Dinu Lipatti – Chopin, Nocturne Op. 27 No. 2, live recording

Anunțuri

UN DRUM LA MOARĂ


 
Dumitru, zis Laciu, se tot întorcea de pe-o parte pe alta şi parcă nu-şi mai găsea locul.Se trezise  năclăit de sudoare şi cu inima zbătându-se în piept, de ziceai că l-ar fi alergat cine ştie ce nazgodii în somn. Îşi pusese ceasul vechi, tip CFR, să sune la trei dimineaţa, s-ajungă-n zori la Gradiştea, la moară. Făcea cam două ore, dacă ţinea caii la trap, şi n-ar mai fi stat la rând. „Rumânii”, care erau mai de-aproape, veneau când se lumina de ziuă, însă el, trebuia să plece decunoapte, să poată prinde rând mai în faţă. Îi dete un cot neveste-si, Florica, care sforăia, de parcă pornise porcii la jir, şi-i zise încet:
– Hai, Floare, pune repede de-o mămăligă, că până-n seară numaidecât trebuie să fiu acasă. De luni începem să culegem via şi trebuie să fie şi caii odihniţi.
 
Florica îşi aruncă repede o fustă largă peste cămaşa de noapte şi se duse către bucătaria de vară, unde încă-şi mai făceau mâncarea pâna dădea frigul bine afară. O mămăligă, câteva ouă fierte şi câteva bucăţi de carne de la garniţă, le adună repede într-un ştergar,  le puse într-o traistă pe care o puse la picioarele lui Mitu, cum îi zicea ea. Lumea-n sat îl ştia mai mult de Laciu, poreclă pe care i-o pusese un cojan cu păr pe limbă, s-arate cât de încăpăţânat era omul – Laciu fiind nume de bou. Între timp, Dumitru înhămase caii, pusese scoarţele la căruţă şi mai adusese un sac gol cu câteva bolbotine pe care le aruncă la picioare, peste traista cu mâncare. Caii sforăiau şi scuturau din cozi, de parcă ştiau ce drum lung şi greu îi aşteaptă. Le mai dădu câte-o găleată de apă şi, în timp ce le mai aranja hamurile, trase puţin de ei să vadă dacă nu cumva era căruţa prea grea. Nevasta se apropie ca o umbră de caruţă şi-i zise, zorindu-l:
– Hai, omule, că acuş e ziuă . Lasă, gloabele, – le-oi mai căta în coarne cât stai la moară. N-or muri de-atât. După care se îndreptă repede către porţi şi le deschise larg.
Dumitru se aruncă din mers pe scândura din faţă şi, trap-trap, căluţii o luară din loc. Nu obişnuia să-i lovească; îşi iubea căluţii şi nu i-ar fi oropsit pentru nimic în lume cu ceva: n-aveai cai şi căruţă, în sat erai nimeni.
 
Ba, uneori, bidivii simţeau inima slabă a stăpânului şi mergeau agale fără să le pese că se grăbeşte. Atunci, îi mai îmboldea încetişor cu codirişca pe la spate şi mai trăgea de hăţuri să-i strunească; caii înţelegeau şi-o luau la trap până uitau, ca apoi să intre în ritmul lor obişnuit. Nici nu-i împovăra peste măsură – avea grijă de fiecare dată să nu încarce căruţa decât până la scoarţe, pe care le punea doar aşa, de formă. Iar ca să-i dea la vreunul cu împrumut, cum mai obişnuiau unii, nici vorba să te poţi apropia de Laciu. „E tânt şi-al dracului, ziceau sătenii. Nu i-ar cădea nici fărâmătura din barbă, darmite să vezi de la el ceva împrumut.”
 
Se făcuse ora patru, dar pe şosea nu circula nici o maşină. Rata se punea în mişcare pe la şase, când mijea de ziuă. Cu toate astea, Laciu fusese prevăzător şi agăţase un felinar aprins de oiştea din spatele caruţei. „Naiba ştie peste ce poţi da într-un drum atât de lung şi… singur, pe deasupra”, gândise el şi imediat făcu o cruce cu limba-n gură zicând un „Doamne-ajută!” în barbă.
 
Şi, îndată îl trecu un fior rece pe şira spinării: îşi amintise de visul de peste noapte: se făcea, că era în  drum spre moară şi ajunsese în dreptul Movilei; caii începuseră să sforăie şi să dea din copite şi trăgeau tot mai greu la căruţă. Dintr-odată căruţa se oprise de parcă ar fi cărat o piatră de moară iar caii mergeau în gol nechezînd şi sforăind ca şi cum ar fi văzut cine ştie ce fiară. Degeaba se chinuia şi îi îndemna la mers, că ei, bieţii, parcă nu mai aveau nici o vlagă. Cel din dreapta căzuse în genunchi şi necheza cu ochii măriţi de spaimă şi, deşi purtau ochelari, tot cătau sa-şi ducă privirile în spate. Laciu  a-ntors cu greu capul către fundul căruţei şi  atunci a văzut că pe sacii lui, stătea o pisică neagră căreia îi sticleau ochii în noapte. Cu mare greutate reuşise să înşface biciul şi, când îl ridică deasupra capului şfichiuind aerul, cu intenţia de-ai croi una pisicii pe spinare, simţi cum îl ţinea cineva de mână şi cum îl năpădise năduşeala. Scutură din cap şi zise: „Ce vis, mă nene! Ar trebui să mai dau şi eu pe la biserică, chiar dacă popa Ţuică nu se mai trezeşte niciodată, biserica e casa Domnului, iar popa e doar un biet slujitor”
 
Şi cum gândea aşa, iată, că ajunsese deja la Movilă. Aşa numeau sătenii o ridicătură de pământ la intrarea în satul vecin, Plăsoiu. Se credea că-i un mormânt al unei căpetenii de pe vremea tătarilor. Unii se jurau că văzuseră la miezul nopţii limbi de flăcări albastre, dansând în vârful Movilei, semn că acolo s-ar fi aflat o comoară. Doar un nebun îndrăznise odată să se suie în vârf c-o cazma şi încercase să sape. Coborâse de-acolo tot o fugă şi de-atunci nu te mai puteai înţelege cu el.  Când încercau unii să-l descoasă ce văzuse, de abandonase atât de repede  uneltele în vârful dealului şi-o tăiase la vale de-i sfârâiau călcâiele, mormăia ceva în barbă şi se făcea nevăzut.
 
Tocmai când se gândea la astea, Laciu văzu  la poalele Movilei, cum venea unul repejor la vale cărând cu picioarele bolovănişul. În faţa lui se zărea, albicioasă, cărăruia ce tăia în două tarlaua cu tutun ce  se întindea de jur-împrejurul Movilei.  Sus pe cer, o lună mare şi rotundă ca o pâine ieşise dintr-un nor şi lumina ca ziua. Doar ţârâitul greierilor se mai auzea, dar, la apariţia siluetei de pe cărare, parcă totul a încremenit. „Iete, mă, şi la ăsta, cum umblă noaptea pe coclauri”, gândi Laciu. Dar nu-şi termină bine gândul că arătarea  se şi aruncase din mers pe oiştea din spate. Caii se zmuciră deodată şi porniră să alerge de parcă n-ar fi avut nici o greutate în căruţă, fluturând din cap şi sforăind, aruncând  cu picioarele din spate ca şi cum ar fi vrut să pocnească cu copita un duşman nevăzut, aflat în dosul lor. După ce-i mai potoli puţin, Laciu se întoarse către musafirul nepoftit şi-l întrebă:
– Da’, tu de-a cui eşti mă, de unde vii şi unde te duci tu, la ora asta?
– Sunt de-a lui Pârliţeanu bre, din Plăsoiu. Am fost acasă şi mă duc acasă, şi începu să rânjească mai mult sughiţând, arătarea.
– Mă da’ tu mă crezi prost? Ce răspuns îi ăsta? Vezi, că te dau jos acum din căruţă şi, nu mai faci glume cu mine! Cum te-a lăsat tac-tu să umbli noaptea aşa pe drumuri? Ce, ziua nu vă mai ajunge?
Şi tot bombănind încerca să desluşească chipul musafirului care părea să fie  al unui adolescent, după râsetul ce-i trăda vocea în schimbare. Doar ochii îi luceau într-un fel nefiresc… Şi parcă era un şoarece murat. „Probabil trecuse prin lanul de tutun şi se udase de la roua de pe frunze”, gândi Laciu. Între timp căruţa trecuse de Movilă şi ajunsese în dreptul cimitirului, chiar la intrarea în sat. Într-un fel, se bucura de prezenţa tânărului. Abia îi trecea şi lui vremea mai repede şi avea cu cine să lege o vorbă. Se întoarse către musafirul ce-şi bălăbănea picioarele pe oiştea din spate şi-l întrebă cu glas iscoditor:
– Mă, voi nu sunteţi neam cu alde Cocoloş de la noi?
 
Răspunsul nu-i mai veni că ghibirdocul  se smulse de unde şedea şi se prelinse încetişor pe poarta cimitirului. Luna intrase şi ea într-un nor, iar caiii începuseră să dea semne de oboseală. Laciu coborî din căruţă şi-o luă agale pe lângă ei să-şi mai dezmorţească oasele. Începu să gândească la ale lui ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Trecu repede prin Plăsoiu şi-o luă peste câmpuri de-a dreptul, încât într-o oră ajunse la moară. Nu era lume multă. Îşi deshămă caii fără grabă şi le puse în faţă un braţ de iarbă pe care îl pusese în căruţă la plecare. Dădu cu ochii de unul din Plăsoiu, pe care-l cunoştea din vedere, şi-i zise:
– Hai noroc, mă! Ştii, în dimineaţa asta, când veneam încoace, am luat pe unul de la voi în căruţă. Zicea că-i de-a lui Pârliţeanu. Cum naiba l-o fi lăsat tac-su aşa pe coclauri, noaptea? Nu părea să aibe toţi boii acasă…
Celălalt, care pusese deja mâna pe un sac să-l  ajute la descărcat, rămase locului încremenit. Întoarse către Laciu o privire tâmpă şi-l întrebă mecanic:
– De-a cui zici bre, că era?
– De-a lui Pârliţeanu, mă, i-a răspuns Laciu în timp ce se pregătea să arunce un sac în spate! Zicea „c-a fost acasă şi se duce tot acasă”: îs daţi dracului copiii ăştia de azi, cum te mai iau peste picior!
Celălat lăsă sacul jos şi se aşeză pe vine, ducând mâna la frunte de parcă ar fi şters o sudoare nevăzută. Cu un glas pierit, ca de pe altă lume, abia reuşi să îngaime:
– Io-s văr cu Pârliţeanu, bre, şi n-a avut decât un singur băiat. Avea 15 ani şi s-a înecat acum două saptămâni în gârlă. A fost jalea de pe lume, că intrase la liceu, la Bucureşti, şi tat-su se lăuda în tot satul cu băiatul lui….
 
Dumitru simţi cum i se scurge tot sângele din vine şi i se taie picioarele. Făcu o cruce mare şi, până a terminat de măcinat, n-a mai scos o vorbă cu nimeni. De-atunci, parcă
 i-a luat Dumnezeu graiul şi a devenit cel mai credincios om din sat. Niciodata n-a putut să povestească nimănui, de ce, acel drum la moară făcuse din el alt om.

ISPRAVA DRACULUI


                                                          
 
 
 
La marginea satului Căţelu se aciuase de-o bucată de vreme o familie tare săracă. Veniseră de nu se ştie unde într-o cotigă la care aveau înjugată o junică, cu câteva bulendre şi câteva tingiri puse peste un braţ de ciocani între scoarţele cotigăi.
Lumea le zicea „alde Pulihoi”, nume care, probabil, era interpretarea celui de Polevoi.
Sărmanul Pulihoi  avea un băiat  mai răsărit pe care-l chema Mizdrache şi-o fată cam năstruşnică, Tasica. Un creştin care avea o bucată de pământ la marginea satului şi pe care o ţinea mai mult pârloagă, că mare lucru nu reuşea să adune de răul hoţilor, şi-a făcut o pomană cu Pulihoi şi i-a dat lotul de casă: „să zică bogdaproste şi să-l pomenească de câte ori s-o ruga”. Ce-i drept, săracul om nu se prea ruga şi nici la biserică nu mergea, aşa că baba Tarsiţa, tartorul babelor de pe uliţa lui Pulihoi, s-a dus peste el şi l-a întrebat scurt: dacă-i botezat şi cununat şi dacă are copiii botezaţi.
Cum nu-şi bătuse capul vreodată cu asemenea lucruri, omul nostru s-a lăsat pe mâna babei, care şi-a pus o piatră în drumul către rai, încreştinând familia „veneticilor”. Şi baba Tarsiţa deveni „Naşa”, un fel de general peste familia bietului Pulihoi. L-a ajutat să ridice două odăiţe, mai mult cu sfaturi şi cu îndemnuri. A făcut şi el ca omul sărac o căsuţă din nuiele împletite în care a înfundat vălătuci de lut cu paie şi, la urmă, a lipit-o cu lut, amestecat cu balegă de cal.
Nevasta lui Pulihoi, Dobriţa, a tras un var alb şi-un brîu gri că-ţi era mai mare dragul să te uiţi la căsuţa învelită cu stuf, c-o prispă mare pe care dormeau cu toţii vara. Aşa porni Pulihoi în noua lui viaţă din satul Căţelu, alături de Dobriţa, de cei doi copii năzdrăvani  şi de junica cea costelivă adusă-n jug.
 
Uneori auzeai glasul dogit al babei Tarsiţa cum striga din uliţă : „bă, mai dormiiiţi? Dormire-aţi somnul de veci! Moare vaca-n coşar de foame şi sub voi putrezeşte patul! La muncă, măgădăilor!”
Pulihoi ieşea primul fuga din casă-  ştia  omul ce-i armata – arunca o privire spre cer şi-şi îndesa pe ochi căciula neagră şi miţoasă pe care nici vara n-o lepăda din cap. Zicea că-i ţine răcoare… Se uita lumea la el ca la urs, dar jos tot n-o dădea. Aşa i-a urnit baba Tarsiţa de pe vatră şi i-a trimis „la muncă, la dat cu sapa, nu la pomana satului ca milogii”.
Pe Mizdrache, băiatul cel mare, l-a trimis Pulihoi în cel mai apropiat oraş, la profesională şi-a rămas doar cu viţica şi cu Tasica, care era cam tută de felul ei. O ţinuseră la şcoală tot repetentă, numai în clasa a doua, până pe la 14 ani. Pe urmă au lăsat-o-n pace, că râdeau dracii de băieţi de ea şi-o porecleau în toate felurile.
Să mai crească oleacă, se gândea Pulihoi, şi-oi mărita-o. Ce-i trebuie carte? N-are popa destulă carte-n sat?”
 
Aşezată în propria albie, viaţa familiei Pulihoi curgea lin, precum o  apă la şes, până-ntr-o zi de joi, când, căzu sărbătoarea Ispasului. Baba Tarsiţa, credincioasă până la Dumnezeu, i-a trezit cu noaptea-n cap şi i-a trimis să-i prăşească lotul de pământ dintre haturi că nu i se mai vedea săracul porumb din buruiană. „Mâine-poimâine veniţi la uşa mea cu ciurul după mălai! De unde, dacă nu munciţi? N-oţi aştepta să-mi rup eu oasele pentru voi!
 
Să nu se pună rău cu Naşa, s-au dus alde Pulihoi şi i-au lăsat Tasicăi  în grijă să meargă la câmp s-adune buruiană pentru junică. Era multă udeală, ca după ploaie, şi iar putea să scape boala de vacă-n porumbul oamenilor şi să se umfle.
Către prânz, după ce bietului animal i se uscase limba-n gură cerând măcar un dram de apă, Tasica cea netoată a luat un sac de cânepă, a mai chemat vreo două fete din vecini, şi-au plecat după iarbă. Soarele era în crucea amiezii şi se făcuse o căldură de te lovea în moalele capului, chiar dacă era pe la sfârşitul lui mai. Au jumulit ele de ici de colo câte un smoc de pir, l-au îndesat iute în sac şi  au făcut cale-ntoarsă către sat.
Când au ajuns în dreptul casei lui Pulihoi, s-au oprit pe marginea şanţului  de la vecinul de peste drum, să se odihnească. S-au aşezat gospodăreşte pe podişca omului şi-au început să dondănească verzi şi uscate cum văzuseră că făceau mamele lor în zilele de sărbătoare. Şi, cum chicoteau ele întrecându-se în poveşti de groază auzite de pe la câte o babă atoateştiutoare, aruncă Tasica o privire către căsuţa lor. Rămâne cu gura căscată şi nu poate articula nici măcar o vorbă. În cele din urmă, îngaimă cuprinsă de spaimă: „D…d…dracul! Uite dracul cum se plimbă la noi prin casă c-o lumânare-n mână!”
Celelalte două surate au holbat ochii mute de spaimă, nevenindu-le să creadă ce spune Tasica. Şi, tot scrutând cu privirea, au zărit până la urmă flacăra unei lumânări ce pâlpâia pe masa din tindă, când mai mare, când mai mică, după cum bătea vântul. Le-a apucat tremuriciul de frică şi-au rămas câteştrei înlemnite locului până ce a apărut o babă din vecini. Cu ochii măriţi de groaza vedeniei ce li se arătase, au îndemnat-o  pe babă să se uite cum se plimbă Satana prin casa lui Pulihoi, c-o lumânare aprinsă-n mână. Baba s-a uitat la ele neîncrezătoare, ştiindu-le cât erau de zălude, şi a dat să plece-n treburile ei. Însă cine a văzut vreodată babă să nu fie curioasă? Să nu ştie ea tot ce mişcă pe o rază de un kilometru? Şi dacă tutele aveau dreptate, ea să piardă un astfel de moment? S-a dus mai aproape, a pus mâna streaşină la ochi şi, pe loc a dat un chiot luând-o la fugă pe uliţă şi urlând cât o ţineau plămânii: „Dracu’ la Pulihoooi!”
 
În scurt timp, în faţa curţii lui Pulihoi s-a adunat o armată de babe şi toată plodăraia satului iscând o chilomăneală, cum nu văzuse bietul sătuc de când era el. Tasica devenise dintr-o dată cea mai importantă persoană din sat: dădea explicaţii, povestea, râdea, o mai apuca şi plânsul – nu mai prididea cu atâta lume pe capul ei. În jurul ei se discuta aprins: unii chiar îl văzuseră pe Satana cum urca pe scară în podul casei, alţii, cum zdrăngănea prin oalele de pe plită, iar alţii jurau că i-au văzut coarnele în geam şi-o limbă mare şi roşie cum se scălămbăia la ei. În acel moment, nu se ştie de unde, veni un îndemn scurt: „Să-l omorâm cu pietre!” Ce-i drept, îndemnul fusese stimulat şi de grămezile de pietriş răsturnate pe uliţă pentru  asfaltarea promisă de vreo 10 ani de primarul Toderică. De fiecare dată, când reuşea el să aducă utilajele spre a-şi ţine promisiunea, nu mai găsea nici măcar un fir de nisip. Harnicii săteni cărau tot pietrişul în propriile ogrăzi, ştiind că o să-i beştelească bietul Toderică şi-o s-aducă alt pietriş.
După o mobilizare generală, mai ceva ca la Posada, casa lui Pulihoi fu asediată în toată legea. I-au stricat gărduţul de la drum, poarta i-au făcut-o praf, geamurile au fost făcute zob şi de-acum pietroaiele zburau către acoperişul de stuf să nu cumva să-i vină-n cap Necuratului s-o taie pe horn.
În toiul bătăliei, când armata de babe, aflată în avangardă, era mai înfierbântată de la aruncatul pietroaielor, s-a auzit un ţipăt şi, în mijlocul mulţimii, a apărut  cu basmaua căzută pe ochi, baba Tarsiţa:
Huoo! Lua-v-ar dracu’ de nenorociţi! Ce-aveţi mă, cu casa creştinului?”
Din spatele unor babe s-a iţit Tasica şi-a început să-i povestească năşicăi de nenorocirea ce dăduse peste casa lor. Baba a început să se holbeze şi nu-i venea a crede ce aude:
Care drac, zăludo? Unde-ai văzut tu drac la voi în casă?”
„Păi, zice Tasica, uite, năşică, se vede lumânarea-n tindă.”
Lumânare, întreabă baba icnind din greu? Lumânare, zici?  am pus-o eu, trăznite-ar, de toantă ce eşti!
Am venit dimineaţă cu pomană, am luat cheia de la streaşină şi-am intrat în tindă de-am pus pomana pe masă.
Am lăsat să ardă lumânarea de sufletul morţilor.”
 
Roşie ca racul şi cu mâinile-n şolduri, baba s-a năpustit pe uşă să arate că nu Dracul fusese în casă, în lipsa stăpânilor, ci ea, Naşa, cu depomană.
În spatele ei, apăruse, nu se ştie de unde, şi săracul Pulihoi.  Zâmbea straniu şi avea un licăr ciudat în priviri. Rotea capul de jur împrejur, parcă admirând grămezile de bolovani ce crescuseră în tinda lui. Cu un gest aproape firesc şi-a scos căciula miţoasă din cap.
În aceeaşi clipă, în jurul lui s-a făcut gol, spectatorii de ocazie rupând-o la fugă care-ncotro: pe creştetul scăfârliei lui Pulihoi se lăfăiau două umflături care de la o clipă la alta tot creşteau precum coarnele unui melc proaspăt trezit de ploaia blândă de vară.
 
 

NONE


 
Motto:„În singurătate, sprijinindu-mă de un copac şi încrucişându-mi braţele pe piept în adierea serii i-am primit ca zălog pe cei ce aveau nevoie să-şi regăsească în mine semnificaţia pierdută. Astfel şi-a pierdut sensul această mamă cărei i-a murit copilul. Stă în faţa gropii ca în faţa unui trecut fără folos.Devenise pădure fără liane în jurul unui copac înfloritor, care deodată nu mai este decât copac mort.”  (Antoine de Saint Exupery – Citadela)
 
              
 
O zi toridă de vară. Delia şi Andrei, cu vreo doi meseriaşi de ocazie, puneau parchetul pe jos, în ultima cameră. Încet-încet, casa lor căpăta forma la care visau amândoi, dar, din lipsă de bani, o făceau pe bucăţi. S-a auzit portiţa de la drum scârţâind încetişor şi None s-a prelins în curte însoţit de Bobiţă. Era abătut şi cu ochii în lacrimi. Delia a înţeles imediat ce se întâmplase şi l-a întrebat cu blândeţe: „Iar te-au alungat ai lui Tudor? De ce, mamă, nu stai acasă? Lasă că am să plec şi eu în Italia şi-ţi cumpăr calculator ”
 
None a privit-o neîncrezător. Doar refuzase de câteva ori chemarea uneia din surori, plecată de ani buni în Italia. Mereu motiva că nu vrea să-şi lase copilul singur. Oare ce să se fi întâmplat chiar acum? Fără să-i răspundă, None a intrat în camera lui şi-a luat în mână o carte de poveşti, a început să-i citească lui Bobiţă, care-l asculta cu urechile ciulite şi cu capul plecat într-o parte, semn că nu pierdea nici un cuvânt din istorisirea stăpânului. La un moment dat s-a oprit  din citit şi încercând să desluşească ce discutau părinţii săi în cealaltă cameră.
 Delia şi Andrei discutau cu aprindere. Când şi când ridicau tonul, mai ales atunci când venea vorba de bani. În ultima vreme, None auzea tot mai des cuvântul „bani” rostit în discuţiile dintre ei şi atunci simţea cum i se strânge inima, ca şi cum cine ştie ce duşman l-ar fi pândit din umbră. Cuvântul era pronunţat pe toate tonurile, astfel încât, bietul copil ajunsese să creadă că toată dragostea lor faţă de el depindea de acest monstru nevăzut. Începuse să viseze comori pe care le-ar fi putut descoperi, ca acel conte despre care citise cu ceva vreme în urmă. Atunci îşi închipuia că vine în faţa mamei cu un sipet plin de bani şi pietre preţioase. L-ar fi pus la picioarele ei şi i-ar fi zis: „Fă ce vrei tu cu banii ăştia! Mie să-mi cumperi doar un computer şi un os din piele pentru Bobiţă”. Şi poate aşa n-ar mai fi auzit tot timpul acel „dacă am avea cu ce…”, ci i-ar fi văzut veseli şi deschişi: tata ar fi găsit timp să facă şi un fotbal cu el, iar mama n-ar mai fi fost aşa cu privirea dusă şi, nici vorbă să mai plece în Italia. Ce bine ar fi fost!
 
A venit şi sfârşitul lunii august. Delia s-a pregătit de drum. Nu trebuia să piardă „locul” la bătrâna pe care o îngrijea sora ei. După cele trei luni de şedere, ar fi făcut bani să termine casa şi i-ar fi luat şi lui None calculatorul mult dorit. Dar, pe măsură ce se apropia ziua plecării, None, în loc să se bucure, simţea că i se goleşte sufletul. Îl podidea plânsul din te miri ce şi într-o zi n-a mai răbdat şi i-a spus mamei cu voce stinsă: „Nu pleca, că eu nu pot fără tine. Lasă, nu mai vreau calculator…” Delia l-a privit surprinsă şi-a simţit o săgeată rece că-i trece prin inimă. Şi-a ascuns lacrima ce dădea năvală, sub un zâmbet larg şi l-a încurajat pe None: „Lasă, mamă, că trei luni nici nu ştii cum trec. Şi-apoi, i-am promis lui tanti Viorica. O să fii cu tata, cu Bobiţă, mai mergi la bunica peste deal… În plus îţi las telefonul meu mobil şi-o să vorbim zilnic. Va fi ca şi cum n-aş fi plecat.”
None a privit-o cu ochii larg deschişi, semn că aprobă cele spuse de ea, şi a luat-o la fugă
însoţit de Bobiţă. S-a oprit, în spatele grajdului, într-un cotlon ştiut doar de el, s-a aşezat pe vine şi-a dat drumul şuvoiului de lacrimi pe care abia îl ţinuse în faţa mamei. Îl mângâia pe Bobiţă şi-l întreba printre sughiţuri: „Ce facem noi, mă, fără mama? Cum o să stăm noi în casa asta goală şi rece?” Bobiţă îl privea cu obidă şi nu ştia cum să-i mai intre în voie. În cele din urmă s-a aşezat cu botul pe labe şi-a rămas aşa, privind la None, ce nu mai contenea cu plânsul. Când a sosit ziua plecării, None s-a cerut la bunica peste deal. Simţea că i se rupe ceva în suflet la gândul despărţirii de mama sa.
 
Peste câteva zile a-nceput şcoală. Pe uliţă, mare zarvă: copiii însoţiţi de mamele lor sau de fraţii mai mari, cu buchete de flori aduse de la oraş, mergeau la deschiderea anului. Andrei fusese chemat în oraş să rezolve un litigiu cu primarul, aşa că None a trebuit să se pregătească singur să meargă la şcoală. Tata îi lăsase mâncarea pe masă şi hăinuţele pe spătarul scaunului de la biroul la care-şi făcea temele . None şi-a luat hainele în bucătărie şi-a început să se îmbrace mecanic. S-a uitat în silă la mâncare şi pentru că Bobiţă nu-l slăbea deloc, i-a oferit sandviciul şi căniţa de lapte. Când a ieşit pe uşă, căţelul s-a repezit pe urmele lui. None s-a întors spre el şi l-a certat: „Stai acasă. N-ai voie cu mine, la şcoală.”
 
Zilele au început să curgă una după alta, dar, pentru el, seara era cel mai aşteptat moment. Ştia că mama, după ce termina cu treburile, îl suna şi stăteau de vorbă chiar şi câte două ore. Îi spunea tot ce făcuse în ziua respectivă, cu cine se jucase, cine îl necăjise, ce mâncase, parcă mai mult decât atunci când mama era acasă. Un singur lucru nu îndrăznea None să-i spună: începuse să simtă o durere undeva în piept, ceva ca o greutate şi, de multe ori, îl apuca o tuse fără motiv. Tata îl certa atunci şi-i spunea că nu ascultă şi bea apă rece şi „vezi! ai răcit acum, dar la iarnă ce-o să te faci”? Nu era răceală. None simţea asta. Îl apuca tusea asta uscată când cineva îl întreba de mamă-sa ori când simţea el aşa, un gol sfâşietor, şi-l îneca plânsul.
 
Pe la începutul lunii decembrie învăţătoarea i-a anunţat că vor face serbare de Crăciun. Şi un fel de carnaval. Aşa că le trebuia costume. Se şi gândise None: voia să fie Spiderman. Dar cine să-i facă costumul? Mama trebuia să vină abia de sărbători, după serbare. Fără costum, n-avea niciun chef de carnaval. De la o vreme, de fapt, nu-i mai plăcea nimic. Şi-a adus aminte că peste vreo două zile ar trebui să vină Moş Nicolae. Nu ştia dacă la el o să mai vină. Tata uitase până şi de ziua lui de naştere. Se certase rău cu mama la telefon când i-a spus că are prea multe pe cap, să se mai gândească şi la fleacuri. Mai rău ca un orfan se simţise atunci None. Parcă nu mai avea niciun rost, iar singura fiinţă căreia îi mai păsa de el era Bobiţă. Ce păcat că nu putea să vorbească! Însă era un bun ascultător. Când îl apuca dorul de mama, lua în mână cartea cu poveşti şi-i citea lui Bobiţă. Şi el sta cumine, cu urechile ciulite, privindu-l drept în ochi de parcă nu voia să piardă şirul poveştii.
 
În acea dimineaţă, Delia şi-a sunat copilul înainte să plece la şcoală. Cu câteva nopţi în urmă avusese un vis care de atunci se tot repeta. Primea un mesaj de la Andrei care-i întorcea brusc spatele. Nu-şi amintea ce citise acolo, însă de cum văzuse bileţelul simţea o apăsare grea în coşul pieptului şi-o cuprindea un fel de nelinişte. Ca de obicei, None s-a bucurat când i-a auzit glasul şi-a liniştit-o spunându-i că n-are probleme. La şcoală avea note bune, deşi devenise tot mai apatic în ultima vreme. Învăţătoarea ştia de-acum comportamentul copiilor „italienilor” şi-l lăsase în pace. Încercase să lege cu el o discuţie, dar când a venit vorba despre mama, i s-a încleştat gura.
 
Astăzi, în schimb, l-a cam certat şi nu i-a căzut deloc bine. Chiar nu fusese vinovat cu nimic. Era doar printre bănci când intrase ea în clasa. Daniel scrisese cu creta pe catedră. Când l-a apostrofat cu „mincinosule!” i s-au umplut ochii de lacrimi. Nici măcar nu l-a lăsat să se apere. Cui să spună? Ceilalţi copii au râs de întâmplarea lui. Altădată ar fi venit acasă şi s-ar fi plâns Deliei. Poate dacă nu era plecată, l-ar fi apărat în faţa învăţătoarei. El chiar nu minţise niciodată. Aşa îl învăţase mama, spunându-i că-i fuge îngerul de pe umărul drept. Acum, nici îngerul nu-l mai simţea: probabil că zburase simţindu-l mereu trist.
Chiar se gândise s-o sune pe mama şi să-i spună ce-a păţit, cu toate că, dimineaţă,  îi spusese că-i este bine. Când să ia telefonul de pe birou, l-a văzut Andrei care, roşu la faţă de nervi, a-nceput să ţipe la el: „Ce faci? Nu mai ai răbdare până diseară? Ce aşa mari probleme ai? Tu nu vezi că banii nu mai ajung?” Şi a continuat cu banii, şi banii, şi banii…. None doar atât auzea.
 
Atunci i-a încolţit în cap ideea. S-a dus în camera lui, a rupt o filă dintr-un caiet de vocabular şi s-a apucat de scris, aşa cum văzuse la televizor. Cel mai tare îl durea de Bobiţă. O să-i roage să aibe grijă de el. Se simţea ca un bătrân de o sută de ani. Nimic nu-l mai bucura. Nici măcar acel promis calculator. Nu mai avea putere nici să alerge prin curte ca altădată. Îi intrase în cap că nimeni nu mai avea nevoie de el. Nici chiar mama. Altfel n-ar fi plecat. Nu calculatorul lui o mânase, ci termopanele, banii, de la care se tot certau şi de la care umblau numai încruntaţi înainte să plece în Italia. Dacă el nu va mai fi, n-or să mai aibe motiv să se zbată să-i rămână ceva când s-o face mare. Şi acum ce să facă? Fără căldura mamei, îi îngheţase inima de-o vreme. Aşa simţea el. Un sloi de gheaţă în piept. Şi gândind astfel, l-a dus pe Bobiţă şi l-a închis în cameră, a luat bucata de sfoară cu care sărea uneori coarda şi s-a dus în spatele grajdului, acolo unde de obicei se ascundea să plângă…
 
Când a intrat pe poartă, Delia a înţeles toată grozăvia care se întâmplase. Ca-ntr-un vis urât l-a văzut pe Andrei că vine spre ea şi că-i îndeasă în mâini un petec de hârtie . A citit fără să înţeleagă nimic. Şi dintr-o dată a simţit că se răstoarnă întreg universul cu ea.
 
 
 
***
Cum intri în Mărgineni, pe dreapta, te întâmpină un şir de vile, numite de restul sătenilor „vilele italienilor”. Unele sunt terminate. Altele au lipsă ba geamurile, ba acoperişul, după cum i-a prins pe fiecare vremurile de criză ce s-au abătut cu ani in urmă asupra virtualilor locatari. Ce le făcea diferite de restul caselor din sat era faptul că, majoritatea, aveau câte două şi trei etaje, erau vopsite în culori aprinse pe afară, iar acoperişurile erau toate albastru marin, aşa cum doar în unele insule greceşti mai vezi. Prima casă , rămasă doar cu o cameră finisată, seamăna cu o femeie fardată pe jumătate pe care a prins-o ploaia şi i-a împrăştiat chiclazurile pe faţă. Dacă nu s-ar fi abătut urgia asupra lor, casa Dudenilor ar fi completat decorul şi s-ar fi încadrat perfect în şirul de vile. Numai că, de obicei, e cum dă Domnul şi nu cum socoteşte omul.
 
Vara, pe un scaun scâlciat, în faţa uşii de la intrare, stătea o femeie cu o vârstă nedefinită, ce ţinea în mână o Biblie dintre foile căreia se iţea capătul unui bileţel. Timpul aproape că ştersese orice urmă de literă de pe el, dar femeia îl păstra ca pe cel mai scump lucru din lume. La picioarele ei, Bobiţă, o corcitură de pekinez, dormea şi visa că aleargă şi latră, dând agitat din picioarele din spate şi sughiţând prin somn ca un copil. Femeia se apleca asupra lui cu dragoste şi, mângâindu-l, încerca să-i oprească zbuciumul câinesc. Era singurul suflet care-i mai rămăsese în preajmă Deliei Dudeanu, de când bărbatul ei, fără să spună o vorbă, îşi luase pur şi simplu lumea în cap şi plecase. La început îi mai dăduse câte un telefon, apoi legătura s-a rupt definitiv. Delia a rămas doar cu căţelul, stăpână peste hardughia pe care ar fi părăsit-o şi ea bucuroasă, dacă ar fi avut unde să se ducă. Îşi trăia zilele de azi pe mâine, fără să mai ştie de ea. Pierduse contactul cu viaţa şi cu cei din jurul ei, în acel ajun de Sf. Nicolae, cînd, aflată la muncă în Italia, cineva din familie îi dăduse telefon să vină de urgenţă acasă că None, copilul ei drag, e grav bolnav. Nu-şi aminteşte decăt acel petec de hârtie pe care Andrei, bărbatul ei, cu ochii umflaţi de atâta plâns, i-l strecurase în mână. Şi, de atunci îl păstra cu sfinţenie între filele Bibliei, unicul obiect prin care mai era legată de lumea reală….
 
Deşi avea doar patruzeci de ani, arăta ca o bătrână de optzeci, cu faţa plină de zbârcituri, cu ochii duşi în fundul capului, cu părul alb, de care nici prin cap nu-i trecea să se mai îngrijească; îl ţinea ascuns sub basmaua neagră, pe care n-o mai lepădase de patru ani, de când i se întâmplase nenorocirea. Tot anul moţăia ca o momâie când în casă, când în faţa uşii pe acel scaun cu picioare strâmbe, numai când se apropiau sărbătorile părea că se trezeşte la viaţă: începea să se agite, făcea curăţenie, pregătea dulciuri şi mergea la oraş de unde se întorcea cu un brăduţ pe care-l împodobea cu mare atenţie. Astfel că, în Ajun de Crăciun, casa Deliei devenea caldă şi primitoare, numai bună să adăpostească un musafir ce se lăsa aşteptat de câţiva ani. Atunci, o vagă speranţă licărea în sufletul ei obosit de viaţă: „Dacă, totuşi, s-ar întâmpla să intre pe uşă ca altădată, cu obrajii aprinşi de frigul de afară, cu ochii lui albaştri ce căutau jucăuş la rădăcina bradului, unde ştia că, de fiecare dată, îl aştepta darul Moşului?”
 
În acele zile, toate simţurile Deliei se încordau ca ale unui animal aflat în captivitate, gata să evadeze în hăţişurile libertăţii. Seara, când cădea frântă de oboseala frământărilor de peste zi, punea capul pe pernuţa ei dragă, pe care o păstra cu sfinţenie într-o cutie la capătul patului şi-şi înfunda nările aspirând cu lăcomie mirosul dulce-acrişor al transpiraţiei de copil cu care era îmbibată. Era ca un drog pentru ea. În acele clipe, părăsea această lume şi trecea într-o altă realitate, din care None nu plecase nici măcar pentru o clipă.
 
A venit şi seara de Ajun. Afară începuse să ningă cu fulgi mari şi Delia privea cu uimire către bradul în care clipeau zeci de beculeţe colorate. Simţea că undeva prin preajmă plutea un miracol: sufletul ei uscat de suferinţa aşteptării se umpluse pentru prima dată după atâţia ani de o bucurie copleşitoare. Şi deodată la geam se auzi o voce ca un clinchet de clopoţel: „Primiţi cu uratul?” S-a smuls din locul ei de lângă sobă, a deschis uşa larg şi-a strigat cu glasul plin de bucurie: „Primim! Primim!”. Prin perdeaua de fulgi a zărit doi ochi albaştri, jucăuşi, înotând într-o mare de lumină şi un glas de înger a început să colinde:
 
Leroi dai leroi Doamne,
Asta-i casa, nus’ de casa…
 
Un val de fericire a cuprins-o din tălpi până-n creştet, a desfăcut mâinile a rugă şi-a rostit cu blândeţe: „None!” O pală de vânt a smuls petecul de hârtie ce alunecase în pragul casei, purtând cu sine toată tristeţea singurătăţii unui copil. „Mamă te rog să mă ierţi că nu te-am aşteptat. Să ai grijă de Bobiţă!”