Emanuel Pope- despre viaţa ca spam sau… cum doriţi dumneavoastră

 

Ce aproape vă simt
şi cât de mult vă iubesc, dragilor,
cu toate că nu vă cunosc
dar cum altfel?! …
mai ales, pe dumneavoastră
stimată doamnă/dommnişoară
ştiţi, ieri v-am zărit id-ul pe facebook
strălucind ca un blitz peste o mare de like-uri
aveaţi aerul unui copil răsfăţat
…sau poate doar mi s-a părut

şi ce nume exotic, ce nume frumos aveţi
cu el odată aţi fi putut culca la pământ
o pădure-ntreagă
ca-n depărtata Tunguskă
cine nu v-ar fi urmat atunci şi cu ochii închişi
când eram cu toţii rebeli
la auzul unui singur cuvânt
tremuram ca plopii de şoapte
cu noaptea pe noi
şi dintre toţi
cea mai sensibilă rămânea ea
de frică nici nu ştiam cum să-i mai vorbim
trupul ei transparent şi lichid ca apa
din nimic exploda ca dinamita la soare
eu abia de mă puteam abţine
să nu ţip de fericire
zburam amândoi oriunde
cine de-acolo s-ar fi întors pradă şi viu înapoi?!

…oh! cât de greu îmi este
să ascund încă şi-acum
viaţa de viaţă s-o ascund!

Nu, nu! nu vă gândiţi
stimată doamnă/dommnişoară
cărţile în sine n-au nicio vină
în ţara asta
fiecare s-a hrănit flămând şi a crescut sărac
– mărturia cea mai grea vine întotdeauna la urmă –
cu tot ce s-a ivit
acum e târziu
şi-n ani regretele şi-au pierdut din poezie
noi n-am citit când trebuia literatură bună!

de aceea şi oftez de fiecare dată, citindu-vă email-ul:
– How do you do, my love?
„Vă mulţumesc frumos!” – răspund în gând
cutremurat ca un poet citit
„azi sunt puţin mai bine!’’
Stimată doamnă/domnişoară,
atâta duioşie cum e cu putinţă?!
de atâţia ani vă ascult uimit
– …fancy a cuppa, my angel?
şi eu încă, încă, nu vă pot răspunde!

 

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=zXCQdI9Btdo%5B/embedyt%5D

 

 

Anunțuri

Emanuel Pope – sub atâtea mări

 

 

 

 

Sub atâtea mări -numai distanţe

sub atâtea ape- numai noroi

mergeam amândoi

prin sălile goale

îngenunchiaţi

aproape în silă

respirând greu unul în altu’

cu feţe lungi

ceara stâlpilor de lumânare

aerul ni se lipise de spate

şi de zidul încăperilor joase

răstignit pe tavan

cineva picta cerul cu smoală

din penel mai picura

imobilul nu era încă dat în folosinţă

se lucra la detalii

la izolaţii

la instalaţii

geana lumii muşca cu teamă

zilele se uscau nespălate pe mal

ca sacii

rând pe rând

uitate

femeile şi ele

„Odată apele mergeau

braţ la braţ cu poemul

şi vara

pe bulevarde

vedeai o mare de umbreluţe albastre”

îi spuneam asta

cât să nu moară de foame

sau de ruşine

dracu ştie ce era mai rău

el da semne de oboseală

din ce în ce mai des

se-ncurca în lucruri mărunte

de frică

eu mă rugam înlăuntrul lui

ca un peşte în alt peşte

şi când nu plângeam

mă temeam de viaţa lui

de viaţa mea

de viaţa lumii toată

asta ne îngreuna mersul înainte

şi-n plus din aval,

rejectate

ne loveau valurile

la dreapta apă

la stânga apă

el înjura

se-mpiedica

lupta cu ele

la dreapta apă

la stânga apă

pe unele le mustra

pe altele le acoperea cu inima lui bună

cădea cu vorbele mele

se izbea de silabe

la dreapta apă

la stânga apă

auzeam lumina

cum se frânge ca vreascul

în jurul lui

…deşi-l salutau vechi galioane

deşi mai primea din trecut scrisori de iubire

deşi cu noaptea trecând

sirene-i şopteau duios pe la gene.

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=ws17bsEVdC8%5B/embedyt%5D

Emanuel Pope – ascunde, poete, întristarea

 

 

Ascunde, poete, întristarea

acceptă

nevolnicia fiinţei tale,

cum ai accepta orice plecare

din pliurile existenţei tale

 

a venit timpul

să ieşi în cetate

măsurând întristarea

cine să mai creadă în tine

soarele

o vară numai despre asta şi-a vorbit

dar tu, nu

nu şi NU!

 

singur

umblând prin spaţiul timpului tău

cu valijoara de hârtie

şi cele câteva gânduri care abia mai amintesc de tine

te consolezi

(deşi viaţa pare că îţi derutează paşii)

 

cu privirea pierdută

înspre buchetul tău de femei galbene

din glastra închipuirii neastâmpărate

se revarsă peste pieptul tău

numai ţărână

e pamânt

dar tu strigi şi te bucuri: apă, APĂ!

„florile au întrecut eternitatea”, îţi spui

şi ăsta ţi se pare un vers reuşit,

suficient

într-atât încât cu dor şi pasiune

nu încetezi a măsura nepăsarea

ascunzîndu-le tuturor

gustul tău pentru oameni

 

Iubitorule,

păcatul tău de moarte are de-acum un nume exotic: webul

 

Ai devenit de nerecunoscut,

Ce tigru flămând se hrăneşte cu ceară?

 

tu,

cel mai bun dintre toţi extratereştrii…

va purta minciuna şi numele tău?

ori… ba!

 

Odată,

puteai aşeza pe culori şi reflexii

toate frunzele toamnei

încrezător în spiritul dovedit temerar

acum scufundându-se,

acum revenind de sub ape…

 

Ce e iubirea, poete?

stau pânzele tale în văzul tuturor

acoperite de cuvinte

doar geniul te desparte

de Toulouse-Lautrec

însingurat mincinos

cu lentila ta şlefuită

în piaţă nu mai poţi încânta nici o umbră

cariu în lemnul iubirii

ascuns

singur

tăcut

din ce în ce mai politicos

cu durerea pe neauzite

rabzi şi râzi cu visele şi cărţile tale

când plângi, vorbele te trădează

 

Of, falsificatorule de cuvinte

Dumnezeu te-a luat chiriaş din milă

invenţie teribilă a rafinamentului în artă

eşti tu, Poetul, care a uitat de cetate

 

 

 

amarul tău de fiinţă nevolnică,

priveşte-te în semenul tău de pe stradă

şi învaţă!

 [embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=1JgzdOSYLFo%5B/embedyt%5D

Nick Sava- Sara pe uliţă

 

 

Unul din lucrurile care îmi lipsesc aici este… hămăitul câinilor. Acasă mi se părea un lucru normal, cotidian, chiar dacă uneori neplăcut, acest lătrat al câinilor vagabonzi, de curte, plimbaţi de stăpânii lor prin cartier în zori de zi sau mai spre seară, ba chiar şi răsunând din apartamentele vecinilor. Mai ales potaia vecinei de la 13, o corcitură de pechinez cu picioare strâmbe şi ochi bulbucaţi, extrem de zgomotos ori de câte ori cineva urca scările blocului.

Dar mai ales îmi lipseşte acel hămăit de câini care îmi umplea serile copilăriei, în fapt de seară caldă de vară, pe când luna se ridica deasupra satului iar briza bătând spre munte fremăta frunza pomilor din grădini. Câinii, sătui de-acuma, îşi povesteau în faptul serii lucruri ştiute numai de ei. Sau, poate, le spuneau stăpânilor că sunt acolo, de veghe, că acum e rândul lor să muncească, păzind curţile de străini şi duşmani. Uneori dădeau semnal că porcii mistreţi de prin păduri sunt aproape, gata să dea iama prin câmpurile oamenilor – apăraţi de represaliile acestora prin legile absurde ale Primului Vânător al Ţării (nu, nu Năstase…)

Cel mai adesea, însă, însoţeau trecerea câte unui sătean întârziat, întorcându-se din vecini, poate, sau de la crâşmă, sau chiar de la târg… Sau, poate, a vreunui flăcău ieşit la ţucat mândra în umbra porţii. Sau, a unui român ieşit la furat din ţarina vreunui megieş, sau poate dus la pescuit de noapte pe Mureş. Sau, chiar, întoarcerea tiptilă a vreunui iubăreţ de la amanta lăsată singură de bărbatul plecat pe undeva… Sat de români, ca orice sat acum mai bine de trei decenii, pe când televizorul era o raritate în sat, iar maşina era atributul autorităţilor care veneau în sat doar pentru a aduce sătenilor neplăceri.

Atunci stăteam în pat, în răcoarea pânzeturilor de in, în mirosul pătrunzător de paie proaspete din saltea, cu ochii aţintiţi în tavanul pe care strălucirea argintie a lunii arunca umbre misterioase, aşteptând alunecarea în vise, ascultând sporovăiala mătuşii din bucătăria de vară – pe fundalul hămăitului de câinii. Şi acum hămăitul îl asociez mirosului de lapte proaspăt fiert, de mămăligă prinsă de ceaun, de paie gălbui şi izul fad de balegă dinspre grajd. De fum de lemne. De uliţă colbuită şi arsă de soarele verii. De cetină… De Ţară!

Câinii lătrau în şir, unul după altul, dându-şi parcă răspuns, predându-şi o ştafetă. Puteai, de la o vreme, să recunoşti câinele şi curtea de unde se lătra. Mătuşa le recunoaştea. „Acum trece pe la Fişuc”, zicea ea misterios. Nu ştiam cine trece, nici de ce, dar îl ştiam pe Fişuc, om încă tânăr, cu un nas ca o sapă, de-ţi venea să te dai la o parte când întorcea capul, să nu te zgârâie cumva cu nasul… Îi ştiam şi câinele, unul negru cu petice albe la lăbuţe, jucăuş şi prietenos în timpul zilei – mai ales după ce i-am aruncat un coltuc de pâine muiat în lapte.

Glasul mai gros era a câinelui lui Aron, de unde aducea unchiu-meu apă – până şi-a făcut propria-i fântână. Iar cel schelălăit era al Suzanei lu’ Mitru – nu ştiu de ce, dar niciodată nu era „a lui Mitru”. Aveau un after-tone ridicat la sfârşitul hămăielii, uşor de recunoscut, parcă gâtuit de furie – de mirare de la un câine altfel potolit şi somnoros mai toată ziua… Pe alţi câini îi recunoşteam mai greu, uneori îi mai încurcam. Nici chiar pe Poitaş, câinele unchilor mei, nu-l recunoşteam întotdeauna, decât că suna de-aproape, uneori de sub fereastra odăii în care îmi aşteptam somnul. Mătuşă-mea nu îi încurca niciodată!

Aici câinii nu latră. O fi nepoliticos, sau poate necivilizat. Aşa or fi dresaţi de mici, să nu deranjeze, când sunt mai mari, vecinii – care ar putea da stăpânii în judecată, Doamne fereşte! Puţini câini stau în curte, cel mai adesea stau în casă – acolo, poate, latră. Mai curând „latră” staţiile audio din casele şi apartamentele tinerilor, sau din maşinile care trec zgomotos pe străzi, sau chiar tinerii cu vreo bere în plus în stomac…

Desigur, sunt alte hămăituri care îmi însoţesc paşii pe drumul colbuit al vieţii. A fost o vreme când acestea erau sfaturile. Bine şi mai puţin bine intenţionate. Nu fă aşa, sau, trebuie neaparat să faci aşa. Dacă vrei să… De obicei, nu vroiam. Nu ştiu de ce ceilalţi cred că ceea ce li se pare lor de dorit ar trebui să mă intereseze şi pe mine.

Sau, să nu cumva… că… Tot aşa, nu ştiu de ce temerile altora trebuie neaparat să fie şi ale mele. De ce să nu mănânc carne, dacă eu vreau să mănânc; sau, de ce să mănânc şi carne, dacă eu am decis să fiu vegetarian? De ce să las ţigara, dacă eu mă simt bine fumând din ea, dacă scopul meu în viaţă nu este să trăiesc peste 80 de ani? Mai ales că unchiu-meu are bine peste 80 şi îşi rulează încă singur ţigările în ziar, ca dintotdeauna… De ce să merg la „gym”, chiar dacă mi-a crescut burta? Că nu se mai uită nimeni la mine? Că-mi dăunează la inimă? (între noi fie vorba, îmi dăunează mai mult la inimă răutatea oamenilor, dar împotriva acesteia nu am cum lupta…)

Cum vedeţi, aici amintesc doar sfaturile bune, făcute de către prietenii cu bune intenţii. Mai sunt „fitilele”, cele care m-ar vrea pornit pe drumul pierzaniei, sau să mă ducă doar în gura şi batjocura comunităţii. De acestea încerc să mă păzesc singur, dacă reuşesc…

Uneori mă întreb – fără a reuşi să-mi răspund întotdeauna – de ce nu mă îndeamnă să fac lucruri care contează cu adevărat. De exemplu, să fiu mai religios. Să mă întreb ce va fi cu sufletul meu atunci când nu va mai conta o ţigară în plus. Sau, să-mi recomande să citesc o carte sau alta. Nu că „toată lumea bună o citeşte”, ci să nu rămân prost. Incult. Desigur, nu aş fi incult dacă mi-ar scăpa vreo carte, dar sunt cărţi esenţiale, aşa cum sunt filme esenţiale… E decizia mea să o citesc sau nu, dar parcă mi s-ar încălzi inima să vină la mine cineva să-mi spună: „Am citit cartea… ţi-o recomand din toată inima!” Aş şti că-i pasă de sufletul meu, nu neaparat de burta mea…

Acum ştiu de ce nu o fac. Am „hămăit” şi eu pe tema asta. Nu pot spune că mi-a plăcut răspunsul primit… Într-o emisiune televizată Octavian Paler făcea analiza oamenilor „culţi”. Nu ştiu de ce (ba ştiu…) ne compara cu americanii. Zicea el că, dacă îi spunem americanului că-i incult, ar întreba senin „ce-i asta?”. Eventual, la fel de senin „şi ce dacă?” Dimpotrivă, fă-l pe român incult dacă vrei să-şi faci un duşman pe viaţă! Chiar dacă românul respectiv a ţinut numai două cărţi în mână la viaţa lui, iar singura lectură este rubrica de sport…

Şi mai e ceva: încearcă să-i recomanzi să îndrepte, într-un fel sau altul, situaţia în care se complace. Să auzi atunci lătrături! Ţi se dă imediat peste nas că te consideri superior „altora”, că îi desconsideri, că eşti snob… Că unul poate fi foarte „cult” în a repara ceva, sau a citi o schemă electronică, chiar dacă nu a auzit de Picasso, Moliere, sau Mahler. Nu-şi dă seamă că însuşi cuvântul vine de la „cultură”, care înclude – nu în ultimul rând – arta, de orice fel ar fi ea. Şi nu de la „cultura de porumb”… Dar ceea ce este de condamnat este auto-suficienţa, atitudinea de „să nu mă înveţe nimeni”. Cult nu poate fi decât cineva care este mereu curios de ceva, care vrea mereu să afle ceva nou, şi care, mai ales, este dornic să pună cultura acumulată în slujba celorlaţi oameni.

Cum e atunci cu sfatul de a-i ajuta pe alţii? Sună foarte creştineşte, nu-i aşa. Chiar şi un sfat de a te alătura celor care o fac deja nu sună prea bine. Parcă ar fi chelălăitul câinelui lui Suzana lu’ Mitru – şi niciodată a lui Mitru. Ce dacă unii o fac şi alţii nu? Au ei vreo vină că nu se implică? Nicidecum – în fond, cine are dreptul să ne judece că ne implicăm sau nu?! Poate ar face-o, dacă… Şi apoi, cei care se implică sunt cumva superiori celor care îşi văd de propriile lor treburi? Să fim serioşi!

Uitaţi, aici vă spun ce apreciez eu cel mai mult în religia creştină: îndemnul de A FACE celorlalţi ce ne-ar place să ni se facă nouă înşine! Activ, adică, şi nu pasiv, ca în vechiul testament („ nu face celorlalţi ce nu vrei să ţi se facă ţie”) Atunci, cum de se consideră creştini cei care, cel mult, nu fac celorlalţi ce nu le-ar place s-o păţească? (Între noi fie vorba, o altă jignire pe care o poţi aduce românului – celei mai mare părţi dintre români – este să-i spui în faţă „necreştinule!”) Am hămăit şi eu pe tema asta, sunt acum mulţi câini care mă aşteaptă pe la colţ de uliţă, să mă latre…

Mai sunt bârfele. „Şopârliţele”. Cine vrei şi cine nu vrei se apropie de urechea mea pentru a-mi spune ce şi cum… Ce a mai făcut Z şi ce a mai zis Y. Uneori doar aşa, să se audă singur cum „hămăie”, dar de multe ori cu scopuri mai ascunse. Să-mi facă mie rău, sau altora. Să mă facă pe mine să fac rău altora, sau să-mi fac rău mie însumi… Să-mi pierd atenţia şi concentrarea, pentru a călca în vreo murdărie uitată pe uliţă – prilej de râs şi batjocură (de multe ori a lor în primul rând partea ).

Sunt şi hămăieli pline de ură şi duşmănie, ca faţă de trecător străin. Nu sunt întotdeauna străin, nici necunoscut, dar unii se prefac a mă vedea în aşa fel. Ba chiar duşman, câteodată. Le intru în spaţiul avut în pază – dat lor de către stăpân, sau asumat de la sine putere. Apariţia mea îi nelinişteşte, se simt puşi la încercare. Aşa că îşi arată colţii şi mă ameninţă cu glasul gros, ca al câinelui lui Fişuc, cel cu nasul ca o sapă. Nu ştiu dacă mă pot împrieteni cu ei doar cu un coltuc de pâine muiat în lapte proaspăt, de vacă. Chiar şi atunci mă pot muşca de mână, neîncrezători în intenţiile mele… Şi nu-i pot învinovăţi, pentru că, uneori, şi mie mi se ridică părul pe ceafă, simt cum mi se dezgolesc caninii şi un hârâit îmi tremură în gâtlej, gata să mă reped neîncrezător la mâna care se apropie, cu un dar, de mine.

Trec pe uliţa vieţii şi, de după garduri, mă însoţeşte hămăitul semenilor mei. Uneori recunosc printre hămăituri semne de recunoaştere, de bucurie. Poate, dacă ar fi lumină, i-aş vedea făcând semne prieteneşti. Poate că orbirea întunericului mă face să bănuiesc tot ce-i mai rău dincolo de gard. Aşa am fost învăţat de mic, să fiu neîncrezător. Să fiu egoist, să-mi apăr spaţiul vital, să sar pe toţi cei care mi-ar pune în pericol – chiar şi virtual – proprietatea materială, liniştea sufletească, apatia, comoditatea. Să văd în toţi, duşmani. Să nu împart nimic cu nimeni, să-mi apăr cu îndârjire osul şi, când nu am nevoie de el, să-l îngrop în fundul curţii… Aşa sunt eu, aşa îi simt şi pe cei ce mă privesc neîncrezător şi cu ochi arzărtori de dincolo de garduri.

Oare, dacă nu ar fi întuneric, dacă nu ar fi garduri, nu ne-am cunoaşte mai bine? Atunci, de ce preferăm întunericul, de ce ridicăm garduri între noi?

 

Umblu pe „uliţele” betonate şi lipsite de colb, sub aceeaşi lumină argintie de lună – gâtuită aici de lumina stradală – şi urechea mi se ascute pe nesimţite, în speranţa unui hămăit de câine-câine, ca în copilăria pierdută în depărtare…

 

 

Nota Redacţiei

 

 

Una din prelegerile cu un efect neaşteptat. Ca niciodată, Profesorul a primit telefoane prin care publicul îşi exprima impresiile.

Întrebat, domnia sa nu s-a putut decide dacă precelegerea a avut priză la public: Toţi, dar absolut toţi cei care i-au telefonat, au început să hămăie în pâlnie. Nu părea supărat; ne-a spus, privindu-ne cu ochii lui nevinovaţi: „De ce vă miraţi? Am vorbit frumos despre câini…”

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=Vz84Bqzk668%5B/embedyt%5D