?! – va scrie: „Oare a cui mână a provocat prăbuşirea unui satelit spion american? Să aibă legătură cu Insula Şerpilor?” Ştii, asta ca să sune şi puţin naţionalist… Ba chiar un naţionalist va putea scrie: „Episcopul Tokes a protestat la Bruxelles împotriva discriminărilor româneşti în Ardeal. Autorităţile române, aliate cu NATO pe axa Bucureşti-Washington, dau acum cu sateliţi americani în capul secuilor!” Aceasta ar putea-o spune şi un jurnalist moldovean în slujba lui Voronin… Ai înţeles până aici?

– Am înţeles, dle Gruz… Popescu. Ce era să-i spun?

– Bun. Întrebări?

– Ce scriem noi?

– Aha! se lumină el la faţă. Uite o întrebare bună. Foarte bună întrebare! Da, băieţică, ăsta e tot şpilul în meseria noastră! Ce scriem NOI? Cu ce facem noi ziarul nostru diferit de al altora? Tu ce ai scrie? Privirea mea de vacă în gestaţie l-a convins să continue. Nu, NOI avem o statură morală! O atitudine politică! Cititorii aşteaptă de la NOI altceva. Noi – respectiv eu -, aş scrie una sau alta, în funcţie de climatul politic al zile. „Oare Băsescu a ştiut de posibilitatea ca resturile unui satelit să cadă în capul populaţiei României? A înaintat proteste „prietenilor” lui americanni pentru pericolul în care pune, nejustificat, poporul român? A luat măsuri de adăpostire a bieţilor români? Acum se vede politica dezastruoasă a celui care se auto-intitulează „preşedintele tuturor românilor”: nu a construit măcar un buncăr adăpost! Ruşine!”

– Ştii, e totuşi Preşedintele românilor…

– Deocamdată. Şi nu pe vecie, cu ajutorul lui Dumnezeu! Cel mult încă un mandat. Dar tu cu cine ţii?

– Nu cu…

– Aşa. Asta ar fi una…

– A doua ar fi să dăm vina pe Prim Ministru – sar eu ca baba la război.

– Băieţică, repet: tu cu cine ţii? Nu, nici vorbă. Am putea da vina pe Macovei, ea e tot de-a preşedintelui…

– Aha, m-am luminat eu. Că a ieşit din baie în prosop şi a destabilizat pilotul satelitului…

– Sateliţii nu au piloţi! E drept, cititorii noştri nu ştiu. Da, ideea nu e chiar atât de rea… Putem în schimb scrie „Casa regală şi-a manifestat îngrijorarea faţă de această tragică posibilitate. Purtătorul ei de cuvânt sugerează că nu este vorba decât despre o continuare a terorismului bolşevic, cel care a silit pe Majestatea Sa să abdice acum 60 de ani.”

– Hm, nu ştiam că sunteţi monarhist.

– Nu sunt. Dar Monarhia este sperietoarea Preşedinţiei – te-ai prins?

Hăhăhă…

– Să dăm vina pe comunişti? înteb eu prosteşte. Adică, pe pesedei?

– Bă, ai grijă! Ia să vedem ce ai învăţat!

– Domnu Gruz… Popescu. Dar ce se întâmplă dacă totuşi primim o ştire bună după ce s-a încheiat ediţia?

– Atunci ne folosim imaginaţia. Sau strângem din dinţi. De unde nu e, nici Dumnezeu, nici Şefu, ba nici măcar Patronul nu cer… Hai, fugi şi fă planul ediţiei viitoare!

 

La biroul meu, mi-am scos titlurile de la agenţiile de ştiri. Mda, crime, asasinate, revoluţii nu se întâmplă doar la noi. Ba chiar un caz de corupţie internaţională şi un tun care îi face pe băieţii noştri deştepţi să se înverzească mai ceva ca iarba din Pipera… E drept, acel tunar a fost prins, nu ca ai noştri, verzi (acum) ca brazii.

Păcatul cu aceste ştiri e că ele apar la o oră când nu contează. Toţi adversarii noştri le au în faţă. Cititorii aleg ziarul după fineţea hârtiei, să le fie cu folos în fundul curţii… Cum să facem un impact? M-am apucat să scriu.

 

Bineînţeles, Gruzinu’ plecase deja pe teren. Nici Nuţica de la Cultural nu mai era – probabil, tot pe teren. Ei îi plac gruzinii… Am dus planul la Şefu, mi-a făcut semn să i-l las pe birou. Au trecut câteva ceasuri, când, din biroul Şefului, se auziră nişte strigăte: „Oh! OH! My GOD!” Am înlemnit. Mi-a citit hârtia! – mi-am zis. Am pus mâna pe telefon să îmi pregătesc pila…

Dar nu a fost nevoie. Au urmat nişte „Yes! YES! YES!”, semn că îi plăcuse. M-a chemat mai târziu la el. După mirosul fin de parfum mi-am dat seama că primise o vizită inopinată şi discretă…

– Ascultă, bă, ce e asta?

– Ştiţi, ştirile…

– Ştiu, că nu sunt bou! Dar explică-mi şi mie, că nu ştiu ce e în capul tău. Uite: „În ediţia de mâine: „Catastrofă în jungla Amazoniană. Pe lângă nenumăratele cadavre de oameni şi pomi, industria de hârtie şi de mobilă internaţională va avea de suferit. Un nou crah la Bursă!” „Submarinul atomic care patrula paşnic prin Golf a scăpat o rachetă atomică. Din fericire, racheta a căzut pe locul de unde plecase.” „Cutremur catastrofal în zona Vrancei. Oprişan pierde câteva milioane, dar promite că se va reface rapid.” „Înţelegere secretă în spatele liberalilor. Preşedintele îl vrea pe Rege preşedinte, el mulţumindu-se cu postul de Prim Ministru – ereditar!” „Blat la meciul de popice. Ruşine arbitrilor! Echipa Măgura Sfărojeni a anunţat că la următoarea întâlnire va cere o echipă de arbitri internaţionali.” „Din culisele secrete ale domnişoarei Klara. Cum am făcut primul milion.” Detalii, mâine.”

Am zâmbit mândru de ideea mea – dar zâmbetul mi s-a stâns pe faţă.

– Bă! Că te legi de Oprişan, mi se rupe. Toţi ziariştii se leagă de el de-un deceniu, şi ce dacă? Că ruşii sau americanii se scufundă între ei, treaba lor. Că popicarii sunt nemulţumiţi – dar ce, eu sunt? Pădurile Amazoniei nu au decât să ardă cu totul – cu atât mai scump va fi lemnul din pădurea cumpărată de mine mai acum câţiva ani. Dar de ce te legi de domnişoara Klara? Nu că m-ai supăra pe mine, dar poţi supăra alţi vreo câţiva, unii din ei cu boaşe de taur! (Aşa am identificat a cui era mirosul de parfum din birou…) Să nu te mai prind cu elucubraţii de astea! Ce detalii poţi să dai mâine?

– Păi, până mâine cititorii uită. Mâine le dau alte dezvăluiri uluitoare…

– Când apare, trimite-l pe Gruzin la mine! Acum sunt ocupat.

Pe când ieşeam, Şefu dădea telefon la un amic de pe lângă Cotroceni. Conversaţia a început-o cu „Trăiască Regele!”…