Pink Floyd – Sorrow

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=Pjn2aHT-kZQ%5B/embedyt%5D

Anunțuri

arhei

Ion Ţuculescu – Monade

„Archeus este singura realitate pe lume, toate celalalte sunt fleacuri – Archeus este tot… „

(Mihai Eminescu)

 

 

pe drumul de oase al păsărilor nopţii

în bătaia brizanţilor silenţioşi ce vin dinspre mare

am adăstat  pe faleza pustie cu ţărmul albit de săratele valuri

ca doi albatroşi loviţi de furtună cu aripi frânte de apa-ngheţată

timpul murise. între noi coborâse

o lume de umbre apăsând blând pe pleoape

şi în noaptea tăcerii luminii te-ai întors către mine zicând:

„ştiu că nu orice lucire a lunii se  preschimbă-n cenuşă

că numai în umbra Cuvântului lumina sunet şi viaţă va fi

dar spune-mi, rogu-te, spune-mi, pentru tine,

ce dar poate fi să-ţi aducă în ochi strălucirea?”

……………………………………………………………………………………………………………………

într-un târziu, cu glas stins, am răspuns:o privire!

o privire, numai, prin aerul dens al tăcerii spre mine să răzbată…

ani şi ani, adunat-am într-un  album tăinuit o întreagă colecţie de priviri

 unele – triste, îngălbenite de timp, şterse, mişcate, întunecate

 altele – vesele, amăgitoare, pline de sine, mustind de fervoare…

  mă vor urma  în curând –

martori tăcuţi şi discreţi ai trecerii mele prin lumi.”

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=oz46nLxILo8%5B/embedyt%5D

Emanuel Pope – afară din cetate!

 

Edvard Munch – Melancholy (1894)

 

 

‘’n-am trăit degeaba

de pomană a fost însă tot ce m-a bucurat’’

(zicere personală)

.

.

tot ce am trăit până la 47 de ani nu a fost viață

iar de-acum încolo …va fi și mai puțin

zeii nu mi-au fost și nici nu m-au dorit aproape

și tot ce m-a bucurat sau întristat 

sub ochii mei s-a risipit ca o nălucă

eu n-am urmat cortegiul lor până la capăt

iar miezului lumii i-am stat mereu departe

privirea mea n-a cunoscut lumina

și nici întunericul

și trupului meu nu i-a fost dat să simtă

 ‘’ca pe carnea lui’’

(vorba unui alt poet ascuns)

fierul încins al adevărului roșu marcând Umanitatea.

toate lucrurile în care am crezut și cred

…ieri și azi

au fost și au rămas doar umbre

și numai umbrei lor m-am închinat frenetic

Și totuși,  iată, încă mă numesc „om viu”

câtă rușine!

degeaba mă trezesc acum

în anii bătrâneții 

cercetător și revoltat 

-poetului nu-i este îngăduit nici 30 de ani să se împlinească –

degeaba rimele-mi sunt azi așa de bune soațe

și ochiul lumii-l fac să mă privească

Oh! cât de slabă-i e privirea

în versul firii ei dansând

zilnic mă-mbrac ca un cadavru.

                         Cel care spune și se simte mort

                               să fie înlăturat cu pietre din cetate!

Agață-mi, Doamne, așadar, Tu, clopotul de gât

și zvârle-mă dincolo de ziduri

porcul, omul și actorul

cu lepra unei tinereți fără izbândă

doar pietrelor să le vorbească

și cu iubirea sa atât de trâmbițată

prin venele-i deschise

deșertul să-l hrănească.

…………

Așa să se-mplinească pentru toți poeții rodul

ce-au risipit trecând prin apa vieții tinerețea

fără izbândă pentru alții!

 

din seria nouă ”Voodoo child” ( 2016) 

 

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=-tW7bIyk4ko%5B/embedyt%5D

Interviu cu poetul Adrian Munteanu

 

 

NICK SAVA- Adrian,  70×50, acrilic pe hârtie

M.S.Cine sunteţi domnule Adrian Munteanu?

A.M.Această întrebare de început ar trebui să fie cea mai la îndemână. Dar uite că eu nu prea ştiu să răspund la ea. Îmi mai trebuie timp să mă cunosc, să mă înţeleg. Aşa că nu se va supăra nimeni dacă voi spune doar câte ştiu şi eu. Cine ştiu că sunt ? Un braşovean născut în pitorescul şi insolitul cartier Şchei, pe acolo pe unde se va fi plimbat diaconul Coresi pe timpul în care îşi redacta cărţile la Muzeul Primei Şcoli Româneşti. Am trăit o copilărie cu experienţe care m-au urmărit toată viaţa. Tatăl meu a fost ridicat de Securitate în anul 1948, chiar în ziua în care mă năşteam eu. Avea să facă 15 ani de puşcărie politică. Mama, cu numai patru clase primare, a fost nevoită să se angajeze în munci umile, ca să mă crească. Amintirile mele din copilărie se rezumă la gardul de sârmă care împrejmuia grădina şi dincolo de care nu aveam voie să ies. Pe stradă erau copiii cu care aş fi vrut să mă joc. Pe gardul grădinii au rămas de atunci scâncete de copil. De aici însingurarea pe care am simţit-o cum mă bântuie mereu şi îmi flutură pe la urechi. Apoi îmi amintesc că în timpul ploilor puneam ligheane şi vase în pat şi pe mobile, adică acolo unde apa curgea în voie prin acoperişul de carton asfaltat. Am vrut sa fiu actor, dar nu m-au lăsat vremea şi vremurile. Aşa ca m-am făcut profesor de litere româneşti. Dar tot teatrul m-a urmărit şi a învins. Jucam în diferite formaţii, câştigam premii ca recitator, aşa că până la urmă m-au scos de la şcoala unde predam şi m-au făcut instructor la Palatul Culturii din Braşov, unde conduceam activitatea artistică. Cam pe atunci am adunat peste 20 de premii naţionale de interpretare şi regie de teatru. Apoi am cochetat cu radioul şi după 90 am devenit ceea ce sunt si acum, adică redactor la Radio Târgu Mureş, corespondent pentru judeţul Braşov.

Asta ştiu despre mine. Dar e atât de puţin şi exterior. De ce am devenit ceea ce sunt, de ce am pornit-o pe un drum pe unde circul cam de unul singur, de ce m-am maturizat atât de târziu (aş spune că şi acum sunt încă adolescent), asta mai rămâne să studiez, să analizez şi să mă analizez. Nu mă grăbesc. Când voi şti totul înseamnă că nu mai am nimic de făcut şi nu-mi place postura celui fără ocupaţie.

 

M.S. Când aţi început să scrieţi poezie? De ce sonet?

A.M.Citeam undeva că Leii sunt firi orgolioase. Cred că am început să scriu din orgoliul de a nu fi mai prejos decât alţii, de a face ceva prin care să mă detaşez de restul semenilor. Prostii de adolescent întârziat. Cert este că în tinereţe nu aveam încredere în capacităţile mele. O mulţime de alţi oameni, mai ales scriitorii, mi se păreau atât de grozavi, încât nici prin cap nu mi-a trecut să mă măsor cu ei. Am avut tot timpul un sentiment de inferioritate. Aşa că am făcut până la 50 de ani lucruri frumoase, dar perisabile. Cred că aici a fost şi problema. Am realizat, dintr-o dată, că toate ocupaţiile mele sunt făcute să se piardă odată cu încheierea lor. Şi atunci m-am gândit că trebuie să fac ceva prin care să rămână nişte semne ale treceri mele pe această lume. Şi a început aventura. Mai întâi, într-un singur an, am scris 365 de basme în versuri. Fiecare basm avea 10 strofe. Erau aşa de multe şi de mari, încât nu au încăput într-o carte, ci în trei, şi acelea de aproape 300 de pagini fiecare. Le-am numit: „Seri cu Licurici„,Seminţele, Darurile, Bunătatea. Şi le-am vândut singur în 4.000 de exemplare fiecare, un record pentru zilele noastre. Cum ? Intrând în toate şcolile generale, în fiecare clasă de la 1 la 4, în tot judeţul. Când se încheia anul de învăţământ, băteam taberele şcolare. Cam asta este : pe la noi, cel ce scrie face şi pe managerul. Încă nu are obiect de activitate impresarul literar.Când am terminat cu cărţile pentru copii, într-o după amiază de care îmi aduc aminte în amănunt, într-un fotoliu de acasă, m-am întrebat ce mai am de făcut, ce mai scriu şi pentru cine. M-ar fi tentat să scriu ceva şi pentru adulţi, dar bâjbâiam în vechea mea neîncredere. Pe negândite şi nepregătite, de undeva, de Sus, a venit ideea să încerc un sonet. Uite aşa, pentru că ştiam din teorie că e forma fixă de poezie cea mai dificilă, prin regulile stricte pe care le impune, dar şi cea mai frumoasă, prin asocierea dintre ritm, măsură, balans al rimelor şi muzicalitate. Era o provocare. Am râs de propria mea năzbâtie intelectuală, dar m-am apucat să scriu un sonet, aşa, de curiozitate. A ieşit repede şi, culmea, mi-a plăcut cum suna. Dacă prima încercare nu mi-ar fi sunat bine aş fi abandonat imediat şi definitiv. Dar aşa, convingându-mă că pot şi simţind atracţie pentru provocare, am mers înainte, într-un ritm aproape furibund. Din acel moment am ştiut că nu mai am scăpare şi că am descoperit ceva care se potriveşte cu structura mea interioară. De atunci şi până acum, am scos în fiecare an câte un volum de sonete. Nu m-a interesat altceva. Şi apoi am vrut să merg pe o cale insuficient bătătorită, pe care să mă simt confortabil. Mie nu-mi place la înghesuială, nu suport călcăturile pe bombeuri, datul din coate, lipsa de aer. Sunt un claustrofob literar.

 

M.S.În ce relaţie sunteţi cu postmodernismul literar?

A.M.De suportare reciprocă. Nu mă interesează curentele literare decât ca teorie. În teorie, în teatru şi în proză, paradoxal, sunt de partea modernităţii, chiar a experimentului.

În teatru l-am jucat pe Eugen Ionescu şi am şi câştigat premiul I de interpretare la Festivalul Naţional al Artei Studenţeşti cu rolul profesorului din „Lecţia„. Apoi am jucat, în premieră pe ţară, în 1969, „În aşteptarea lui Godot” de Samuel Becket. Abia apăruse piesa în revista Secolul 20. În proză cele mai mari satisfacţii le am lecturând romanele regretatului meu prieten Gheorghe Crăciun. După primele dintre ele, „Compunere cu paralele inegale” şi „Acte originale, copii legalizate„, am şi realizat un scenariu, i-am făcut regia şi am jucat în el. A fost un spectacol superb şi incitant, care i-a plăcut şi lui Crăciun tare mult. Apoi e romanul lui „Pupa rusa” care a luat premiul Uniunii Scriitorilor. Când voi scrie proză – pentru că va veni şi acel timp – mă voi îndrepta decis spre un stil marcat modern, post-optzecist. În poezie însă, iarăşi spun că e ceva paradoxal la mijloc, am ales varianta care are cea mai mare vechime în istoria literaturii mondiale, fixându-şi rădăcinile înainte de Renaştere. E doar un paradox formal. La urma urmei eu scriu aşa cum simt. Repet ce am spus mai sus, pentru că e o treabă de legătură cu tine însuţi, ceva de profunzime, nu de cerebralitate : eu scriu sonet pentru am descoperit că el se potriveşte cel mai bine cu structura mea interioară. Aşa sunt eu, cu muzicalitate, cu armonie, cu delicateţe, dacă vreţi. Scriu aşa şi nu mă consider anacronic, pentru că eu exist, sunt viu ( chiar foarte viu, trebuie să-ţi mărturisesc). Dacă sunt viu, înseamnă că şi ceea ce scriu e viu. Înseamnă că oamenii, potenţialii cititori, mai au înrădăcinate în ei semne ale unei emoţii şi ale unei sensibilităţi pe care unii tot încearcă să le dărâme, dar fac gesturi nefireşti şi lipsite de finalitate. Ei, cei ce vor să fie moderni cu orice chip, se despart de cititori, crează o distanţă între ei şi aceştia, nu mai sunt înţeleşi, lucrează doar pentru un cerc de iniţiaţi şi refulaţi cu vibraţii doar în teorie. În realitate nu emoţioneză pe nimeni, iar în afara emoţiei, poezia nu există. Eu ştiu că poezia mea emoţionează, fără a fi depăşită. Ştiu asta de la cititori, după reacţiile lor. Dar nu numai de la ei, ci şi de la profesionişti. Dar asta cred că ca fi de discutat un pic mai târziu. Deocamdată m-am lăsat prins în capcana întrebării şi am spus nişte adevăruri la care ţin.

 

M.S. Dintre cărţile publicate, care vă este cea mai apropiată sufleteşte?

A.M. Într-un fel, ca să răspund la întrebare, pornesc de la ce spuneam înainte, de la legătura mea cu modernitatea şi experimentul. În ciuda părerii unora, cea mai apropiată carte îmi este „Paingul Orb (Sonete 3). Este volumul în care am renunţat la sonetul tradiţional, am renunţat la temele consacrate, la armonie şi dragoste, la strofe, la semne de punctuaţie, la totul. Acum au apărut temele grave ale contemporaneităţii, personajele din imediata noastră apropiere, cum sunt curvele şi aurolacii, toată scursura societăţii. Ţin la această carte pentru că a fost scrisă în perioada unor mari drame de familie. O însoţeam pe soţia mea la chimioterapie, vedeam oamenii fără speranţă, cu zilele numărate, în adevărate spitale ale morţii cum sunt Oncologiile, şi mă cutemura revolta pentru lipsa noastră de putere de a-i ajuta pe cei mai dragi oameni pe care îi avem pe pământ. Din această neputinţă şi revoltă a ieşit volumul pomenit. L-am lansat la câteva luni după ce mi s-a stins soţia şi îngerul meu. Am mai vrut ceva : să demonstrez că sonetul nu este o formă depăşită de a face poezie. El poate sta foarte bine alături de noi, la braţ cu noi, să-l folosim în perceperea realităţii, în lupta cu marasmele contemporane. De aceea m-am bucurat când o serie de scriitori importanţi au receptat cartea aşa cum aş fi dorit să o facă, aşa cum o simţeam şi eu. Mircea Cărtărescu spunea despre sonetele din „Paingul Orb” cătextele sunt crâncene, dar de o frumuseţe sumbră care l-a cucerit. E o sinteză cu care sunt pe deplin de acord. Apoi acest volum mi-a dat mare încredere în mine, în posibilităţile mele. După el, de altfel, am şi intrat în Uniunea Scriitorilor, printre altele şi la recomadarea lui Mircea Cărtărescu. Iar acest lucru nu e de uitat. Aveam, la urma urmei, numai câţiva ani de când începusem să scriu ( parcă Arghezi a început mai repede decât mine) şi îmi îndeplineam deja obiective pentru care alţii luptă o viaţă întreagă.

 

M.S. Există vreo legătură între experienţele trăite şi temele abordate în poezia dumneavostră?

A.M. Iarăşi facem legătura cu întrebarea anterioară şi nu e rău. Parcă scriem un roman, nu ? Are legătură una cu alta. Pot răspunde cu începutul meu de proces de autoanaliză. Încep să înţeleg că sonetele mele nu vin pe un teren gol, pe nepregătite, aşa cum se întâmplă cu un scriitor aflat la începuturile sale. Eu m-am apucat să scriu numai când am înţeles că sunt copt, când experienţele mele de viaţă au fost suficiente şi consistente, când m-am maturizat cu adevărat. Nu poţi scrie ceva care să aibă şi valoare numai din acumulări teoretice, din cărţi. Poţi să o faci, dar se simte artificialul şi exteriorul, travaliul pe orizontală. Eu nu pot scrie decât pe baza unor acumulări de experienţe personale care s-au decantat în timp şi acum pot să detaşez secvenţe ale trăirilor mele, să le ordonez cum vreau, până acolo încât iese altceva, care nu mai are caracter de autodestăinuire, dar se bazează pe ceva real, trăit până la ultimele fibre, consumat în tensiune, în speranţă, în real. Chiar şi atunci când plec de la o idee venită din exterior, modul în care conduc pe traseul versurilor vine din acumulările anterioare. Se simte asta, mi se spune adesea. E ceva ce are adâncime şi emoţie necontrafăcută. Mărturisesc aici convingerea mea că cele mai profunde experienţe, cele care nasc ceva adevărat, sunt acelea consumate în durere, în suferinţă. Pentru poezie fericirea personală, floricelele, bombonelele şi fundiţele colorate, nu pot naşte decât zornăitori de agăţat la căruciorul nepoţeilor sau picturi de bâlci în tonuri stridente şi superficiale. Fericirea în poezie înseamnă traseul pe orizontală, fără adâncime. Durerea străpunge prin carne, scormoneşte în interior şi vibrează. Ea înseamnă trăirea întru adânc de noi.

 

M.S. Ce planuri de viitor aveţi? Vorbiţi-ne despre proiectul la care lucraţi acum.

A.M. Ca să nu mă dezic, fac şi aici legătura cu frazele anterioare. Acum scriu ceva din dureri recente. Aşadar nutresc speranţa să fie ceva care să aibă profunzime. Lucrez la cel de-al şaselea volum al meu de sonete care se va intitula „Orele Tăcerii„. Vor fi 85 de sonete care vor aduna:Teama, Necunoscutul, Răscrucea, Îndoiala, Spaima, Surprinderea, Rugăciunea, Speranţa, Dorinţa, Aşteptarea,Panica, Iubirea, Neajutorarea, Chinul, Întrebările, Uimirea, Nedumerirea, Seninătatea, Risipa, Durerea, Credinţa, consumate timp de 10 ore, între două răvăşitoare, descumpănitoare operaţii recente. Las aici, în premieră, câteva dintre sonetele acestui viitor volum. Este un proiect care le-a dat la o parte pe celelalte, mai vechi. Acum sunt atras de aceste consemnări din experienţele recente. Mă atrage starea aceasta, abia s-a consumat şi scriu cu enegia de la începuturi. Apoi vor veni şi proiecte legate de proză, de un jurnal de călătorie artistică în Canada, mereu amânat, de o carte care va împleti memoriile din puşcărie ale tatatălui meu, nepublicate încă, cu experienţele familiei devastată de aceste frustrări care ne-au schimbat destinul. Va exista şi o reîntoarcerea la cărţile pentru copii . Ar trebui mereu să ne apropiem de vârsta de aur.

 

M.S. Care este mesajul poetului Adrian Munteanu către cititorii săi?

A.M.Să căutăm şi să trăim împreună viaţa dintru adânc de noi. Mă voi strădui mereu să ating fibrele ascunse, să declaşez emoţii care unora li se păreau pierdute. Poate am fost dăruit pentru o asemenea călătorie interioară. Poate că ăsta este destinul meu. Fiecare are nişte date personale ce trebuie descoperite şi scoase la lumină. Eu îi îndemn pe toţi să se analizeze cu atenţie, să se descopere, să nu lase timpul să treacă fără să facă ceva important. Pentru ei şi pentru ceilalţi. Să nu uite că timpul irosit nu se mai întoarce. Din păcate prea mulţi îşi dau seama târziu de acest adevăr. Mult prea târziu. Faceţi acum ceva pentru semnul vostru pe care îl veţi lăsa pe pământ. Şi aveţi încredere în voi. Veţi reuşi şi ne vom bucura împreună. O bucurie adevărată.

Maria Sava, Iaşi, 2010

 

ORELE TĂCERII

Străfulgerare. Orele tăcerii

Din noaptea calmă răbufnesc şi ţipă.

Prea mult se scurge sângele-n risipă

Din rana mea. Pe unde-mi sunt străjerii

Ce îşi purtau credinţa pe aripă ?

S-au frânt secunde-n sugrumarea serii

Şi mi-au înfipt seminţele durerii

Uimirea-n trup când spaima se-nfiripă.

Ce fac ? Ce simt ? Să strig, dar către cine ?

Descumpănirea ţintuieşte lent.

Îmi e de-ajuns o palmă să aline

Prelinsul sterp al roşului ardent ?

Simt doar cum umbra care-n taină vine

Sărută crud incertul timp prezent.

19 iunie 2010

 

UN PAS

 

…Fă doar un pas. Chemarea-i tot mai vie

Şi geamătul răzbeşte prin spărtură.

Cel ce te strigă chinuri lungi îndură

Şi-aşteaptă grav o mână drept solie.

Încă un pic. Nevolnica scursură

Din vene poate doar un semn să fie.

Cu seva ierbii încolţind îmbie

Răscoala clipei. Răvăşiri ne fură.

Cei care dorm şi îşi visează steaua

Vibrărilor pe-ndepărtat ţinut

Nu ştiu că-n preajmă se topeşte neaua

Ce-a domolit cutremure în lut.

A încolţit pe pajişti vioreaua

Dar s-a-nclinat îndoliat sub scut.

25 iunie 2010

 

LOGODNICA

Logodnică-n nepământene straie,

Peţită-n gândul ce ne-alină ceasul.

Pe umeri stau aripile-n impasul

Tăcerilor ce-nfricoşări înmoaie.

Veghezi scânteia învingând rămasul

Sub crengi fragile care trist se-ndoaie.

Curg stropi de rouă pe conduri, şiroaie

Şi îţi clătesc sub înstelări popasul.

Dar pragul s-a deschis să te cuprindă

În aşteptarea desluşind fiori.

Aruncă-n spate-un duh, ca o oglindă

Şi ia-mă-ncet şi blând de subţiori,

Să ne topim în dans ca să se-aprindă

O taină-n cer şi-n brazii răbdători.

28 iunie 2010

 

 

 

DESCÂNT

Şi iar priviri. În ochi nu-mi vezi săgeata

Ce se împlântă-n înnoptări de roade.

Întrezăreşti cum se preling iscoade

Şi-mi strâng cu ură-n gesturi beregata.

Iar pleoapele-ţi coboară, să înnoade

Muţenia cu roşul smuls din pata

Ce va stârni, într-un răstimp, uitata

Mustire scursă din pustii izvoade.

Ce-ntreabă ochii când atingi frământul

De-nvăluiri împurpurate-n trunchi ?

Mai e un punct de-naripat avântul

Şi de legat nădejdile-n mănunchi ?

Las mâna ta să-nceapă lin descântul,

Să mă pătrundă tainele-n rărunchi.

3 iulie 2010

 

NĂLUCI

Când clipele sunt straturi suprapuse

De-nvălmăşiri între uimiri şi teamă,

Scot sunete pe-o-ntunecată gamă

De căutări subţiri ca nişte fuse.

Dorinţele-s comori de pus în ramă,

Dar par frânturi dintr-un adânc aduse.

Se-nşiruie nedesluşit reduse

La glasuri aspre ce încep să geamă.

În răbufnire scurt se întretaie

Lumini şi zvonuri răsădite-n gând.

Se descompun aprinse în odaie

În cor de umbre întremat vibrând.

Atunci apar pe câmpul de bătaie

Năluci de foc prin soare alergând.

 

21 iulie 2010

Cisnădioara

 

ZBATERE

Şi trec secunde. Mi se pare-o oră

De-orbecăire pe-o firavă aţă.

De şubreda-mpletire nu se-agaţă

Măcar o taină ca să intre-n horă.

Nu mai apare o ştiută faţă

Ca să-mi înalţe steagul alb la proră.

Delfinii tihnei liberi mă ignoră

Şi un rechin al spaimei mă înhaţă.

Doar eu mă zbat în încăperi obscure ?

Nu-mi ştiu nici rostul hotărât de sus,

Sunt pus de-a pururi biciuiri să-ndure

În laţul caznei răsucit pe-un fus.

E ceaţă-n jur, se zbate o secure,

Dar licărul de-o clipă n-a apus.

25 iulie 2010

 

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=40NsFKuskH0%5B/embedyt%5D

Emanuel Pope – pacea

3a60f21a-aeb2-4ffa-8a78-64c71099d3eb

Georges Braque – blue peace doves (tribute to Pablo Picasso)

 

voi păsări de apă

și voi – mori nesfârșite de cuvinte-

zburând neîntrerupt

prin timpul care macină

vă conjur: iubiți-vă!

și faceți pace

tu moarte și tu prietenie

tu suferință și tu iubire

zburând în stol

deasupra casei mele

 

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=bwYzgSdGL2U%5B/embedyt%5D

.

din ”Elegii de la capătul lumii” (2016)

Emanuel Pope – vinul cel mai greu

vilhelm-hammershoi-interiorInterior. Artificial Light by Hammershøi, 1909.

Motto: « … omul e mai nemernic decât piatra. Aceasta e incapabilă să refuze căldura.

Omul o refuză.” (Panait Istrati)

 

 după el, se spune,

vine cea mai cumplită tristețe și însingurare

ce seamănă la chip

doar cu semnele idioate de punctuație.

 

după el nimic nu se mai poate bea…

deși gura-ți arde

deși inima-ți urlă

el e singurul vin

făcut să rămână

suspendat

cu un etaj mai sus

ca o mare moartă

fără înscrisuri

așezată

în scobitura de javră

a pieptului.

 

glasul lui te ascunde

-nu e niciodată unul blând-

și ai toate șansele

să te îneci

chiar și așa

fără prea multă băutură.

 

acesta e cel mai greu vin:

vinul prieteniei care se stinge

în fața ta.

 

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=735RJvd6P4E%5B/embedyt%5D

 

 

din  ”Elegiile de nespus de la Geaferca” ( 2016)

 

Georges Braque

braque A tire d aile.38

Georges Braque – A tire d’aile

Motto: „Avez-vous jamais reflechi a la tristesse de mon existence et a toute la volonte qu’il me faut pour vivre?”

(Gustave Flaubert)

 

În lumea hedonistă contemporană, creaţia nu mai este raţiunea de-a exista a artistului, ci a devenit un mijloc de-a accede la un anumit stadiu în care banii şi gloria sunt lucruri esenţiale. Valorile nu se mai impun prin ele însele, ci sunt promovate cu obstinaţie de persoane şi medii specializate în manipularea opiniilor. Puţini mai au astăzi un crez, puţini se mai sacrifică pentru a crea un întreg sistem de valori, un stil propriu, inconfundabil. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, după moartea lui Cezanne, apărea „acest normand cu umeri puternici şi ochi luminoşi”, Georges Braque, care punea în mişcare o adevărată revoluţie în ceea ce priveşte pictura. Demolează zidurile cetăţii construite în atâţia ani şi edifică în loc o piramidă, purtat de geniul şi tenacitatea marilor geometri antici. Prin el, arta însăşi, refugiu şi paradis pentru sufletele bolnave, s-a îndepărtat în mod violent de natura pe care avea marea misiune s-o exprime instituindu-şi noi reguli de supravieţuire. În 1882, Manet îi spunea lui Jeanniot: „În artă, concizia este o necesitate şi o eleganţă. Omul concis te face să reflectezi; omul vorbăreţ te plictiseşte: Modificaţi-vă totdeauna în sensul conciziei…într-o figură căutaţi marea lumină şi marea umbră; restul va veni de la sine; adeseorieste foarte puţin. Şi apoi dezvoltaţi-vă memoria, căci natura nu vă va da niciodată decât lămuriri”. Poate nici unul dintre urmaşi n-a respectat mai mult aceste sfaturi aşa cum le-a respectat Braque.

În jurul prieteniei care i-a unit, la începutul secolului trecut, pe francezul Georges Braque şi pe spaniolul Pablo Picasso s-au ţesut o serie de legende dintre care singura adevărată era filiaţia lor din Cezannes. Până  iarna lui 1907, când s-au întâlnit, fiecare parcursese propriul drum, având orizonturi artistice diferite. Picasso tocmai descoperise stilizarea vechilor sculpturi în care se împletea stilul sculpturii iberice cu arta romană din Catalonia şi cărora li se adăuga brusca şi misterioasa  simplificare a stilului  măştilor africane. Braque tocmai expusese câteva tablouri la Salonul din 1906 din care se răsfrângea puternica sa adeziune la fovism prin voluptatea culorilor şi prin pasiunea pentru cerul inundat de lumină. Însă amândoi tinerii artişti au profitat din plin de experienţa lui Cezanne, pictorul care renunţase deja la perspectivă, la atmosferă şi la subiect şi, odată cu ele, la temele tradiţionale. Les Baigneuses sunt un exemplu în acest sens .

La Braque tonurile dominante de verde cu valori în contrast, galbenurile şi portocaliurile cu vibraţii intense şi brunurile colorate sunt cu siguranţă tributare artei maestrului din Aix. Tot artei lui Cezanne se datorează şi simplificarea perspectivei ce tinde să conţină elementele unei geometrii fondată pe „cilindru, sferă şi con”, aşa cum îi recomandase într-o scrisoare lui Emile Bernard. Ca şi la Cezanne peisajele lui Braque sunt făcute din memorie. Atâta timp cât simte că acelaşi soare luminează lumea continuu, gândirea pictorului poate oricând să strălucească în peisajele pictate devenind o meditaţie asupra formelor şi culorilor din universul imediat. Picasso, la rândul lui, a descoperit în arta maestrului monumentalitatea formelor şi a proporţiilor  drept o forţă care se concentrează în marile pete de culoare, în simplificarea desenului.

Deşi fovist convins,  arta lui Braque  se deosebeşte de cea prietenilor săi Matisse, Derain, Vlaminck prin căutarea structurilor stabile din natură, prin ritmurile simple, substanţa   permanentă  acestui  univers agitat al vizualului. Educat în spiritul rigurozităţii de un tată care avea o întreprindere de zidărie-acolo unde calculele necesare unei lucrări temeinice trebuia să fie bine făcute, Braque a înţeles că fovismul este doar o etapă în formarea lui ca artist. Întâlnirea cu Domnişoarele lui Picasso a marcat un alt moment decisiv în ascensiunea sa lentă dar tenace către descoperirea formelor care exprimă adevărul în natură. Privindu-i picturile de mai târziu, stilizările sale, unghiurile ascuţite, energia degajată de zonele intens colorate, discontinuităţile ritmice din fundal, toate acestea te duc cu gândul către stilul lui Picasso. Jurnalistul american Gellet Burges  publica în mai 1910, în Arhitectural Record, un articol în care vor apărea câteva fraze  care vor constitui manifestul cubismului, curent numit astfel, mai mult în derâdere, la bun început.

N-aş putea picta portretul unei femei în toată splendoarea ei, naturală. Şi nimeni n-ar putea-o face. Trebuie, aşadar, să creăm un  nou gen de frumuseţe, acel tip de frumuseţe care se transmite  prin volum, prin linii  şi prin interpretarea mea subiectivă. Natura e doar un pretext pentru o compoziţie decorativă la care se adaugă, desigur, sentimente. Eu sugerez, doar, emoţia şi o traduc prin artă. Vreau să exprim absolutul şi nicidecum modelul pe care-l am în faţă” (Georges Braque)

Absolutul…cuvânt care sperie şi, totodată, spune atât de mult. Pentru Braque însemna reinterpretarea imaginilor prin forme geometrice pe care se înalţă raţional, esenţial universul vizibilului. Ca o revelaţie a volumului şi spaţiului în care se întretaie linii ale perspectivelor  pornite din unghiuri diferite. Ca un univers conceptual în care natura apare în forme geometrice pure, îngheţate ca într-o figură matematică. Zbuciumul  liniilor şi al culorilor foviste era lăsat în urmă; în locul său au apărut forme geometrice care ocupau toată suprafaţa pânzei într-o compoziţie raţională, în care perspectivele erau simplificate aproape de limitele unei linii drepte. Noul stil abordat de Braque încă mai aminteşte de  construcţia riguroasă a „Scăldătoarelor” lui Cezanne, precum şi un vag ecou al artei medievale franţuzeşti. Cu siguranţă, el adus către perfecţiune tehnica moştenită de la Cezanne. Deşi împărtăşeşte cu mulţi artişti ai generaţiei sale aceeaşi tehnică, picturile lui Braque au ceva special. Artistul detesta ca un anumit element din pânzele sale să atragă atenţia în mod special. Dacă privirea era atrasă exclusiv de culoare pentru el însemna că restul este de prisos şi atunci trebuia să fie preferat desenul. În acest sens îl citează pe Joubert:  „Cuvântul (în speţă culoarea) corupe spiritul, fermecându-l.” Şi, la fel ca Bossuet afirma că trebuie să existe o distanţă între creaţie şi creator, distanţă care să permită omului să–şi domine propria artă.; „N-ar trebui să scrii ceea ce simţi, decât după o îndelungată odihnă a sufletului. Nu trebuie să te exprimi cum simţi, ci cum îţi aminteşti.”(Joubert).

 Asta presupune o mare stăpânire de sine. Braque nu este artistul care să simtă nevoia să şocheze, ori să placă spectatorului. Nu este un artist care şi-a ales meseria de pictor din cine ştie ce considerente. Este artistul cu vocaţie, prin excelenţă, cum astăzi sunt foarte rare cazuri, fidel sieşi, care se dezvoltă cu încetineală asemeni unui copac ce tinde către lumină. Însă, câtă umanitate emană tablourile sale!

Pentru Braque, ca şi pentru Picasso, peisajul a fost doar o etapă în evoluţia către integrarea unor forme simplificate, geometrizate. „Am început să pictez naturi moarte pentru că în naturile moarte spaţiul devine tactil. Îmi pot satisface totodată, plăcerea de-a atinge obiectele, de-a le descoperi structura, nu numai de-a le admira aparenţele.” Între artist şi acest spaţiu se creează legături speciale, mentale în primul rând, apoi senzoriale. Braque considera că rolul artei este de a reprezenta realitatea, nu de a face o transcripţie exactă a acesteia, pentru că e un lucru imposibil pe o suprafaţă bidimensională. Profunzimea perspectivei trebuie să fie înlocuită cu sugestia senzorială, tactilă,  singura care poate spune ceva despre un obiect.

Dintre toţi pictorii francezi moderni, Braque este singurul care se apropie foarte mult de Chardin (Jean-Baptiste-Siméon Chardin 02.11 1699- 06.12.1779), artist din secolul al VIII-lea  a cărui bucurie esenţială era să picteze obiecte simple, umile, cu care ochiul era deja obişnuit şi cărora le pătrundea cu uşurinţă muzicalitatea ritmurilor interioare. Pentru că Braque este în primul rând un artist al muzicalităţii formelor. Nu în sensul dat de Kandinsky, care a tradus sincretic un sistem de semne abstracte, nici în al celui dat de Dufy – cu o muzicalitate destinată exclusiv senzorialului. La Braque muzica este o arhitectură savantă ale cărui vibraţii se ordonează logic, cu precizie într-un spaţiu geometric.

Braque a dat primul impuls cubismului însă şi-a continuat propriul drum aspirând către structuri durabile permanente. Totuşi din acest moment se produc cele mai profunde schimbări în arta sa. De acum încolo spaţiul nu va mai fi imitat, ci numai sugerat; nu va mai picta în camaieu şi în trompe l’oeil, ci va picta totul în acelaşi plan precum primitivii. Deşi, aparent, pictura pare a fi mai superficială ea este mult mai profundă. De numele lui Braque se leagă marea descoperire a momentului, aceea a „spaţiului tactil care evocă imaginile musculare ale piciorului ce înaintează pe pământ, ale mâinii care apucă lucrurile din faţa ei şi pune stăpânire pe ele, pe scurt un spaţiu în cele din urmă mult mai puţin abstract decât primul, în orice caz mai bogat şi mai complex.” Spaţiul tactil este cel care ne desparte de obiect, spaţiul vizual este cel care desparte obiectele între ele, spune Braque. Nu şi-a permis să inoveze de amorul artei. Inovaţiile lui în artă au avut un scop precis- acela de a-şi exprima gândurile, convingerile. Obiectele pictate de el glorifică frumuseţea cotidiană, pentru că în lumea vizibilului natura însăşi poate oferi suprema geometrie.

Înclinaţia lui către concizie îl determină să atenueze cât poate de mult strălucirea culorilor. Închide luminile şi din întuneric revine cu precizie dând culorilor noi străluciri, mohorâte, înlocuindu- le cu tonuri reci, austere şi grave care propagă o lumină ce vine din alte lumi. Aparent o artă ce tinde spre sărăcie prin tonurile de  negru şi brun, arta lui Braque demonstrează că estetica sărăciei poate ajunge la bogăţie, nu prin efect, ci prin plenitudinea conţinutului. Ochiul atent şi format al privitorului descoperă constanţă şi fidelitate, calităţi ale primelor desene rupestre.Tonurile lui sunt pure, griurile echilibrate glisează între negru şi alb, devenite culori prin efectul pe care-l produc. (Frumuseţea tonurilor de gri dintr-o pictură arată cât de valoros este artistul)  

Tehnica lui Braque ajunge până acolo încât este ascunsă de tehnică, dedublarea figurii prin juxtapunerea desenelor şi a culorilor sugerează mişcarea. „Arta mea, spune Braque, este o artă de ruptură, nu o artă de continuitate (ca şi muntele Saint-Michel în raport cu Versailles, şi Villon în raport cu doamna Sevigne)”

 În viziunea lui Platon sufletul era înaripat. După 23 de secole, prin meditaţie, Braque a reuşit să redea imaginea picturală a viziunii filozofului. Ultima obsesie din lucrările sale a fost pasărea-n zbor.

 

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=yGnFDnnvT98%5B/embedyt%5D

 

 

Bibliografie: Braque, Editions Meridiane, Bucharest, 1977, (Antologie de textes, choix des illustrations chronologie et concordances par Irina Fortunescu)