Emanuel Pope-poem la …patru ani, două ore, treizeci de minute și dracu știe câte secunde

 

 

 

 

”din ce în ce mai mult am convingerea

că poezia nu e de fapt POEZIA”

(zicere)

 

 

dacă aș scrie un poem o dată la patru ani

aș fi poet

și aș rămâne tânăr

un om tânăr și nemăsurat

nemărginit în frumusețea lui

ca un cal sălbatic alergând

cu sângele-n vene fremătând de energie

peste o câmpie mereu deschisă

fără copite

fără șa

călărit veșnic de o amazoană tânără

fără cap și fără veșminte

(așa cum visam noi într-o noapte, prietene drag din Dublin)

dar eu sunt un om simplu

un zilier scriindu-și zilnic bucata amară de pâine

pe fire de iarbă cosite prea devreme

… altfel cum să mă pot hrăni

dacă nu din toate aceste încercări … nereușite?!

şi de aceea îmbătrânesc!

și de aceea îmbătrânesc și iar îmbătrânesc

îmbătrânesc ca un cal de povară

zilnic tropăind

de la stânga la dreapta

și de la dreapta la stânga

într-un țarc de idioți

în șa cu muierea asta bătrână,

simandicoasă

plină de zulufi falși și giuvaiericale

toată numai figuri de mare artistă

purtând pe cap

nemeritat

coroană regală.

 

(din seria nouă ”Suntem cameleoni” (2016)

 

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=av58E3VLplA%5B/embedyt%5D

 

 

Reclame

e primăvară!

 

 

 e primăvară!

gâlgâie seva-n muguri

precum vinul cel îndărătnic pus la-nvechit

pe străzi

se revarsă soare şi danci

cu iz de pământ reavăn de pădure şi zambile răzvrătite.

de peste câmpuri  

răzbate un chiot de herghelii de cai năzdrăvani

ce-şi bat copita de zăpezile albastre

până sar scântei s-aprindă focul mocnit de peste iarnă

pe dealuri şi prin văgăuni neatinse

frunze păgâne se dau uluite în lături

din faţa invaziei de puritate din adâncuri

legănată-n clinchete de-un alb imaterial

e primăvară!

e vremea-nvierii din sine

cu ochi hipnotizat în ochiul soarelui,

cu nări nesăţios dilatate de-arome crude,

strivind în dinţi boboci amari de zarzări năbădăioşi

doar coapse de ţigănci

sub răni de lună plină

biciuite de focul sângelui în clocot

adie un pui de vânt blestemat de peste Balta Brăilei

răscolind jarul iubirii în piept de fată mare cu sfârcuri de ger ameţitor

beţie de viaţă

ca dintr-un vin învechit

degustat într-o pivniţă călugărească
e primăvară!

 

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=mUTMbzd1Nto%5B/embedyt%5D

 

Vasile Lovinescu – Interpretări inedite ale simbolismului din două snoave aparţinând lui Ion Creangă (din vol. Incantaţia sângelui)

 

Aurel Băeșu – Interior de ţară

 

„Cred că ceea ce ne face să trăim cu adevărat este sentimentul permanentei noastre copilării în viaţă.” Constantin Brâncuşi

 

           În vremuri demult uitate, basmul era o epifanie, o dezvăluire prin enigme. Basmele lui Creangă, spune V. Lovinescu, aparţin familiei miturilor de tip complet, calitatea lor simbolică încadrându-le alături de alte specii ale literaturii populare într-o comoară inestimabilă, transmisă din generaţie în generaţie până-n timpurile moderne. Chiar dacă gândirea noastră carteziană poate cu greu străbate pojghiţa de deasupra spre a ajunge la esenţa simbolurilor, mai ales în cazul unor specii considerate minore, precum snoava sau cimiliturile, Vasile Lovinescu deschide o nouă cale de pătrundere în opera humuleşteanului, folosind instrumentarul hermeneuticii. „Nimic în lumea noastră nu-şi are raţiunea în el însuşi,- afirmă autorul – ci, imediat în planul superior; orice amănunt al vieţii şi al lumii înconjurătoare este în mod necesar simbolic, pentru că este «reprezentativ», are o calitate simbolică, existenţială, firească… A trăi lumea simbolic înseamnă a o recunoaşte ca gândire analogică, adesea de sens invers a unui plan superior.” Aşdar nimic nu este întâmplător şi nici autonom, nedeterminat; tot ceea ce se petrece în această lume este încărcat de semnificaţii şi se circumscrie Principiului. Pornind de la faptul că lucrurile mici din lumea noastră simbolizează lucruri mari în lumea imediat superioară, autorul  interpretează două snoave ale ilustrului povestitor.

Prima povestire este Prostia omenească, a cărei acţiune se desfăşoară în jurul unui drob de sare aşezat pe sobă deasupra capului unui copil înfăşat şi culcat în albie, după sobă. La un moment dat, nevasta şi mama acesteia se pornesc pe bocit: în caz că mâţa s-ar sui pe sobă, ar atinge din greşeală drobul, care ar pica în capul copilului şi i l-ar face chiseliţă. Prostia celor două îl convinge pe bărbat să plece în lume, în căutarea unor alţi aşa-zişi „proşti”, aşa cum Diogene pornise cu lampa aprinsă în căutarea de oameni „deştepţi”. Călătoria lui este una de iniţiere, de răsfoire a filelor vieţii, pentru a descoperi alţi nebuni asemănători, ce nu aparţin lumii comune în care trăim, prin modul lor de gândire.

 Astfel, creştinul nostru mergând pe drum, întâlneşte un om ce ţinea un obroc deşert cu gura către soare şi-l băga repede în bordeiul lui. Voia să-şi lumineze bordeiul ermetic închis cărând soarele în el. În alchimie bordeiul ar fi chiar Athanorul, cuptorul construit după reguli precise în care se spera obţinerea Pietrei filosofale, care este însuşi omul ajuns la desăvârşire după numeroase prefaceri spirituale. Aici era încălzit „oul filosofal” până devenea piatră care, apoi, trebuia să se transforme în aur desăvârşind Magnum Opus. „Ocluziunea vasului hermetic este condiţie sine qua non a lui Magnum Opus”. Dar iată că apare peregrinul nostru „deştept”, care rezolvă rapid situaţia, făcând o gaură-n bordei – lucru comun, obişnuit – prin care intră soarele, distrugând însă Magnum Opus.

Următorul om pe care-l întâlneşte îşi făcuse un car în casă şi nu-l mai putea scoate pe uşă. Călătorul, filosof raţionalist, îl face pe rotar să-şi dezmembreze analitic carul sintetic şi să-l scoată afară din casă pe bucăţi. Aceasta este soluţia carteziană. Numai că în inima casei, în Intelect, se afla doar ideea de car, „buşteanul ielelor” din basme, Carul de foc al lui Ilie Tezviteanul. Cu ajutorul magiei albe, ar fi putut fi scos prin horn, confundându-se cu prototipul său, Carul Mare.

Mai departe, călătorul întâlneşte alt „prost” ce se străduia să urce nucile-n pod cu ţăpoiul, lucru imposibil în lumea noastră. În plan simbolic, sapienţial, este perfect posibil să împungi punctul central al unui lucru şi să-l fixezi în Excelsis. În fine, ultimul întâlnit în cale se străduia să tragă vaca de funie pe casă spre a paşte pe acoperiş, în realitate păşunile şi livezile cerului. Dacă „deşteptul” l-ar fi lăsat, după ce „prostul” ar fi îndeplinit cu vaca acelaşi ritual pe care Harap Alb l-a îndeplinit cu mârţoaga lui, dându-i jăratic să mănânce, atunci vaca ar fi ajuns la păşunile celor „şapte boi” Septem Triones, zis şi Carul Mare.

La finalul călătoriei, peregrinul nostru a demitizat lumea, tăindu-i rădăcinile cereşti, cu un bun simţ mărginit care este de fapt adevărata prostie. El este omul modern lipsit de puterea de înţelegere a semnelor şi simbolurilor cereşti care judecă lumea după îngustimea minţii sale carteziene. „Snoava Prostia omenească, spune Vasile Lovinescu, ar putea avea ca subtitlu Ravagiile bunului simţ, iar plânsul femeilor ar reprezenta, de fapt, imposibilitatea dualităţii (erau 2 femei) spre sfârşitul ciclului – când Ion Creangă îşi scrie snoavele – de a realiza redresarea necesară.” Până la urmă la cine se află „prostia omenească”? La cei pe care călătorul i-a întâlnit în drumul său şi care încercau să atingă perfecţiunea, făcând excepţie de raţionamentele acestei lumi înguste în care trăim? Sau la tatăl pruncului, adept al lui Descartes, pentru care tot ceea ce mişcă sub soare are la bază raţionamente precise, clare? Adevărul pământesc este întotdeauna egal cu sine şi este legea principală a existenţei noastre. Este făcut pentru „deştepţii” normali, care se orientează după raţionamente logice. Ceilalţi, „proştii”, sunt neliniştiţii, cei care caută în afara realităţilor imediate şi care se ghidează după semne şi simboluri doar de ei ştiute care le fac accesibile alte lumi, superioare celei în care trăim.

***

Celaltă snoavă, analizată de hermeneut, este Povestea unui om leneş, text ce aparţine literaturii didactice şi moralizatoare răspândită la toate popoarele. În Învăţătorul copiilor, ediţia din 1871, Creangă pusese poezioara Nu lucrezi, n-ai ce mânca, în care urmează aceeaşi logică precum La Fontaine în Greierele şi furnica.  Sentinţa dată la finalul poeziei- „Cine ziua nu munceşte/Doarme noaptea nemâncat!” se transformă în cazul snoavei într-o sentinţă capitală.

Însă atitudinea belferului humuleştean este una echivocă, dacă ne amintim autoportretul pe care şi-l realiza cu atâta umor în Amintiri: „Şi nu că mă laud, căci lauda-i faţă: prin somn nu ceream de mâncare; dacă mă sculam nu mai aşteptam să-mi deie alţii; şi când era de făcut ceva treabă, o cam răream de pe-acasă. Ş-apoi mai aveam şi alte bunuri: când mă lua cineva cu răul, puţină treabă făcea cu mine; când mă lua cu binişorul, nici atât; iar când mă lăsa de capul meu, făceam câte-o drăguţă de trebşoară ca aceea. De nici sfânta Nastasia, izbăvitoarea de otravă, nu era în stare a o desface, cu tot meşteşugul ei.”

Dar cum să pui asemenea text în Abecedar? Lumea în care trăia institutorul Creangă era şi este o lume robită acţiunii în care contemplativul apare ca un leneş iar înţeleptul ca un nebun. Ei se află în afara planului de înţelegere pur materialist, motiv pentru care societatea îi blamează.

Aici intervine interpretarea briliantă a lui Vasile Lovinescu. Porneşte de la Piatra din vârful Unghiului pomenită în Biblie, care înmănunchează în mod vital toate punctele de sprijin ale edificiului. Este în afara planului de înţelegere pur materialist şi de facto inexistentă pentru fiinţele care nu depăşesc acest plan. Însă, fără ea, întreaga lucrare arhitectonică s-ar nărui. De aceea, se spune în Biblie, Piatra din vârful Unghiului zace aruncată în drum şi lucrătorii nu ştiu ce să facă cu ea, fiind deasupra puterii lor de înţelegere. Transpus acest simbol în planul umanităţii, Piatra din vârful Unghiului este contemplativul imobil, aflat în afara acţiunii, cel care a atins o treaptă superioară de realizare spirituală. La celălat pol, se află mediocrul aflat într-o continuă acţiune. Şi acţiunea înseamnă limitare. Aşa cum zidarii nu ştiu ce să facă cu piatra unghiulară aruncată în şanţ, nici societatea nu ştie ce să facă cu contemplativul – un neînţeles inutilizabil, în mijlocul unei lumi în care fiecare îşi are rostul lui. Neputând să-l clasifice, să-l încadreze într-o anumită categorie după obiceiul oamenilor raţionalişti, i-au atârnat de gât o pancartă şi au scris pe ea: leneş.

Subtil, cu o ironie feroce în abordarea subiectului, Ion Creangă ratează finalul snoavei aducând în prim plan figura cucoanei care chipurile vrea să se implice să-l salveze pe contemplativ.

 

Unic în literatura română, Vasile Lovinescu aparţine marii familii a Lovineştilor, fiind nepotul lui Eugen Lovinescu, frate cu Horia Lovinescu, dramaturgul, şi văr cu Anton Holban şi cu Monica Lovinescu. S-a născut pe 17 decembrie 1905 la Fălticeni, unde a avut o copilărie la fel de fabuloasă precum cel a cărui operă i-a devenit obiect de studiu. Asemeni scriitorului Gustav Meyrink, a fost atras încă din tinereţe de filosoful mistic Bo Yin Ra, prin care a aflat de Rene Guenon, care-i va deveni mentor spiritual. Plecat la Bucureşti încă din adolescenţă cu familia, în 1980 s-a retras definitiv la Fălticeni, unde la 14 iulie 1984 s-a stins din viaţă. A fost o prezenţă discretă în cultura română, opera sa începând să fie editată după 1989. Nu voi pomeni prea mult despre călătoriile lui de iniţiere spirituală, însă este considerat printre cei mai de seamă filosofi mistici. Iată câteva titluri: Al patrulea hagialâc, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1981; Creangă şi Creanga de Aur, Ed. Cartea Românească, 1989; Monarhul ascuns, Ed. Institutul European, Iaşi, 1992; Incantaţia sîngelui, Ed. Institutul European, Iaşi, 1993; Mitul sfâşiat, Ed. Institutul European, Iaşi, 1993; Interpretarea esoterică a unor basme şi balade populare româneşti, Ed. Cartea Românească, București, 1994; Jurnal Alchimic , Ed. Institutul European, Iaşi, 1994.

 

Bibliografie: Vasile Lovinescu, Incantaţia sângelui, Ed. Institutul European, Iaşi, 1993

 

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=22cVfbR1GA0%5B/embedyt%5D

Dmitri Merejkovski-Gogol şi diavolul

 Gogol şi Merejkovski intră în categoria scriitorilor trecuţi printr-un drastic filtru selectiv de către ideologia sovietică. Amândoi scriitorii pot fi încadraţi în „cea de-a doua cultură„, conform principiului leninist, cultură ţinută la index şi condamnată la „a fi tăcută”. Judecata solomonică asupra grămăticului Etan ben Hosaia, cel ce nu reuşise performanţa „întocmirii unei singure relatări adevărate şi hotărâtoare, istoriceşte exacte şi recunoscute oficial”(Stefan Haym) în care să îmbine adevărul istoric cu cronica scrisă la comandă, judecată prin care a fost condamnat la uitare veşnică, s-a aplicat cu prisosinţă şi celor doi scriitori.

Dmitri Merejkovski (14. 08. 1865 – 09 .12. 1941) s-a autoxeclus din viitorul măreţ al ideologiei bolşevice prin părăsirea Rusiei Sovietice şi stabilirea lui în Franţa. Era printre elementele considerate „nule” de Troţki ale căror exil era binevenit, având prin lipsă o „atitudine umanistă” faţă de viitorul culturii ruse.

Ideolog al simbolismului rusesc, poet, romancier, critic literar (Gogol şi diavolul), filosof religios(Iisus necunoscut, Evanghelia necunoscută) a cunoscut în exilul parizian un imens prestigiu alături de soţia sa, intelectuală de mare valoare, Zinaida Hippius. Contemporanii îi considerau o adevărată instituţie literară fiind una dintre puţinele „căsătorii spirituale” în care ideile metafizice, religioase, social-politice, coincideau.

Tragicul lor destin de exilaţi s-a intersectat într-un moment cu cel al lui Esenin, care nu s-a sfiit să-l catalogheze pe Merejkovski drept „prost” şi „netalentat”, iar Zinaidei să-i scrie: „Sunteţi vândută şi dezgustătoare prin aceasta, ca orice canalie contrarevoluţionară… Nu aveţi cale de întoarcere aici, în Rusia Sovietică.” Dar, aşa cum peste aproape o jumătate de secol, Iosif Brodski, un alt mare exilat îi scria lui Brejnev: „Sunt sigur că mă voi întoarce: poeţii se întorc întotdeauna, fie în carne şi oase, fie pe hârtie” şi soţii Merejkovski s-au întors în mijlocul marii literaturi ruse.

În cartea sa, Gogol şi diavolul, apărută în 1906 la editura Skorpion, Dmitri Merejkovski face o exegeză a deplinei şi adevăratei opere a lui Gogol (01. 04. 1908-04. 03. 1852), nu cea oferită fragmentar cititorului de către ideologia sovietică.Textul caută să se menţină în marginile lumii gogoliene ce se încadrează titlului cărţii. „Am putea spune că Gogol creionează două Rusii imaginare: una din interior (în care porcii contribuie la decizii judiciare, sau măsluirea cărţilor devine înaltă ştiinţă) şi alta încântătoare, splendidă, o fermecătoare troică pe care nimeni n-ar putea-o întrece.”

În prima parte prezintă un Gogol ce intră în luptă cu diavolul prin însăşi activitatea lui scriitoricească. În concepţia religioasă a lui Gogol, spune Merejkovski, „diavolul este esenţa mistică şi fiinţa reală în care s-a concentrat negarea lui Dumnezeu, răul etern.”Unicul obiect al creaţiei gogoliene este diavolul ca manifestare a „nemuritoarei trivialităţi omeneşti.” În tot ceea ce a scris, Gogol s-a străduit să-l scoată „de prost pe diavol” : „De foarte mult timp, îi scria el lui Şevîriov, nu fac decât să mă străduiesc pentru ca, citindu-mi scrierile, omul să-şi poată râde de diavol după pofta inimii.„

Gogol a fost cel dintâi scriitor care a văzut esenţa răului în mediocritate, în trivialitate, în lipsa de tragism, în platitudinea sentimentelor şi gândurilor omeneşti. A fost primul care a înţeles că tocmai diavolul este acea micime, acea slăbiciune umană care nouă ne pare măreaţă. El l-a văzut pe diavol aşa cum era, fără mască, real, cu o faţă omenească, mult prea omenească, acea faţă a omului când acceptă să fie „ca toată lumea”, când nu îndrăzneşte să fie el însuşi. Visătorul Hlestakov şi afaceristul Cicikov sunt cele două ipostaze ale „nemuritoarei trivialităţi omeneşti”. E tipul conţopistului care se umflă-n pene, ţipă la toţi, îi bruftuluieşte pe toţi. „Treaba lui e să sperie, să ducă de nas, să-l facă pe om să se simtă amărât.” Dar un proverb spune:”S-a lăudat dracul că va încăleca întreaga lume, dar Dumnezeu nici asupra porcului nu i-a dat putere.”

Şi, atunci, sub diferite chipuri, îl umileşte pe celălalt, împrăştie minciuna şi trândăveala, lenea în gândire. Aşa, Cicikov, Hlestakov, Akaki Akakievici (Mantaua) încearcă să pară altceva decât ceea ce sunt. Hlestakov strigă cuprins de extaz către Dumnezeu: „sunt singur, altul la fel ca mine n-a existat şi nu va exista, eu, pentru mine însumi sunt totul-eu!eu!”eu!” În realitate, este un nimic, un funcţionar mărunt fiul unui nobil, care prin minciună şi prefăcătorie, prin trecerea cu dexteritate de la o stare la alta se zbate să-şi facă o imagine în lume. Trăieşte după principiul : „Doar de asta trăieşte omul, pentru desfătările lui.” aşa cum şi Ivan Karamazov afirmă:Nu există bine şi rău, totul e permis. Însă e atât de plin de sine, de solicitat, are o mulţime de opere scrise, de nu le mai ştie nici titlurile, e ca o băşică de spumă care se tot umflă. E mare. E Om-Dumnezeu. Toţi micii funcţionari ai târgului sunt striviţi de personalitatea lui, e un uriaş al progresului în faţa lor.(O întreagă faună pe acest tipic populează, acum, lumea noastră literar-artistică.)

În personajul Cicikov întâlnim o altă faţetă a răului. E opusul lui Hlestakov: întruchipează principiul echilibrului, al stabilităţii. Forţa lui stă în calmul înţelept, în seriozitatea în gândire, în realismul său, în dorinţa de a-şi clădi o temelie solidă pe care să calce apăsat. Dar şi contemplativul Hlestakov (Revizorul) şi activul Cicikov ( Suflete moarte) sunt de fapt esenţa secretă a mediocrităţii. Vorbesc şi gândesc ca toată lumea, deşi, aparent, unul aspiră către vârfurile montane ale existenţei, iar celălalt caută rădăcini adânci. Şi unul şi altul minte. Viaţa lor e mărginită, lipsită de idealuri mai presus de însăşi viaţa; singurul lor scop nefiind decât acela de a-şi satisface poftele mărunte. De-„a trăi decent” cum spunem, mai nou. Şi Cicikov ştie că doar banul e lucrul cel mai de nădejde în lume: „Banul însă nu te lasă niciodată…Cu bani faci ce vrei şi răzbaţi orişiunde în lume.” Însă nu banul în sine, drogul avarului, ci situaţia pe care banul ţi-o poate da o urmăreşte Cicikov, confortul, viaţa tihnită, aşa cum lui nu i s-a oferit. „Să trăieşti ca un prost, asta poate oricine. Dar să poţi trăi cu dibăcie, cu artă, ca să înşeli pe totă lumea şi tu să nu fii înşelat, iată adevărata problemă, adevăratul scop al vieţii!”Şi dincolo de toate acestea el trăieşte cu teama de neant, de-a nu avea urmaşi care să-i poarte numele mai departe.

Iată că, la un moment dat, ceva se frânge în existenţa lui Gogol, râsul îi îngheaţă pe buze: „Nici unul dintre cititorii mei nu a ştiut că râzând de eroii mei, a râs de mine…Aveam îngrămădite în mine tot felul de ticăloşii posibile, din fiecare câte puţin, dar atât de numeroase cum n-am mai întâlnit până acum la niciun om…Dacă mi-ar fi apărut toate dintr-o dată, m-aş fi spânzurat…Am început să pun în cârca eroilor mei propriile mele ticăloşii.” Şi, aşa cum  Ivan Karamazov se luptă cu diavolul, Gogol începe să se lupte cu propria lui operă. Este momentul în care pentru Gogol începe tragedia, este absorbit de trivialitate manifestată prin acţiune religioasă, începe, de fapt, adevărata sa confuntare cu diavolul. Fire epicureiană, stihială, demn urmaş al strămoşilor maloruşi, robust în gândire şi-n simţiri, Gogol nu se potrivea nici pe departe ascetismului creştin. Drama lui începe aici, unde între cele două „temeiuri”, păgân şi creştin, nu găseşte cale de mijloc. Aceasta este una dintre cele mai mari încălcări ale echilibrului care s-au petrecut vreodată în sufletul unui om. Clădirea s-a fisurat în bolta ei principală, s-a clătinat din temelii şi a căzut, – şi mare a fost prăbuşirea acelei case.” 

Adevărata furtună se iscă o dată cu publicarea Corespondenţei cu prieteni (1847) lucru care îi face pe cunoscuţi să considere că şi-a pierdut minţile. Apar o mulţime de neînţelegeri în urma cărora Gogol cere îndurare: „Omul poate lupta cu cei mai crunţi duşmani, dar ferească-l Dumnezeu de această teribilă luptă cu prietenii! În această luptă se vlăguieşte tot ce ai în tine…E greu să te trezeşti în acest vifor de neînţelegeri! Văd că trebuie să renunţ pentru mult timp la condei şi să mă îndepărtez de toate.

Nu numai că s-a îndoit de dreptatea sa, dar s-a plecat în faţa atacatorilor, lucru care le-a îndoit furia, atacurile devenind aproape demenţiale. Era acuzat că în forul lui interior s-ar fi petrecut o mutaţie religioasă care şi-ar fi lăsat amprenta asupra Corespondenţei, carte scrisă la îndemnul prietenului său Puşkin care-l sfătuise să scrie „o istorie a criticii ruse.” De fapt Corespondenţa lui Gogol marchează momentul trecerii de la „creaţia înconştientă, la cea conştientă”, moment în care pentru prima dată un scriitor vorbeşte despre Dumnezeu, nu la modul contemplativ, dogmatic, ci eficient, vital: „Sunt învinuit că am vorbit cu Dumnezeu…Ce să fac dacă-mi vine să vorbesc cu Dumnezeu?…Ce să fac dacă vine un timp când, fără să vrei, vorbeşti cu Dumnezeu?…Nu, cei care o fac pe deştepţii n-or să mă facă să mă simt jenat de faptul că nu sunt demn, că nu e treaba mea şi că nu am dreptul: oricine din noi până la ultimul are acest drept.

Cuprins de durere şi de frica morţii, Gogol înţelege marele adevăr, valabil şi-n zilele noastre: creştinismul s-a oprit doar la faza rostirii şi a promisiunilor fără să meargă către deplinătate. „Creştinismul s-a dovedit a fi cea mai mare negare a vieţii, iar viaţa cea mai mare negare a creştinismului. Creştinismul a devenit imaterial, inactiv, neînsufleţit; viaţa, trupul, acţiunea au devenit necreştine…Şi o tristeţe neînţeleasă, spune Gogol, a răbufnit pe pământ; viaţa devine din ce în ce mai uscată; totul devine mai meschin şi mai puţin adânc, iar sub ochii tuturor creşte numai imaginea urieşească a plictisului, atingând pe zi ce trece dimensiuni incomensurabile. Totul e înăbuşit, mormântul se cască pretutindeni. Doamne! Pustiu şi groază se face în lumea ta.”

Şi bătălia lui Gogol cu diavolul capătă noi nuanţe odată cu întîlnirea cu duhovnicul său, părintele Matvei, care vedea adevăratul creştinism în izolarea monahală: „a trăi în Dumnezeu înseamnă a trăi în afara trupului.” Sfinţenia înseamnă netrupesc, imaterialitate; carnea înseamnă păcat şi de aici concluzia că nu trebuie iubită nici lumea şi nici ceea ce se află în lume. Pe de o parte Gogol era de acord cu părintele Matvei, dar pe de altă parte se împotrivea credinţei lui: A trăi în Dumnezeu înseamnă a trăi deja în afara trupului, ori acest lucru este imposibil pe pământ, căci trupul este cu noi.”

Conflictul dintre cei doi devine ireconciliabil în momentul în care părintele Matvei îi cere lui Gogol „să renunţe la renumele de literat şi să meargă la mănăstire . Răspunsul lui Gogol nu s-a lăsat aşteptat: „Nu voi renunţa la renumele de scriitor, pentru că nu ştiu dacă aceasta este voinţa lui Dumnezeu.” Dacă esenţa creştinismului este mortificarea cărnii, spiritualitatea netrupească, arta nu poate fi sfântă în sens creştin, pentru că orice imagine artistică este carne spiritualizată sau spirit întrupat, nu spiritualitate imaterială. Este imposibil în lume să pleci din lume, afirma Gogol, sfâşiat de contradicţii şi nelinişti. Cerinţele părintelui Matvei erau peste puterea lui de a fi, însemnau chiar sinucidere pentru că în viziunea lui Gogol: „a nu scrie, pentru mine e totuna cu a muri.” Iar părintele Matvei a aruncat asupra lui anatema care l-a urmărit până-n ultima clipă. La două săptămâni după ultima lor întâlnire, Gogol a murit. Lupta s-a încheiat, învingător fiind părintele Matvei. Cu nouă zile înainte de moarte Gogol a poruncit băiatului care-l slujea să aprindă focul în sobă şi a aruncat în foc toate manuscrisele.

Şi după ce a ars aproape totul, a stat mult timp căzut pe gânduri, apoi a început să plângă, a poruncit să fie chemat contele Tolstoi, căruia i-a arătat colţurile filelor care încă mai ardeau şi i-a spus: „Uite ce am făcut! Am vrut să ard câteva manuscrise, de mult pregătite pentru asta , şi am ars totul. Ce puternic e cel viclean! Uite, la ce m-a împins!”

„Nu-i aşa că puteţi reface totul din memorie?” l-a întrebat contele Tolstoi, dorind să-l calmeze. Da, i-a răspuns Gogol, punându-şi palma pe frunte, pot, pot, am totul în cap.”

După noaptea în care şi-a ars manuscrisele lupta sa cu diavolul s-a încheiat: şi-a dorit, pur şi simplu, să moară refuzând hrana, iar medicii de la aşezământul în care se retrăsese l-au supus la cele mai chinuitoare experienţe: l-au pus la post şi rugăciune, i-au pus lipitori, l-au udat cu apă, l-au hrănit cu forţa. Parcă pentru ultima dată divolul şi-a râs de om. „În delirul de dinaintea morţii doctorii trebuie să-i fi părut lui Gogol ceva de felul puterii necurate care l-a sugrumat pe Homa Brut în biserica scârnăvită.” Cu amarul meu cuvânt voi râde”, aceste cuvinte ale prorocului Ieremia sunt încrustate pe piatra lui de mormânt.

Cu puţin timp înainte de a-şi da duhul a strigat tare : „O scară! Daţi-mi mai iute o scară!

În ultimul capitol al Corespondenţei, meditase îndelung la treptele tainice, la scara spirituală: „Dumnezeu ştie, poate că pentru această dorinţă (dragostea care învie) e deja pregătită o scară în cer, care ne va fi aruncată, şi o mână se va întinde spre noi, ajutându-ne să zburăm pe trepte.”

 

 

Bibliografie: Dmitri Merejkovski, Gogol şi diavolul, Editura Fides, Iaşi, 1996

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=Weg9J5OGl1o%5B/embedyt%5D

 

Adrian Grauenfels – Looser!

 

Vesel, pari nebun 
serios, pari nesigur 
ajutând te implici 
implicându-te vei suferi 
arătând suferinţa 
vei fi evitat 
plângând vei atrage milă 
şi astfel rişti să pierzi iubirea 
looser vor spune 

povestind visuri, dezvălui intimitate 
deci eşti tu însuţi 
gol în faţa oglinzii 
rişti să te sperii 

şi astfel nu vei fii iubit la rândul tău 
cel mult vei amuza 
disperat, numărând speranţe goale 
trăind vei muri ratând viaţa

 
dar dacă nu încerci 
dacă nu te zbaţi 
dacă nu rişti.. 
nu câştigi 
(doar ai piedut timp citind aceste rânduri) 
Looser! 

NICK SAVA – OAIA (din prelegerile profesorului Escu, neascultate de nimeni)

 

 

…Rândul trecut, făcând o paranteză mai largă, am amintit o zicală din popor: „Dacă nu se rupe, crapă”. Lăsând la o parte similitudinea cu unele din cugetările murphiste, vedem că această zicală nu se verifică întotdeauna, uneori chiar deloc, la fiinţa umană. Pus în situaţii limită, omul îşi găseste, de obicei, resurse interne pentru a trece peste vicisitudinile vieţii. Acest lucru este ştiut de către toti şi totuşi, prea puţini se vor puşi in astfel de situaţii limită. Chiar şi puşi – în pofida voinţei lor – găsesc rezolvări dintre cele mai neaşteptate, mai mult sau mai puţin facile, în funcţie de propriile resurse sau concepţii de viaţă.

Pentru a găsi încă o asemănare, să ne amintim de o altă snoavă populară, cea cu bariera. Zic unii că viaţa este ca o barieră; alţii zic că Legea este ca o barieră dar nu are importanţă în acest moment cine are dreptate. Iar în faţa acestei bariere, Omul se comportă ca un anumit tip de animal. Unii, mai puternici şi mai încrezatori, sar peste barieră ca nişte lei, şi-şi văd de drum. Alţii, puternici dar obedienţi, aşteaptă răbdători, ca nişte boi, să se ridice bariera pentru a-şi continua drumul. În sfârşit, alţii, mai puţin puternici, dar şi mai putin răbdători, se strecoară ca nişte căţei pe sub barieră.

Dacă în categoria leilor putem pune deopotrivă eroii, bogaţii, politicienii, întreprinzătorii, mafioţii, adică toţi cei care nu au nici o jenă în a călca legile şi drepturile semenilor lor, sau a-şi risca propria piele, în rândul căţeilor intră toţi descurcăreţii, jigodiile, profitorii, lingăii, pupincuriştii, nepoţii, haimanalele – toţi cei care, adică, ling tălpile celor puternici, oropsind în schimb pe cei mai slabi. Iar printre boi îi putem pune pe cei care respectă întotdeauna legile şi regulamentele, cinstiţi şi corecţi, binevoitori, respectuoşi, încrezători, cei ce muncesc din greu producând laptele şi mierea acestui pământ. Cam săraci cu duhul, e drept…

Şi totuşi, vin momente rare, dar reale, în care un leu se ascunde cu coada între picioare, ca o potaie; sau o jigodie trebuie sa pună osul. Sau, clipe în care un bou îşi pierde răbdarea şi încrederea şi dărâmă bariera, călcând potăile în picioare şi luând leii în coarne… Rar, dar s-au văzut şi astfel de cazuri de-a lungul istoriei, sau doar a vieţii cuiva. Dar să vă povestesc o întâmplare, pentru a exemplifica cele afirmate mai sus. Am aflat despre aceasta întâmplare chiar din gura eroului, mi-a povestit-o cu jenă şi apoi a regretat că o facuse. Să-i spunem deci, eroului, Vasile, pentru a-l scuti de alte sfieli.

Trebuie să vă spun că acest Vasile era în mod normal unul dintre cei mai tipici şi obişnuiti boi din câţi se pomeniseră pe plaiurile mioritice. Nu călcase în viaţa lui legea – ba nu, îşi amintea cu mustrări de conştiinţă acea zi în care, fugind să prindă un autobuz, tranversase strada într-un loc nepermis. Nu-l oprise nici un miliţian, dar asta conta mai putin.

Fusese silitor în şcoală, nu chiulise niciodată, nu copiase – nici măcar la extemporalele de istorie, unde doar tâmpiţii nu copiau sub nasul Zambilicii, profesoara în prag de pensionare cu glas sfătos şi blând. Îşi făcea toate temele cu conştiinţiozitate, şi nu se supăra când jumătate din clasă i le copia pe holurile şcolii. La fel, la Universitate nu pricepuse niciodată chestia cu „pita săracului”, cu acel 5 chinuit obţinut de colegii lui – mai mult din mila şi nepăsarea profesorilor.

La locul de munca nu a lipsit, nici nu a întârziat niciodată. Lucrările şi le preda la timp, soluţiile lui erau folosite fără ruşine de colegi, iar Vasile privea uneori, nedumerit, cum aceştia înaintau în funcţii şi bani. Nu devenise „membru”, mai ales datorită unor opinii neortodoxe exprimate sincer când nu era cazul. Propus, probabil ar fi acceptat să devină şi „membru”, mai mult din respect faţă de autorităţi… Dar lui nu-i păsa, trăia în lumea lui liniştită, şi se simţea bine acolo. Ştia că se va ridica, cândva, bariera, şi îşi va putea vedea liniştit de drum.

O primă schimbare s-a petrecut o dată cu „explozia mămăligii”. A dat cu copita după niste jigodii, a luat în coarne câţiva lei, după care, luând bariera în piept, a pornit pe un drum nou. Văzând însă că drumul cel nou se împânzise de potăi şi lei jigăriţi, cu coama mâncată de molii, a pornit pe propriul lui drum. Aşa a ajuns el într-o ţară în care numărul boilor îl depăşea pe cel al leilor, iar jigodiile stăteau mai ales pitite. Şi şi-a văzut de viaţă.

A venit, însă, o zi în care a simţit nevoia să se întoarcă pe meleagurile natale. Să vadă ce mai fac boii, leii, şi căţeii lăsaţi acasă. Spectacolul care i s-a înfăţişat privirilor uimite – să-i zicem !circ”? – l-a făcut însă să-si caute refugiu pe litoralul pustiu la acea dată. Era unul dintre puţinii vilegiaturişti, aşa că îşi găsi liniştea cautată – departe de „lumea dezlănţuită”!

Doar două locante erau deschise, pentru cele vreo şase-şapte persoane aflate în vacanţă. Sătenii îşi vedeau mai ales de pregătirile în vederea sezonului estival ce va să vină, iar cerul senin adusese un val de căldură caniculară, neobişnuită. Totul era perfect!

Se împrietenise cu patronul uneia din locante – doar era singurul şi cel mai constant client. Îşi lua de trei ori pe zi masa acolo, bea apă minerală si ciocnea câte o sticlă de bere rece la prânz şi un pahar de vin seara, toate împreuna cu Georgică, patronul, al doilea client al micutului restaurant. Om isteţ şi descurcăreţ, de pe lângă Galaţi, acesta aducea destul de mult cu jigodiile dispreţuite de Vasile – dar era vacanţă şi cald, şi marea era curată… Zilele treceau liniştite şi în pace, apropiindu-se momentul în care Vasile trebuia să îşi vadă de drumul de înapoiere acasă, în depărtări.

Numai că într-o zi, pe când Georgică îi punea în faţă pranzul încropit dintr-o salată dobrogeană cu telemea şi măsline greceşti, cu ceva cârnăciori afumaţi prăjiţi alături, lui Vasile îi veni un damf greu pe la nări.

– Vezi, măi Georgică, ţi se împute ceva carne, îi spuse el cârciumarului, care îşi trăsese un scaun la masa lui Vasile pentru a-şi mânca şi el prânzul.

– Nici vorbă! răspunse acesta liniştit. Am dus carnea mai veche la oraş, să o vândă ţiganii la prăpădiţi, şi am adus carne a’ntâia de la abator. Tăiată în dimineata asta!

– Dar pute, bre, insistă Vasile.

– O fi puţind, recunoscu Georgică, trăgând aerul fierbinte pe nas. Dracu’ ştie de unde, că la mine e curat.

Asa şi era, micuţa cârciumioară lucea de curăţenie, ca o casă de muiere harnică.

Se sculă Vasile de la masă şi începu să caute în jur. Când colo, după un boschet de tufe, chiar la marginea plăjii pline de gropi – sătenii gospodari se aprovizionau cu nisip gratis direct de pe plajă. Trăgeau căruţele cu roţi de cauciuc la marginea mării albastre, le umpleau cu nisip, şi duceau nisipul să amestece mortar pentru zidărie sau tencuieli… – zăcea stârvul unei oi. Intrat în putrefacţie, plin de muşte negru-verzui care formau un nor deasupra.

– Vino, bre Georgică, să vezi drăcie, îşi chemă noul prieten. Veni Georgică, se uită la stârv, mirosi, şi zise liniştit:

– O oaie.

După care se înapoie liniştit la masa pe care cele două sticle de bere abureau în vipia amiezii.

– Păi, nu faci nimica? întrebă Vasile, revenit şi el la masă, răcorindu-şi gâtul cu lichidul rece amarui.

– Ce sa fac? Nu-i oaia mea. O fi adus-o furtuna la mal.

– Care furtună? Că nu a plouat de vreo zece zile, de când sunt aici.

– Ei, mai demult, în primăvară. Mai miroase din când în când, dar când bate briza nu se simte.

Boul de Vasile simţi că începe să se transforme în leu.

– Păi bine, băi Georgică, cum poţi sta cu împuţiciunea sub nas? Dacă vine Sanepidul?

– Ei, bag o şpagă. Nu vine, le-am dat data trecută.

– Dar îţi pierzi clienţii.

– Care clienţi? Doar tu eşti pe-aici.

– Păi, mă pierzi pe mine!

– Hai mă, lasă glumele proaste. Cine-ţi mai face tochitură?

– Zău, bă Georgică, îmi stă mâncarea în gât. Fă ceva cu oaia aia. Îngroap-o, dă-i foc, fă ceva!

– Da’ ce, bă, eu sunt ţigan? Ce n-o arunci tu de nu îţi place? Ce atâta vorbă de la o oaie?!

– E vorba de un principiu, nu de o oaie.

– Mă piş pe principile tale!

Aici, boul de Vasile se făcu tigru. Mă rog, leu. A pus pe masă banii pentru mâncarea nemâncată, şi şi-a văzut de drum… la jandarmerie. Jandarmul de serviciu nu a înţeles mai întâi despre ce este vorba, după care a clipit vesel din ochi:

– Tu nu eşti de pe-acilea, nu-i aşa? Nu am mai întâlnit încă roman să reclame o oaie moartă pe plajă…

– E focar de infecţie, se justifică Vasile. Vin turiştii străini nu peste multă vreme şi îi vezi cum pleacă la bulgari cu primul tren.

– Ştiu, coane, ai dreptate. Dar cu cine să iau oaia? Cei din sat or să râdă de mine, iar patronii mă reclamă la Şefu’. Cum o fi, tot mai bine jandarm pe Litoral decât într-un sat de câmpie. Să vezi acolo gunoaie!

– Hai să o rezolvăm împreună, te ajut şi eu…

– Păi, coane, eu sunt jandarm, nu ţigan! Vorbeşte mai bine cu Primăria.

– Unde-i Primăria?

– În oraş, un’să fie?

Se duse Vasile în oraş. Nu era departe, vreo jumătate de oră cu personalul, dar nu era încă sezon, circulau doar două trenuri pe zi, unul dimineaţa tare, altul numai pe seara. Nici autobuzele nu circulau încă. A mers pe jos, apoi cu „ia-mă nene”, apoi cu un taxi… A ajuns la Primărie după vreo doua ore, asudat şi cu buzunarul mai uşor. Secretara a rămas cu gura căscată când a auzit de ce venise, dar l-a băgat imediat la primar. „Bate vânt de schimbări pe aici! îşi zise Vasile, fără a bănui că fătuca îl mirosise de „venetic”. În timpul acesta, în capul cam goluţ al secretarei se învârtea propriile-i opinii despre „venetici”: „Ăştia numai pretenţii au, şi dau spagă numai când cumpără ceva. Şi mai şi reclamă…”

Primarul era un tip tinerel, mai tânăr decât Vasile, îmbracat în blugi şi o cămaşă cadrilată descheiată la gât, cu o ţigară neaprinsă în colţul gurii… A ascultat cu atenţie povestea lui Vasile cu oaia. Nu a părut prea uimit, poate puţin plictisit şi obosit. A moţăit din când în când din cap, dar nu şi-a notat nimic. La sfârşit, a dat din umeri, s-a cautat prin buzunare până a găsit o brichetă, şi şi-a aprins ţigara.

– Nu te miră nimic, bag sama, îi zise Vasile. Cred că ai văzut tot felul de chestii de când eşti primar…

– Nu le-am vazut chiar pe toate, râse primarul. E prima dată când vine la mine unul ca matale. Ziceai că eşti în vacanţă…

– Sunt.

– Atunci, de ce nu îţi vezi de plajă? Avem o vreme ca în iulie, marea nu-i rece… De ce nu îţi vezi tu de vacanţa ta? De ce îţi pierzi timpul şi banii, mai ales timpul, ca să reclami o oaie moartă de care nu-i pasă nimănui?

– E vorba de un principiu, şi să nu spui că te pişi pe principiile mele, că văd negru!

– Nu zic, zâmbi primarul cel tinerel. Ştii? am şi eu facultatea, sunt avocat. N-am avut bani să intru în barou, aşa că am intrat în politică. Până la alegerile viitoare o să am şi banii… Nu am numai grija oii tale, sunt o mie şi una de probleme de rezolvat. Unele din nepăsarea unora, altele din ticăloşia altora… Sunt lucruri mai grave decât oaia aia…

– Sunt, recunoscu Vasile. Dar uneori totul începe cu o oaie.

Primarul îl privi tăcut, jucându-se cu bricheta. Era linişte, se auzeau muştele căcându-se pe pereţi. Într-un târziu, primarul spuse:

– Cred că am înţeles ce vrei să spui. O să te scap de oaie. Nu ştiu dacă merită efortul, dar o să o fac. Mă gandeam să îţi spun să te muţi la alt cap al plajei, tot e goală staţiunea. Dar nu e vorba despre asta, ci despre acest principiu afurisit pe care l-ai adus de aiurea, pe unde trăieşti. Mai puteam să-ţi spun şi eu că nu-s ţigan – dar să ştii că tot ţiganii o vor rezolva. Am căţiva la Primărie, o să-i trimit pe plajă să ardă oaia şi să dezinfecteze locul. Hai mai bine să bem o bere, te duc eu pe urmă în staţiune, tot nu am fost pe acolo de ceva vreme…

Aşa a şi fost. Oaia dispăruse când Vasile a ajuns pe plajă. Pe locul ei era o pată neagră, ca de catran, cu pete alb-gălbui de ceva substanţă chimică, iar în aer plutea un miros greu, de ars. Briza îndepărtă mirosul peste noapte, ploaia scurtă din ziua următoare spălă locul, probabil furtunile din iarnă vor fi acoperit gropile, nivelat dunele, spălat toate mizerile lăsate de oameni. Dar pe atunci Vasile era demult acasă, reintrat în existenta lui de bou încrezător şi respectuos.

Un singur lucru nu marturiseşte cu plăcere Vasile, cred că numai mie mi-a povestit întrega întâmplare. Pentru prima dată în viaţa lui s-a răzbunat pe cineva – în felul lui. A început sa spună cu glas tainic şi cu sclipiri de avertizare în priviri, noilor vilegiaturişti care începuseră pe atunci să umple staţiunea, că Georgică vinde carne veche „cumpărată de la ţigani pe mai nimic… poate chiar contaminată cu boala vacii nebune…” Iar Georgică trebuise să-şi vândă cârciumioara, că nu mai avea cu ce plăti datoriile… In ciuda faptului că la celelalte bufete cozile începuseră să se lungească, pe el îl ocolea lumea ca pe un ciumat. Aşa că într-o zi plecă înapoi spre satul lui de pe lângă Galaţi, una din multe afaceri din ţară eşuate inainte de a începe. Dar Vasile plecase încă mai demult, aflând că Georgică plătise din ultimii bani nişte huidume să-l bată…

Uneori, citind şi veşti bune din ţară, ca de exemplu că acum plajele româneşti sunt curate, iar numărul turiştilor străini pe Litoral este în creştere, un zâmbet liniştit îi luminează fata. Atunci îmi spune domol, cu accentul lui ardelenesc:

– De la oaie se trage!…

Şi poate, gândesc eu, de la o javră care într-o zi frumoasă de vară nu s-a strecurat, şmechereşte, pe sub barieră. Şi un bou care, în ciuda arşiţei, a refuzat să mai aştepte răbdător lângă o barieră prăfuită…

Mda… Îmi scuzati reveria de-o clipă. Să revenim la tema prelegerii noastre de azi: „Psihanaliza situaţiei limită”. Continuând cele spuse la începutul seminarului…

 

 

Nota Redacţiei

Prin publicarea acestui text, consemnăm una din multele variante ale întâmplării. Profesorul a povestit întâmplarea de mai multe ori, la diferite persoane, de fiecare dată însă numele eroului, firul povestirii, cât şi unele amănunte au fost destul de diferite. Dacă nu ar fi acest lucru, am fi bănuit că eroul ar fi putut fi chiar povestitorul, mai ales că el vorbeşte întotdeauna cu multă duioşie despre „Vasile”. Nu avem, totuşi, în datele noastre informaţii despre o vacanţă pe care Profesorul să o fi petrecut acasă în perioada respectivă.

Un singur element nu lipseşte niciodată din poveste: oaia.

 

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=euUR9HV2Igo%5B/embedyt%5D

DESPRE PRIETENIE

 

lui Emanuel Pope,

cu recunoştinţă

 

„Habar n-aveţi că prietenia vă onorează, tocmai când pretinde jumătate din sângele vostru.”(Panait Istrati)
Pe măsură ce timpul trece, îmi place să cred că, în viaţă, am dat mai mult prieteniei decât iubirii, că marile bucurii şi cele mai frumoase trăiri le-am avut alături de prieteni, nu de iubiţi. Încercarea de-a face o scurtă incursiune în lumea minunată a prieteniei m-a determinat să pun laolaltă câteva consideraţii care pentru mine au semnificaţii aparte…

La origini, prietenia a fost o relaţie specială, un pact încheiat între persoane cu afinităţi de natură spirituală, fiind pecetluit cu un obiect numit „symbolon”.
Philia, prietenia, avea trei niveluri de existenţă: primul era reprezentat prin virtutea Zeilor de a-i înconjura pe străini; al doilea era nivelul uman pentru a dobândi virtuţile divine: omul trebuia să facă fapte asemănătoare zeilor, aşa precum era virtutea prieteniei; la al treilea nivel, virtutea se materializa în symbolon, semnul recunoaşterii. Astfel, termenul simbol era strâns legat de ospitalitate şi de prietenie, fiind o caracteristică a întregii lumi antice. De aici se vede clar diferenţa dintre sensul dat termenului în lumea antică şi cel pe care modernii îl percep din dicţionare.
În esenţă, simbolul era garantul unei relaţii spirituale, pe care omul modern trăitor al unui spaţiu şi timp desacralizat nu mai este capabil s-o mai pătrundă.

Prietenia (kalos philia) era considerată de Aristotel printre virtuţile etice ale omului. În Etica nicomahică problema fundamentală pe care o tratează e cea a Binelui suprem, a fericirii, ca scop absolut al tuturor acţiunilor individului. Binele, nu ca ceva abstract, transcendent, ci acel Bine realizabil, accesibil omului, care poate fi atins şi prin recurs la prietenie. Omul, definit ca fiinţă socială care-şi pune în valoare capacităţile, în şi doar prin societate, şi care atinge fericirea atunci când ceea ce prin natura sa îi este dat să realizeze în viaţă. Vechii greci, deşi au acordat omului o esenţă divină, nu l-au aşezat în vârful piramidei existenţiale, ci în relaţie cu ceilalţi semeni ai lui. Iar una dintre condiţiile sine qva non ale fericirii lui, este prietenia, definită drept acea legătură socială ce se stabileşte între persoane care au aceleaşi valori etice, ca principii de viaţă. Poate citind această carte vom redescoperi capacitatea de-a comunica unii cu alţii în această lume bolnavă de individualism.  La Aristotel găsim trei tipuri de prietenie- cea virtuoasă în relaţie cu binele, cea bazată pe plăcere legată de iubire şi cea bazată pe interes circumscrisă utilului. Prietenia bazată pe plăcere se stabileşte mai degrabă între tineri pentru că ei trăiesc sub dominaţia pasiunii, sentimentele schimbându-li-se cu repeziciune. Prieteniile bazate pe interes sunt tot atât de durabile ca cele bazate pe plăcere. Prietenul nu este iubit pentru ceea ce reprezintă el în esenţa sa, ci pentru avantajele care pot decurge din relaţia cu el. Eu le numesc aceste prietenii „relaţii de sâmbăta”. Utilitatea nefiind ceva durabil şi prietenia se destramă la fel de repede. Asta şi pentru că atât iubirile bazate pe plăcere cât şi cele bazate pe interes exclud din capul locului virtuţile, la baza lor stând erotismul ori profitul.
Rămân în discuţie acele prietenii bazate pe virtuţi, atât de rare şi atât de puţin la vedere aşa cum sunt şi „marile iubiri”. Dacă iubirea se poate ivi şi instantaneu, aşa cum se întâmplă în renumitul „coup de foudre”, prietenia adevărată are nevoie de timp şi de cunoaştere. Căci prietenia înseamnă comuniune de vise, de idei, de trăiri. Prietenul adevărat simte faţă de tine ceea ce simte faţă de sine însuşi.

La Socrate, prietenia devine teleia philia (prietenia perfectă), posibilă doar între oameni virtuoşi: „Sufletele mici le cucereşti cu daruri, iar pe cele virtuoase, numai cu dovezi de prietenie.” În Apologia lui Socrate, Xenofon ne spune ce părere avea Socrate despre prietenie, părere cumva opusă celei a lui Aristotel. Dacă Stagiritul afirmă că prietenul îl cauţi mai cu seamă când eşti fericit şi îl soliciţi cât mai puţin la nevoie, iată ce spune „şarlatanul grandios”, care susţinea că „ştie doar că nu ştie”: „Un prieten bun e întotdeauna gata să te înlocuiască în tot ceea ce-ţi lipseşte, fie în îngrijirea casei, fie în treburile Statului; te poate ajuta să faci bine celor pe care vrei să-i ajuţi; dacă te frământă vreo teamă, el îţi sare în ajutor, împărţind cu tine cheltuielile şi osteneala, întrebuinţând în înţelegere cu tine convingerea sau forţa, înveselindu-se când îţi merge bine, şi căutând să-ţi dea curaj la necazuri. Toate foloasele pe care le tragi de pe urma mâinilor, a ochilor, a urechilor, a picioarelor, le găseşti şi la un prieten credincios; şi adesea ceea ce un prieten n-a făcut pentru el însuşi, ceea ce nici n-a auzit, nici n-a văzut sau străbătut pentru sine, o face totuşi pentru alt prieten. Şi sunt oameni care-şi dau osteneala să sădească pomi spre a le strânge roadele dar, care nu se îndeletnicesc decât cu lene şi nepăsare, de bunul cel mai rodnic: un prieten!” Se zice că văzându-l pe Antistene că-şi lasă prietenul la nevoie fără să-i întindă mâna, Socrate l-ar fi întrebat: „Ia spune-mi Antistene, există un tarif pentru prieteni după cum e pentru sclavi? Căci printre sclavi unul face două mine, altul nu preţuieşte nici jumătate de mină, altul face cinci, iar altul face zece; se spune chiar că Nicias, fiul lui Nikeratos , a dat un talant pentru sclavul care supraveghează minele lui de argint: vreau, cum spusei, să ştiu dacă e şi pentru prieteni un tarif, după cum e pentru sclavi.” Răspunsul lui Antistene a fost pe măsură: „sunt oameni pentru care ai prefera să ai mai degrabă o jumătate de mină decât să-i ai prieteni şi sunt oameni pentru care ai da tot avutul numai să fie prietenii tăi. Aşadar, i-a răspuns Socrate, dacă e astfel, bine ar fi ca fiecine să cerceteze la ce preţ e preţuit de prietenii lui pentru ca să rişte cât mai puţin cu putinţă să fie lăsat de ei în părăsire.”
În Lysis sau despre prietenie Platon aduce o frumoasă viziune artistică şi spirituală asupra prieteniei, considerând Binele ca fiind esenţa ultimă a prieteniei. Prietenia era una din temele esenţiale ale filozofiei greceşti şi, totodată, era la mare cinste în viaţa cetăţii. Legiuitorul cel înţelept punea mai presus de dreptate, prietenia.

„Dreptatea neputând fi decât divină, prietenia, ca şi dragostea, e de fapt cale împreună spre Dumnezeu”, spune Al. Paleologu în eseul Despre prietenie (Despre lucrurile cu adevărat importante). În acelaşi eseu, Al.Paleologu face diferenţa dintre cârdăşie, considerată de unii drept prietenie, relaţie care se limitează doar la interese comune, şi prietenie, care este o opţiune deliberată prin care cineva îşi asumă destinul celuilalt. „Genul de om prietenos, aşa –zis cald, comunicativ, spontan, îndatoritor, nu e deloc cel din care se aleg prieteniile durabile. Soiul acesta prea simpatic de oameni, cu bunăvoinţă împrăştiată, e prin natură inapt pentru virtutea eliminatorie, răspunzătoare şi perseverentă care e prietenia. Cred, dimpotrivă, mult mai capabil de prietenie genul mai distant, mai rezervat, mai puţin doritor de a plăcea, poate în aparenţă chiar mai egoist, poate cu un caracter mai dificil… Generozitatea, fără de care nu e de conceput o mare prietenie, nu e deloc totuna cu altruismul; ea presupune o conştiinţă de sine mult mai sigură şi mai cuprinzătoare decât la firile comune şi e, de fapt, inseparabilă de curaj… Nu există prietenie şi nu există nici o virtute fără imaginaţie şi simţ practic.”
Pot exista situaţii în care cineva îşi schimbă firea într-atât încât relaţiile cu el nu mai pot continua, afinităţile pe care se întemeiase prietenia să înceteze. În astfel de cazuri, prietenia nu poate fi revocată definitiv, ci doar suspendată, cu şanse de-a se reveni asupra ei. Tot Al. Paleologu susţine că adevăratul prieten acordă celuilalt atâta credit încât este capabil să se compromită public pentru el, atunci când acesta săvârşeşte fapte de natură să atragă oprobriul celorlalţi, deşi în particular îl blamezi pentru tot ceea ce face. La Rochefoucould spunea că oricât de mare ar fi ruşinea pe care am îndura-o, stă în puterea noastră s-o răscumpărăm. Sunt cazuri grave acestea, în vreme de război şi de teroare, când viaţa îi poate pune pe doi buni prieteni în tabere diferite. Nu puţine au fost cazurile când mai degrabă a fost trădată cauza decât prietenul.

Grecii aveau o viziune aparte asupra perfecţiunii vieţii. La ei ideea de om se concretiza în înţelept şi în erou, Socrate şi Ahile fiind oamenii ideali ai vechii Hellade. A muri pentru o idee – iată deviza lor! Unul a băut cucută, celălalt a murit pe câmpul de luptă. Unul dintre cele mai frumoase poeme închinate prieteniei (teleia philia) este Iliada lui Homer, pe care renumitul elenist Petru Creţia a repovestit-o, găsindu-i noi valenţe în eseul Ahile sau despre forma absolută aprieteniei; Ariel sau despre forma pură a libertăţii, publicat în 2009 la Humanitas (şi care reia cele două eseuri din volumul Catedrala de lumini, apărut tot la Humanitas în 1997.)
Cine a fost Ahile? În mitologia greacă, Ahile face parte din a patra stirpe de oameni creată de zei, neam de eroi care au căzut în războaiele funeste de la cele şapte porţi ale Thebei, în lupta pentru turmele lui Oedip, sau la Troia, din cauza prea-frumoasei Elena. Cei care au mai rămas, locuiesc acum, lipsiţi de griji şi suferinţi, în Insula Prea-fericiţilor, departe de lumea dezlănţuită.
La vechii greci, devenirea umană avea dublă direcţie: una descendentă, conform căreia fiinţa umană cobora din zei, trecând prin patru cicluri principale, şi una ascendentă, conform căreia omul are tendinţa să-şi refacă condiţia iniţială, tinzând către starea originară, numită de Mircea Eliade „nostalgia paradisului”. Aşa se explică originea divină a lui Ahile, fiu al zeiţei Thetis şi al lui Peleu, regele Ftiei. În viziunea lui Petru Creţia, numele poemului homeric, Iliada, este impropriu, întrucât evenimentele ce se petrec sub zidurile Troiei (Ilion) se desfăşoară doar pe o perioadă de 9 săptămâni din cel de-al zecelea an al asediului la care cetatea a fost supusă de ahei. El ar fi numit-o Ahileiada. Autorul demontează etapă cu etapă şi strat cu strat acţiunea Iliadei, în ideea de a-l familiariza pe cititor cu o lume şi cu un spaţiu mitic, pierdute în negura timpului, fără să piardă din vedere tema principală, aceea a prieteniei dintre Ahile şi Patrocles.
Lumea Iliadei este o lume în care viaţa pulsează cu patimă, ca un flux nestăvilit care bate în ţărmul de piatră al Soartei. Timpul său „curge măreţ şi lent ca fluviul Ocean şi este un timp plin, fără lacune, fără destrămări.” În tot acest spaţiu şi timp, la poalele Troiei se petrecea „năvala şi iureşul, înfruntarea, împotrivirea dârză, străbaterea, oprirea din avânt, retragerea” celor două tabere beligerante, ale troienilor şi ale aheilor. Lumea homerică îşi asigură nemurirea prin sângele eroilor vărsat pe câmpul de luptă. Ei ştiu că sunt supuşi atât Soartei, cât şi toanelor, pasiunilor divine. Condiţia lor e una precară, efemeră, şi de aceea singura formă de nemurire pe care o cunosc este cea prin faptele glorioase prin care rămân în amintirea celor vii şi nu prin urmaşi. Întreg poemul homeric e străbătut de sentimentul tragic al perisabilitaţii omului supus Soartei, într-o lume aşezată pe temelii de nezdruncinat: ape, păduri, cerul, pământul…
Cunoscând această lecţie, Ahile, fiul zeiţei Thetis şi al lui Peleu, pleacă împreună cu prietenul său Patrocles, alături de confederaţia aheilor, la asediul Troiei „ca să-i desfacă sfânta diademă de mireasă.” Aparent o întrupare a lipsei de măsură, un hybris, Ahile îşi cunoaşte limitele, dar îşi asumă Soarta. Şi Thetis cunoştea Soarta fiului ei, de aceea i-a dăruit o urnă din aur în care să-şi pună cenuşa. E singura zeiţă care, părtaşă la viaţa omenească, se identifică cu ea. „Poezia lui Tetis, spune Petru Creţia, e una dintre cele mai frumoase poezii ale maternităţii.” „Zeiţă a mării eterne, e mama unui foc sortit să ardă până la cer şi să se mistuiască curând în propria lui ardere”… Ahile, sortit să moară tânăr, va trăi în veşnicie ca fiu al unei „mame eterne.”
Cine era Patrocles? Era fiul lui Menoitios, un om avut din Opunt. În adolescenţă, jucând arşice, s-a încăierat cu un alt tânăr pe care l-a ucis din greşeală. Tatăl său l-a însoţit în pribegie, pentru a nu fi pedepsit şi s-au stabilit la curtea regelui Peleu. Drept recunoştinţă, i-a fost ca un frate mai mare lui Ahile. Se pare că acest episod l-a maturizat devreme, aşa încât, atât aheii cât şi mirmidonii, îl considerau „un om bun la suflet” (enees) şi „dulce ca mierea” (meilichos). Bunătatea şi blândeţea lui îl făceau să fie singurul în stare să-l domolească pe Ahile, care era ca un „uragan dezlănţuit”. „Ahile e făcut din uri şi iubiri”, dar cel mai tare l-a iubit pe Patrocles, între ei existând cea mai mare şi mai intensă iubire de pe cuprinsul Iliadei. O iubire necondiţionată, pentru că nu venea nici din eros (aşa cum greşit au afirmat alţii) , nici din sânge, nici din interes. Pe câmpurile Troiei, Patrocles este ucis de Hector. Este momentul în care Ahile alege să moară pentru că îşi pierduse prietenul iubit, deşi, cunoscându-şi Soarta, ar fi putut alege să se întoarcă plin de glorie acasă, în Ftia, lângă bătrânul său tată.
La moartea lui Patrocles, Ahile e cuprins de un nor întunecat şi începe să se tânguie: „Ce bucurie să mai am acum, când prietenul meu a murit, el pe care între toţi, îl preţuiam ca pe un alt mine însumi? Acum l-am pierdut… inima mea nu mai simte nici o dorinţă de viaţă câtă vreme Hector nu va pieri de lancea mea, plătind pentru Patrocles”.În mitologia greacă, doar Alcesta îşi mai dorise să moară în locul soţului ei.

Prietenia a fost şi va rămâne o relaţie spirituală deasupra tuturor detaliilor vulgare. Există în limba greacă un cuvânt care exprimă cu mare fineţe legătura spirituală de natură superioară care, în timp, a căpătat noi semnificaţii – cuvântul agape (cu accent pe e). Înţelesul acestui cuvânt este bunăvoinţa inegalabilă, de neasemuit, este spiritul din inimă, care nu va căuta niciodată decât binele suprem al celuilalt. Agape exprimă un exerciţiu al întregii personalităţi, s-a născut în sânul religiei revelate şi presupune o atitudine plină de interes şi de înţelegere pentru celălalt. Fără combinaţia dintre credinţă şi dragoste, combinaţie exprimată de agape nu se produce acea generozitate practică, absolut necesară în relaţia de prietenie. Agape nu este o emoţie sentimentală uşoară, departe de-a fi oarbă, este clarvăzătoare şi-l învaţă pe om să simtă c-o intensitate pe care n-a mai trăit-o niciodată. Acest fel de dragoste, foarte rar, este conţinut într-un verset din Epistola către Filipeni, în care Apostolul Pavel spune: „tânjesc după voi toţi cu un sentiment care vine din inima lui Christos”, şi poate fi tradus astfel: Dragostea cea mare pe care o simţi faţă de adevăratul prieten vine direct din inima lui Christos, nu este nimic altceva decât dragostea lui Christos Însuşi.
O definiţie în spiritul creştin care exprimă exact sensul cuvântului agape, a dat Antoine de Saint Exupery, prieteniei, în Citadela: „Prieten este înainte de toate cel care nu te judecă. Am spus, este acela care deschide uşa sa pribeagului, cu cârja sa, cu bastonul său lăsat într-un colţ, şi nu-i cere să danseze pentru a-i judeca dansul. Iar dacă pribeagul povesteşte despre primăvara de afară, prietenul este acela care primeşte în el primăvara. Iar dacă povesteşte despre grozăvia foamei în satul de unde vine, rabdă de foame împreună cu el. Căci, ţi-am spus, prietenul este acela care deschide pentru tine o poartă pe care n-ar deschide-o, poate, niciodată altuia. Şi prietenul tău este adevărat, şi tot ceea ce spune este adevărat, şi te iubeşte, chiar dacă aiurea, te urăşte. Iar prietenul pe care mulţumită cerului îl întîlnesc în Templu, este acela care întoarce către mine acelaşi obraz ca şi al meu, luminat de aceeaşi credinţă, căci atunci unitatea este făcută, chiar dacă el e negustor, iar eu oştean, sau el grădinar, iar eu marinar în larg. În ciuda deosebirilor noastre l-am găsit şi sunt prietenul lui. Şi pot să rămân tăcut lângă el, adică să nu mă tem pentru grădinile mele lăuntrice, şi munţii mei, şi văile, şi pustiurile mele, căci nu le va călca niciodată. Tu, prietenul meu, ceea ce primeşti cu dragoste de la mine este ambasadorul imperiului meu lăuntric.”
Şi nu pot încheia aceste periplu în fascinanta lume a prieteniei fără să mă opresc la cel căruia prietenia i-a dat sens vieţii: Panait Istrati. Împlinise şaptesprezece ani când soarta i l-a scos în cale pe omul de care, vreme de nouă ani avea să-l lege o prietenie absolută, „prietenie pe care n-o întâlneşti decât o singură dată în viaţă” şi, care, „apare la începutul ei sau niciodată”. Însă „cine a cunoscut-o, atinge nemărginirea. …Iar nenorocitul care nu a cunoscut-o, adică nu a fost în stare să şi-o apropie, se va întoarce pe lumea asta de atâtea ori, până ce inima îi va fi mistuită de prietenie,- după care îşi va dobândi locul în viaţa veşnică sau în veşnica nefiinţă.” Într-una din zile, ducându-se după pâine la plăcintăria lui Kir Nicola, alături de jupânul care servea la tejghea, îl vede pe tânărul Mihail Mihailovici Kazanski citind Jack de Alphonse Daudet. Mic de statură, spătos, cu mustaţa blondă pe un chip liniştit, angelic, îmbrăcat în nişte zdrenţe murdare pe care colcăiau păduchii, astfel se înfăţişa tânărul Mihail, care-l citea pe Daudet în original. Între cei doi tineri s-a produs acea reacţie care poate să apară doar între două suflete gemene.
Aşa l-am cunoscut pe Mihail Mihailovici Kazanski, scria Istrati în scrisoarea adresată lui Romain Rolland din 1919, refugiat rus, a cărui origine şi trecut nu le-am aflat niciodată în întregime. Întâlnindu-l pe Mihail, încep nouă ani de viaţă eroică, de prietenie însorită, de vagabondaj ca-n poveşti, prin România, Egipt, Grecia, Turcia şi întreg bazinul mediteraneean. Minte enciclopedică şi inimă de aur, ne-am adăpat tot timpul din cupa dragostei prieteneşti, pe care Providenţa ne-o umplea neîncetat.”
Călătoria celor doi vagabonzi e plină de peripeţii, iar Mihail se dovedeşte a fi învechit în arta vagabondajului, de vreme ce plictiseala îl cuprindea repede şi-l tot mâna în alte locuri. Între timp, pleacă într-o călătorie în Manciuria, apoi la Muntele Athos pentru a se călugări. Niciodată nu ştiuseră unul despre altul mai mult decât şi-au îngăduit să-şi spună. S-au acceptat aşa cum au fost şi nimic mai mult. S-au înţeles şi s-au iubit dincolo de cuvinte şi de formalităţile acestei lumi atât de ipocrite.
Grav bolnav de tuberculoză, într-una din zilele lui august 1909, Mihail se hotărăşte să plece la Odessa, avertizându-şi prietenul că, lipsa oricărui semn de la el însemna că a murit. Ştiau că viaţa le oferise marele dar al Prieteniei, însă Timpul fusese marele lor duşman. Despre prietenia cu Mihail şi peregrinările lor, Panait Istrati a scris mai pe larg în Povestirile lui Adrian Zografi. A fost îngerul său păzitor, de aceea Panait Istrati scria peste ani: „Mi se mai întâmplă şi acum, de mai multe ori pe zi, mergând singur pe stradă, să mă întorc brusc şi să privesc la stânga mea: în partea asta obişnuia să stea Mihail, întotdeauna. În partea asta l-am simţit timp de nouă ani.”
Apoi, ani în şir l-a urmărit imaginea de-nceput a tânărului plin de păduchi care-l citea pe Alphonse Daudet în original în sordida plăcintărie a lui kir Nicola. „Odată cu dispariţia lui Mihail pieiră şi mijloacele mele de-a iubi un om, aşa cum iubeşti un Dumnezeu. Şi nu ştiu ce lipseşte mai mult pe pământ: aceşti Dumnezei ai vieţii sau dragostea pe măsura lor? Pentru mine, ambele veniră şi se duseră pe căi tainice.” Sunt pline de amărăciune aceste meditaţii ale lui Panait Istrati care se întoarce singur în Egipt, la Cairo, plângând de fiecare dată când ajunge în locurile vizitate împreună cu Mihail.
O, Egipt! Grecie! Sirie! Turcie! Italie! O, peisaje! O, monumente!… Plângeţi, plângeţi cu mine!”, exclamă plin de durere
Fericiţi cei care ştiu să preţuiască acea jumătate dintr-un symbolon primită moştenire în labirinturile vieţii. Căci marile prietenii sunt adevărate taine şi trebuie să fie păzite cu sfinţenie.

Bibliografie:
Aristotel – Etica nicomahică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,1988
Xenofon – Apologia lui Socrate, Editura Cultura Naţională,1925
William Barclay –Analiza semnatică aunor termeni din NT, Wheaton Illinois USA, 1992
Alexandru Paleologu-Despre lucrurile cu adevărat importante, Editura Polirom,1997
Petru Creţia – Ahile sau despre forma absolută a prieteniei, Humanitas, 2009
Antoine de Saint Exupery – Citadela, Editura Rao, 1993
Panait Istrati-Cum am devenit scriitor, Editura Minerva, 1985

 

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=7NKeU8lGlhk%5B/embedyt%5D

Stefan Heym- Relatare despre regele David

 

Motto:
„Când cărturarul îşi asumă pasiunile politice, el le aduce extraordinarul concurs al sensibilităţii sale dacă este artist, al puterii sale de convingere, dacă este gânditor, al prestigiului său moral, în ambele cazuri.” (Julien Benda- Trădarea cărturarilor)

„Oare când se vor dezbăra intelectualii de iluzia perversă cum că ei sunt cei chemaţi să guverneze lumea şi nu s-o lumineze, aşa cum ar fi normal, s-o construiască şi nu să o distrugă, să-i înveţe pe oameni şi nu să-i distrugă în numele „făuririi omului nou”?” se întreabă Jean-François Revel în cartea sa, Cunoaşterea inutilă. Pornind de la această întrebare şi de la cartea care mi-a tulburat ultimele nopţi, voi încerca şi eu să găsesc răspuns la o întrebare: cum se poate sustrage intelectualul adulterului în care este atras de Puterea totalitară? Cartea despre care vreau să spun câteva cuvinte şi care m-a lăsat cu multe întrebări fără răspuns este romanul lui Stefan Heym, Relatare despre regele David, parabolă antitotalitară care, deşi, prin căderea regimurilor toalitare din Răsărit, a pierdut din valoarea subversivă a textului, din punct de vedere estetic, rămâne una din marile cărţi ale literaturii universale.
Autorul romanului Relatare despre regele David, Stefan Heym, pe numele său adevărat Helmut Flieg, s-a născut în 1913 la Chemnitz (fosta RDG), într-o familie de negustori evrei. Viitorul intelectual de atitudine se manifestă încă din vremea adolescenţei când, licean fiind, scrie o poezie cu conţinut politic anti – militarist şi este eliminat din şcoală. În 1933, după venirea lui Hitler la putere, se refugiază în Cehoslovacia şi de acolo în SUA, devenind cetăţean american. Debutul său literar a fost în limba engleză, cu romanul Hostages (Ostatici), publicat în 1942. Ani buni după aceea va publica în presa americană. Ca la orice tânăr intelectual, simpatiile sale politice se îndreaptă către stânga şi, în 1952, se reîntoarce în fosta RDG de teama listelor negre întocmite de senatorul McCarthy. Asemeni lui Panait Istrati, Heym trăieşte dezamăgirea discrepanţei dintre idealul politic de stânga şi sistemul totalitar comunist, instalat în Estul Europei. Prin publicarea cărţii Cinci zile în iunie, intră în conflict deschis cu autorităţile, cartea îi este interzisă, iar liderul comunist Ulbricht îl cataloghează drept scriitor „american cu paşaport RDG-ist.”
Această experienţă îl va influenţa în scrierea romanului Relatare despre regele David pe care îl publică în 1972 în limba engleză, în Germania Federală. Totodată, Stefan Heym ajunge la concluzia că totalitarismul nazist nu-i cu nimic diferit de utopia comunistă pusă în practică, care, la rândul ei, se baza pe teroare şi arbitrar ca orice totalitarism. În ambele sisteme, valoarea individului e nulă, libertatea de gândire suprimată, destine şi valori sunt strivite în numele unui ideal iluzoriu. Divorţul definitiv al lui Stefan Heym faţă de politic se petrece în anul 1994, când, ales fiind printre parlamentarii germani, aceştia îşi măresc salariile în ciuda faptului că restul populaţiei trăia suferinţa tranziţiei.( sigur cunoaşteţi aceste apucături de vechili ale politrucilor aflaţi vremelnic în fruntea destinelor unei ţări). Moare în anul 2001, în Israel, unde participase la un simpozion dedicat lui Heinrich Heine, autor cu care îşi susţinuse disertaţia la doctorat.
Incipitul romanului te pune deja într-o dilemă: „Lăudat fie numele DOmnului DUmnezeului nostru, care dăruieşte unuia înţelepciune, altuia avuţii, iar celui de-al treilea virtuţi de oştean.” Până la urmă, care să fie darul cel mai de preţ din toate cele trei şi, de ce, dacă Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea Lui, „s-a ferit să-l facă aidoma” şi nu l-a învrednicit cu toate aceste daruri deodată? Dimpotrivă, i-a lăsat imboldul vanitos de-a se strădui să fie egal cu zeii, de-a trăi veşnic, fiecare după putinţa propriului destin: unii ridicând edificii la temelia cărora mult sânge şi sudoare a curs, alţii, prin meşteşugul cuvintelor, astfel încât cei despre care scriu să rămână pentru eternitate în memoria umanităţii. Din categoria celor din urmă face parte şi eroul principal al romanului Relatare despre regele David, istoricul Etan, feciorul lui Hosaia, supus al regelui Solomon. Aflând despre celebritatea lui, regele Solomon, fiul lui David, l-a chemat la curtea imperială pentru a consemna biografia tatălui său, pornind de la nenumăratele izvoare orale sau scrise. De fapt, ceea ce trebuia să înfăptuiască grămăticul Etan ben Hosaia era tocmai legitimarea divină a dinastiei regale şi, totodată, să scrie un imn de slavă închinat regelui Solomon. „Ştii să mânuieşti vorba cu şiretenie, Etan, îi zice regele Solomon, şi să îndrumi gândurile oamenilor, astfel încât mi se pare că am ales înţelept şi că am pus omul potrivit ca redactor al relatării despre părintele meu David.”
Dar dacă regele ştie ce ştie şi, de aceea recurge la capacitatea de manipulare a maselor prin intermediul intelectualului, omul simplu, ştiutor de carte dar fără veleităţi de intelectual, nu poate fi aşa uşor de dus de nas. El ştie că nici coabitarea dintre Putere şi intelectual nu poate fi de bun augur, ştie că intelectualii „consideră că a fi triumful culturii este facultatea de a-şi impune concepţiile, de a înlocui ideile celorlalţi cu propriile idei.”(J-F. Revel) De unde şi întâmpinarea plină de dispreţ pe care i-o face una dintre căpeteniile strajei de la poarta Ierusalimului, faimosului istoric Etan ben Hosaia.
„’Istoric, ai?’
(Căpetenia porţii ştia să citească.)
„Avem nevoie în Ierusalim de pietrari, de zidari, de salahori la căratul tencuielii; chiar şi un cizmar ar fi de folos; da ia te uită, ne vine un istoric.„(nu-i aşa că nevoia de tinichigii şi-a mai exprimat-o cineva, arătând acelaşi dispreţ faţă de intelectualul bun doar la a scrie „relatări uimitoare” despre Putere?)
I-am arătat pecetea regească.
Norodul ăsta are nevoie de un letopiseţ, a continuat vorba căpitanul, cum am eu nevoie de un buboi pe mădularul bărbăţiei mele.”
Etan ben Hosaia a gândit lucrurile aşa cum mulţi confraţi de-ai lui au făcut-o, adică, a vrut să împace adevărul istoric, care nici pe departe nu semăna cu ceea ce i se cerea să scrie, cu „unica realitate” comandată. Deşi este conştient că „întocmirea unei singure relatări adevărate şi hotărâtoare, istoriceşte exacte şi recunoscute oficial privitoare la uimitoarea înălţare” a regelui David nu este posibilă decât ori consemnând adevărul istoric, ceea ce i-ar fi adus pieirea, ori făcând compromisul de a se vinde Diavolului şi a pactiza cu Puterea, istoricul Etan se aventurează în misiunea dată cu gândul ascuns că va împăca şi capra şi varza: „Cu puţin noroc şi cu ajutorul DOmnului nostru Iahve, puteam chiar izbuti, să strecor în relatarea despre regele David ici un cuvinţel, dincolo un rând, din care generaţiile de mai târziu să-şi dea seama ce s-a întâmplat cu adevărat în aceşti ani şi ce fel de om a fost David, fiul lui Iesei: cel care slujea în acelaşi timp ca târfă şi unui rege şi feciorului regelui şi fiicei regelui, cel care a luptat ca lefegiu împotriva însuşi poporului său, care şi-a ucis propriul fecior şi a pus să-l omoare pe cel mai credincios slujitor al său, dar a jelit tare moartea lor, şi care a contopit într-o naţiune o gloată de ţărani nenorociţi şi de îndărătnici.”
Jocul cu „şopârliţa”. Cine nu-l cunoaşte? Cine n-a citit o carte, n-a ascultat un scheci, o scenetă, un banc în care să nu fi fost strecurată o „şopârliţă”, în anii trişti ai dictaturii comuniste?
Odată pătruns în cuşca leilor, drum de întoarcere nu mai era, istoricul începându-şi periplul în căutarea de mărturii pe care, de cele mai multe ori, cu greu le putea ajusta. În tot demersul său, Grămăticul Etan n-a rămas niciodată singur. Unul dintre cei care i-au călăuzit paşii şi i-au supravegheat gîndurile cu stricteţe a fost Amenhotef, eunucul egiptean pus stăpân peste haremul regelui. E foarte sugestivă alegerea acestui personaj, lipsit de bărbăţie, uşor de supus prin însăşi starea sa. „Poate că ar fi nimerit, Etan, să-ţi faci hadâmbă gândirea. Castrarea te doare doar o dată; după aceea te simţi cu atât mai bine: liniştit, aproape fericit.” îl îndeamnă el pe fiul lui Hosaia atunci când acesta uită că, odată acceptat compromisul, nu te mai poţi sustrage de sub stăpânirea Hydrei, Puterea atot-acaparatoare. Dar cel mai crâncen dintre călăii săi este Benaia ben Iehoiada, eminenţa cenuşie, care pusese la cale înălţarea la tron a stirpei lui David şi distrugerea familiei regale a lui Saul. Porunca lui către Etan e clară şi nu poate fi încălcată sub nicio formă: „Tu afli de la mine întreaga ta mărturie şi vei relata, după măsura adevărului , ceea ce ai auzit de la mine. Asta e tot ce ţi se cere.”
Şi cum să îndrăznească istoricul nostru să crâcnească, atâta vreme cât în preajma lui crimele se ţin lanţ, iar minciuna e supremul guvernator? „Cea dintâi dintre forţele care conduc lumea este minciuna.”(J.-F.Revel)
Încercarea înţeleptului Etan ben Hosaia de-a respecta atât porunca lui Dumnezeu „Să nu minţi!”, cât şi pe cea a unsului său pe pământ, regele Solomon, de a-i legitima o domnie întemeiată pe minciună şi pe crimă, n-aveau cum să fie puse în acelaşi talger. Pentru nesupunerea lui, Etan ben Hosaia este condamnat la „tăcerea morţii”, adică la uitare veşnică:
Întrucât moartea trupească a pârâtului Etan ben Hosaia nu i se pare potrivită regelui, deoarece ar putea da oamenilor porniţi a gândi rău prilej să afirme că Solomon, cel mai înţelept dintre regi, înăbuşă gândurile, persecută pe învăţaţii scrisului… Pentru aceasta porunceşte să fie trecut sub tăcerea morţii; niciunul din cuvintele lui să nu ajungă la urechea norodului, nici pe calea vorbei, nici pe aceea a tăbliţelor de lut; pentru ca numele lui să fie uitat de parcă nici nu s-ar fi născut şi n-ar fi scris vreodată vreun rând.”
Rezultă din această condamnare a lui Etan ben Hosaia că Puterea politică nu se teme de scriitori. Dacă devin incomozi, sunt alungaţi din manuale şi din librării, aşa cum au făcut cu Blaga, Arghezi, Eliade, Bacovia; sau sunt alungaţi din ţară, aşa cum au făcut cu Goma; sau sunt încarceraţi, torturaţi, deportaţi, aşa cum s-a întâmplat cu Blaga, Voiculescu, Buharin, Isaac Babel, Gorki, Soljenitîn, Osip Mandelstam; sau sunt împinşi la sinucidere, precum Maiakovski, Esenin, Tzvetaeva; sau cad pradă „accidentelor” de tot felul precum Nicolae Labiş; sau sunt supuşi linşajului mediatic aşa cum se practică mai nou.
Osip Mandelstam afirma cu ironie despre tragismul existenţei creatorului în regimul totalitar: „Doar în Rusia poezia este într-atât de respectată, încât face ca oamenii să fie omorâţi. Mai există oare vreun loc unde poezia să fie motiv obişnuit pentru asasinat?”
Dar marea mea dilemă rămâne: cum poate intelectualul supus Puterii totalitare să rezolve „blestemata chestiune insolubilă”?
Există în limba rusă – spune Marin Preda, în cap XI din Cel mai iubit dintre pământenidouă cuvinte care au căpătat, după mine, semnificaţii noi: nicevo ( nimic) şi sil (putere). Dostoievski a meditat primul asupra lor, şi în Demonii s-a înspăimântat de ceea ce puteau ele să însemne pentru oameni, dacă Piotr Ştefanovici Verhovenski ar fi ajuns la putere (prinţul Harry), stăpânul Rusiei. Nihilism… Toţi oamenii, nu numai ruşii, se nasc cu puţin nihilism în ei: este partea de revoltă iraţională a fiinţei umane împotriva puterii, condiţiilor care o înlănţuie încă din faşă şi nu o eliberează decât în moarte… Scriitorii ruşi au numit asta „blestemata chestiune insolubilă” Şi pe această incertitudine, pe această ispită a lui nicevo, apare sil şi îl prinde în arcane. Şi atunci se supune şi ca să-şi ascundă înfrângerea îl acceptă pe sil cu fanatism, lăsându-se umilit şi martirizat, umilind şi martirizând la rândul lui pe alţii şi, dacă s-ar putea, întreaga lume.”(pg. 406)
Pînă la urmă singurul răspuns l-am primit de la înţeleptul Etan ben Hosaia în rugăciunea făcută Domnului Dumnezeu, unicul vrednic să ne judece nimicnicia de fiinţe vremelnic trecătoare pe acest pământ: „Ascultă rugăciunea mea o DOamne, şi auzi strigătul meu; nu tace în faţa lacrimilor mele; căci sunt doar un pribeag pe pământ, un călător în trecere, ca toţi străbunii mei” (pg260)

 

Bibliografie: 1) Stefan Heym, Relatare despre regele David, Humanitas Fiction, 2006
                       2) Jean-François Revel, Cunoaşterea inutilă, Humanitas,1993

 

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=4166OBlyVgA%5B/embedyt%5D