CONSTANTIN VIRGIL GHEORGHIU- CASA DE LA PETRODAVA (note de lectură)


            Constantin Virgil Gheorghiu s-a născut pe 9 septembrie, 1916 în localitatea Războieni, jud Neamţ,în familia unui preot. În vreme ce studia la Chişinău şi la Cernăuţi debutase deja în Biletele de papagal ale lui Tudor Arghezi. Apoi îşi continuă studiile la Bucureşti şi la Heidelberg. În anul 1940 primeşte Premiul Regal de poezie pentru cartea Caligrafie pe zăpadă. În timpul celui de-al doilea război mondial a fost reporter special pe front. După 23 august 1944 petrece câţiva ani prin lagărele din Germania în condiţii groaznice, « apocaliptice ». Odată eliberat se stabileşte în Franţa şi din 1963 până-n 22 iunie 1992 când a murit, a fost paroh al Bisericii Ortodoxe din Paria. 
Constantin Virgil Gheorghiu a avut o carieră literară foarte prodigioasă însă a devenit celebru prin romanul Ora 25, scris în limba franceză, tradus în peste 40 de limbi şi ecranizat cu marele Anthony Quinn, în rolul principal. A fost elogiat în cronici, studii şi eseuri de mari scriitori din întreaga lume pe de o parte, iar pe de altă parte a fost acuzat pe nedrept de antisemitism. Romanul său Ora 25 este pus alături de Procesul lui Kafka, de 1984 al lui Orwel şi de Minunata lume nouă a lui Aldous Huxleyşi apariţia sa a fost salutată de Albert Camus şi de Gabriel Marcel.

               
Esenţială în opera lui Constantin Virgil Gheorghiu rămâne amprenta autohtonă. În Memorii, el însuşi se considera « poet al lui Hristos şi al României ».În 1952 publică romanul A doua şansă  a cărui forţă de evocare se apropie de cea a romanului Ora 25. În acest context în care celebritatea lui sporea izbucneşte aşa –zisă « afacere Gheorghiu ». Deşi căsătorit cu o evreică, Margareta Buber –Neumann, deşi mai multe personalităţi evreieşti semnează o scrisoare de sprijin în numele Alianţei jurnaliştilor şi publiciştilor din exil, este acuzat de antisemitism. În scrisoare se afirma : « calomniatorii domnului Gheorghiu nu sunt oameni care doresc să apere un ideal democratic şi umanitar, ci, dimpotrivă, ei sunt din rândurile acelora care au militat întotdeauna împotriva acestui ideal şi împotriva poporului evreu. » Scrisoarea n-a avut nici un efect, anatema a fost aruncată asupra scriitorului şi oprobriul aruncat asupra lui îl va urmări până la sfârşitul vieţii.
 Atacul asupra scriitorului a avut ca punct de pornire notele sale din jurnalul de front cu titlul Ard malurile Nistrului– o carte de  reportaje în care autorul  denunţă cu violenţă atrocităţile comise de bolşevici, dintre care unii erau de origine evreiască şi, care ,prin apartenenţa la partidul comunist, s-au îndepărtat de adevăratele aspiraţii ale poporului ales. Cazul lui Constantin Virgil Gheorghiu seamănă izbitor cu cazul lui Paul Goma. Unul dintre romanele sale cele mai bulversante este Omul care călătorea singur, publicat în 1954 şi considerat cel mai bun roman al său.

               
Vreme de 45 de ani cât a durat regimul comunist, Constantin Virgil Gheorghiu a împărtăşit aceeaşi soartă cu a multor dintre marii exilaţi români : Cioran, Eliade, Horia Vintilă etc. Numai că după 90 în timp ce aceştia erau recuperaţi de cultura română, C.V. Gheorghiu şi opera sa au fost plasaţi într-un con de umbră.

Începând cu nuvela Poporul nemuritorilor publicată în 1955,  autorul pune fundamentul unui alt ciclu, rupând-o cu istoria contemporană.De aici încolo coboară până la originile neamului strămoşilor,  acei geţi nemuritori, despre care Herodot afirmase că sunt cei mai drepţi de pe faţa pământului. În acest ciclu intră Casa de la Petrodava(1961), Nemuritorii de la Agapia (1964), Moartea Kyralesei(1966), şi Condottiera( 1967). Fiecare dintre aceste cărţi având ca topos, satul românesc, avatar al satului natal al autorului.

                     
« Casa de la Petrodava, spune autorul, nu este o operă de ficţiune pură, ci –mai degrabă-o cronică a lumii din care vin » Petrodava este numele daco-get al oraşului Piatra Neamţ, regiunea natală a lui Constantin Virgil Gheorghiu. Este romanul unor urmaşi ai nemuritorilor din neamul de altădată, cele două femei Roxana şi fiica sa Stela Roca, cu personalităţi foarte puternice, adevărate amazoane ale Carpaţilor. Trăind în strânsă comuniune cu natura şi după legile ei aspre, cele două muntence sunt eroine pline de pasiune, orgolioase şi inflexibile, intransigente apărătoare ale unei purităţi aproape sălbatice. Chiar şi numele Roca este foarte sugestiv însemnând piatră, rocă şi trimiţând către legenda Dochiei :

Între piatra fulgerată

Şi Piciorul pustnicului

E o stâncă ce odată

Fost-a fiică de împărat.”

                  
Pe scurt subiectul cărţii este mai degrabă romantic, trezind nostalgii faţă de vremuri care, poate, doar în închipuirea urmaşilor au existat. Domniţa  Roxana, fiica lui Petrache Roca, crescător de cai de rasă pursânge de la Petrodava este cerută în căsătorie de învăţătorul satului, Lucian Apostol. Deşi îndrăgostită de el, Roxana ezită să accepte cererea în căsătorie pentru simplul motiv că învăţătorul era om de la câmpie, venetic în acele pustietăţi de munte  şi imposibil să le simtă şi să le înţeleagă aşa precum cei născuţi din piatra muntelui. « …însă eu sunt o femeie din neamul Roca, spune Roxana. Eu sunt o piatră tare de munte. Nu pot fi înţeleasă, iubită, preţuită, judecată şi condamnată decât de un om de munte, de un om care cunoaşte muntele. Un om de la câmpie, oricât de bune i-ar fi intenţiile, nu ar şti ce să facă cu o piatră. »Până la urmă acceptă, cu condiţia să-i fie credincios până la capăt. Jurământul de credinţă este cel mai grav jurământ din lume în mintea Roxanei şi încălcarea lui nu poate fi răsplătită decât cu moartea.

                    
Anii au trecut, Părinţii Roxanei Roca s-au stins şi Lucian Apostol a devenit stăpânul casei şi al hergheliei de la Petrodava. Aşa cum tânăra lui soţie presimţise, Lucian Apostol îşi calcă jurământul şi sfârşeşte tragic, ucis de propriii cai, judecătorii drepţi şi curaţi ai Petrodavei. Roxana rămâne văduvă şi-şi dedică întreaga viaţă hergheliei, continuând opera părintelui său, şi fiicei sale Stela, unica urmaşă a clanului Roca. Începe primul război mondial şi Roxana se retrage cu Stela şi cu hergheliile în munţi.
 În casa ei de la Petrodava îşi stabileşte cartierul general Prinţul Illiyuşkin, care se îndrăgosteşte mai întâi de un portret al Stelei apoi de ea în carne şi oase şi-o cere de nevastă. Prinţul Igor Illiyuşkin îşi ia tânăra nevastă şi pleacă cu ea către Sankt Petersburg s-o prezinte Prinţesei  mame. La Prut sunt atacaţi de o hoardă de bolşevici şi prinţul este ucis. Tânăra văduvă se întoarce alături de mama sa trăind amândouă precum două eroine din tragedia greacă. O vreme, Stela pleacă la soacra sa şi călătoresc prin Europa, dar după moartea Olgăi Illiyuşkin decide că rostul său este la Petrodava, alături de mama sa şi de herghelia de cai nobili. O atrage Rodina maia, tărâmul minunilor, Paradisul pierdut al copilăriei sale. « În Rodina Maia, spune Stela, orice tânără este o prinţesă. Toţi oamenii sunt prinţi pe pământul lor natal
Înainte de-a ajunge acasă se opreşte o vreme în Bucureşti unde participă la întâlnirile lumii mondene. Aici îl cunoaşte pe tânărul locotenent Mihail Basarab, rănit pe front, de care se îndrăgosteşte. 

             
Se întorc amândoi la Petrodava, însă de astă dată, Stela este cea care provoacă destinul. Având în minte povestea părinţilor săi, ea încearcă să-i impună propria conduită, tânărului locotenent, om de onoare şi de caracter. Lipsa de încredere a prinţesei Stela în soţul său duce la finalul tragic al romanului. Intransigenţa şi duritatea sunt duse la extremă şi nu-i permit eroinei să vadă adevăratul chip al soţului său. Mihai Basarab se afundă în noaptea neagră a nebuniei, fiind purtător al unei boli genetice, iar Stela se sinucide pentru a nu da naştere unui urmaş malformat. Această sinucidere simbolică pare să fie soluţia în lupta cu destinul nemilos. « Logica nu are nimic de-a face cu moartea fiicei mele spune Roxana, în finalul romanului. Ceea ce a făcut Stela este eroism. Asta-i totul. Vitejie curată. Eroul este omul cinstit, care, nemai aflând o rezolvare demnă pentru om, aruncă în luptă cinstită ultimul capital pe care-l mai are : aruncă la fel ca pe un pumn de monede, ultimii ani care i-au mai rămas de trăit. » 
Oameni ai stâncii, născuţi din stâncă având caractere neclintite precum roca de munte sunt asemeni brazilor ce-şi au rădăcinile adânci în piatra muntelui şi se înalţă drepţi şi semeţi în faţa destinului, fără să poată fi înclinaţi. Ei se frâng, o dată şi definitiv.
Anunțuri

NOLA

 ” Primăvară belalie
Cu nopţi reci de echinox,
Vii şi treci
Şi-nvii, stafie,
 Pe răpusul câine Fox”
                              (In memoriam –Ion Barbu)
a venit pe lume într-o după-amiază de toamnă, cu un soare blând ce trona deasupra culcuşului dintre liniile de cale ferată.  şapte  au fostde toţi. de obicei, cantonierul lua într-o cutie „fetiţele” şi le abandona, înainte să facă ochi, într-o râpa de la marginea oraşului. anul acesta ea a fost singura „fetiţ㔺i omul nu s-a prea sinchisit, gândind că pâna la urmă va scăpa cumva de ea.
 deseori, simţea limba aspră a mamei cum o netezea pe spinare şi pe sub codiţă, ca apoi cu un gest cât se poate de ferm, s-o împingă cu boticul către ţâţa caldă şi plină de lapte. zilele curgeau una după alta şi se făceau tot mai scurte. şi ţâţele mamei aveau parcă tot mai puţin lapte. slăbise de puteai să-i numeri coastele şi alerga aproape toată ziua să găsească ceva de mâncare, pentru că noaptea i se agăţa fiecare de câte-o ţâţă şi n-o slăbeau până când mama nu-ncepea să-i mârăie. de ieri, însă, mama n-a mai apărut. ceva i se întâmplase. cele şapte mogâldeţe au început să plângă jalnic şi să amuşine printre buruienile înalte dintre linii, după mâncare. în câteva zile frigul şi foamea i-au ucis toţi fraţii şi-a rămas singură, rebegită de frig, nemâncată, scâncind de dorul mamei, lângă o bornă de kilometraj. acolo a găsit-o copilul care a luat-o şi-a dus-o lângă un chioşc în gară. i-a pus o bucăţică de covrig alături şi-a lăsat-o la mila trecătorilor.
cu timpul, a învăţat că singura soluţie pentru a căpăta ceva de mâncare era să stea lângă chioşcul de fast–food, aşezată frumos pe lăbuţele din spate şi cu privirea ţintă către bucata ce se plimba de la masă la gura „marelui stăpân”. unii mai miloşi îi aruncau câte-o firimitură, cât să-şi potolească foamea. alţii simţeau o plăcere sadică s-o pocnească cu vârful pantofului între coaste până icnea. atunci când insista cu privirea lacomă către bucăţica lor, lovitura devenea mai dură şi, de durere, fugea schelălăind, şi se ascundea sub o tufă de măceş care, nu se ştie cum, apăruse-n gardul dintre liniile de cale ferată. de acolo, privea cu jind şi înghiţea în sec simţind mirosul înnebunitor de grătar sau de cârnaţi prăjiţi. după nenumăratele picioare luate în burtă, după ciupiturile de bot care-o dureau până la lacrimi, a înţeles că a supravieţui înseamnă să stai cât mai departe de „marele stăpân” ori, după caz, să fie prima care atacă.
aşa a trecut peste iarna nesperat de blândă din acel an, devenind stăpâna teritoriului din jurul chioşcului de fast-food. numai că, primejdia plutea în aer, nelăsându-i răgazul unei vieţi liniştite. un boschetar, simţindu-se umilit că javra era mult mai bine tratată decât el, a hotărât că trebuia să dispară din zona lui. pe mese, nu mai rămânea mare lucru în urma clienţilor, mulţi aruncându-i resturile ei. Coleaşă, cum îl numeau confraţii lui de canal, s-a-nfuriat şi într-o noapte a urmărit-o până la culcuşul unde dormea. s-a aruncat asupra ei şi-a legat-o de picior c-o bucată de sârmă după care a aruncat-o cât colo. a târât-o aşa câţiva metri, până  a crezut că şi-a dat duhul. sârma îi pătrunsese în carne şi i-a sfâşiat muşchiul de la lăbuţa din spate. plină de sînge, scheunând de durere, s-a strecurat în curtea de vis-a-vis de chioşc, unde a plâns  toată noaptea încercând să scoată cu dinţii sârma ce-i sfâşia carnea, la cea mai mică mişcare. tremura din toate încheiturile şi din ochii, în care abia mai pâlpâia flacăra vieţii, îi curgeau lacrimi de durere.
au găsit-o dimineaţă, când au intrat pe poartă, doamnele de la birouri: abia respira şi, probabil, n-ar mai fi trăit mult după cât sânge pierduse. Livia, cea mai tânără dintre ele, a luat-o în braţe şi-a mers cu ea la veterinar, unde, după ce a fost anesteziată i–a fost scoasă bucata de sârmă din carne şi a fost cusută la loc. şansele de supravieţuire, după supliciul la care fusese supusă, erau minime şi foarte important era să nu i se infecteze rana. destul de neîncrezător, veterinarul i-a prescris  antibiotice şi un loc călduţ. 
aşa a ajuns Tufli, stăpâna fotoliului din biroul şefului. s-a lăsat cu mare greutate convinsă că zilnic trebuia să înghită o pastilă amară şi să i se schimbe bandajul. până la urmă a înţeles că nimeni nu jinduia la bunătăţile pe care le primea de la cele patru doamne din birou şi că, într-adevăr, era iubită, aşa cum doar demult, demult, o iubise mama.
păţania cu boschetarul a marcat-o atât de mult încât de fiecare dată când le simţea mirosul specific de trup nespălat, devenea extrem de agresivă şi, cu greu, putea fi stăpânită să nu muşte. a învăţat că atacul e cea mai bună apărare, lucru care a făcut să fie respectată de toată lumea. devenise un fel de vedetă a cartierului, mai ales printre copii care o iubeau şi-o hrăneau cu tot felul de bunătăţi şterpelite de acasă.
într-una din zile, pe când se învârtea pe sub mesele de la fast- food, privirea i s-a oprit pe chipul blând al unei bătrâne doamne. „Ce căţeluşă drăgălaşă”, a apucat ea să spună şi Tufli, înţelegând cuvintele de admiraţie şi simpatia ce-i erau adresate, s-a culcat la picioarele ei. când picioarele au pornit către blocul de vis-a-vis, Tufli a pornit şi ea agale din spate. Imediat ce uşa apartamentului s-a deschis, a făcut ţuşti! înăuntru, urcându-se drept pe canapeaua din bucătărie. bătrânul Domn, care meşterea ceva la un aparat de radio, aproape că s-a speriat văzând cu câtă siguranţă se lipise de spătar şi lătra veselă, de parcă l-ar fi avertizat: „de azi încolo eu voi dormi aici.” . Domnul şi Doamna au privit unul către celălalt izbucnind în râs:  Tufli, mai ţanţoşă ca niciodată privea când la unul, când la altul, sigură că-şi găsise stăpânii doriţi.
au botezat-o Nola  şi-n aceeaşi zi i-au cumpărat o lesă cu zgardă roşie, vase pentru apă şi mâncare şi-au făcut prima vizită la veterinar. au aflat că Nola urma să devină mamă peste ceva vreme. după ce a fătat au dus-o cu tot cu pui în curtea în care se afla clădirea unde fusese salvată de la moarte. învăţase drumul până-n blocul de vis-a-vis şi zilnic aştepta cuminte la uşă să poată pătrunde-n scară cu cineva. uneori când nu era prea grăbită se suia şi-n lift, iar vecinii amuzaţi o invitau şi-o conduceau până la uşa stăpânilor săi.
iarna a venit mai devreme ca niciodată. Nola-şi făcuse culcuş lângă caloriferul cald şi, uneori, uita să mai coboare la pui. ştia că există cineva care-i iubeşte şi nu le va face rău în lipsa ei. era Livia, cea care o îngrijise atunci când moartea părea să-i fie aproape. În ziua în care Nola n-a mai ajuns deloc la pui, Livia a decis să-i ia acasă şi să-i dea spre adopţie. Deja muriseră doi dintre ei de frig. Rămăseseră doar patru mogâldeţe care tremurau şi scânceau de dorul mamei. I-a pus pe toţi într-un coşuleţ, deşi habar nu avea să-i îngrijească. A doua zi, când lapoviţa s-a mai liniştit abia mijise de ziuă că Livia a auzit un cum zgârie cineva la uşă. Nici bine n-a apucat să deschidă uşa că Nola a năvălit înăuntru şi s-a oprit direct la pui, aruncându-i o privire încărcată de mulţumire. Timp de o lună de zile povestea s-a repetat zi de zi până când, într-o seară, Nola a apărut în uşă împreună cu stăpânul. Era toată bandajată semn că fusese sterilizată. Cei doi puişori care rămăseseră s-au repezit lacomi sub burta ei şi când au dat cu năsucurile de bandajul rece au început să schelălăie. Nici Nola nu i-a mai primit cu aceeaşi dragoste: i-a mârâit şi s-a repezit către castronelul lor cu lapte pe care l-a limpăit nepăsătoare, după care  a ieşit şi-a pornit către casă. Venise vremea ca Nola să se despartă şi de ultimii săi pui. Întâlnirile cu Nola începeau de fiecare dată cu joacă şi se terminau cu câte o păruială: rebelii încercau s-o supună oferindu-i ultimul loc în ierarhia deja stabilită între ei.
Nola era foarte iubită şi se comporta ca o adevărată doamnă. Un singur lucru nu putuseră s-o dezveţe stăpânii: să nu mai latre atunci când simţea  transpiraţia urât mirositoare. 
Au trecut anii, Nola a început să îmbătrânească, părul de pe ceafă şi din jurul ochilor albise şi ea se mişca tot mai greu. O durea piciorul care-i fusese sfâşiat şi când se strica vremea stătea într-un colţ şi scâncea încetişor. Într-o astfel de zi, în care durerile o chinuiau ţintuind-o în culcuşul ei de lângă calorifer, mâna blândă a stăpânei nu s-a mai oprit pe creştetul ei. Ceva se întâmplase şi Nola nu pricepea unde dispăruse Bătrâna Doamnă. Prin casă au început să se perinde rudele; n-o mai băga aproape nimeni în seamă. I-a dispărut pofta de mâncare şi privirile şi-au pierdut strălucirea bucuriei cu care-şi întâmpina stăpâna de fiecare dată. Peste o lună a apărut acasă şi Bătrâna Doamnă. Era slăbită şi se mişca foarte greu. Bucuria reîntâlnirii a fost de scurtă durată. Atunci a înţeles Nola că moartea bântuie prin preajma stăpânei sale dragi: după mirosul pe care îl simţea de fiecare dată când se apropia de ea s-o mângâie. S-a mutat de lângă calorifer la picioarele patului şi mârâia de fiecare dată când cineva se apropia de ea. Cu greu o puteau dezlipi când venea asistenta să-i facă injecţia. Se jigărise şi nu mai accepta să fie atinsă decât de stăpâna care o certa cu glas moale:
Of! Nolica, ai fost bucuria bătrâneţilor mele. Dar trebuie să fii ascultătoare că cine ştie pe ce mâini ai să încapi...Şi Nola ciulea urechile, dând uşor din coadă şi lingând încetişor mâna tot mai slăbită care-o mângâia. Deseori noaptea mergea la marginea patului şi rezema năsucul umed de mâna stăpânei. Din ochi îi curgeau lacrimi şi Bătrâna Doamnă ştia că nimeni nu-i oferise atâta iubire ca acel câine adunat de pe străzi. Simţind că i se apropie sfârşitul şi-a chemat nepoţii şi, celui în care avea cea mai mare încredere, i-a oferit o sumă mare de bani rugându-l ca după moartea ei să aibă grijă de Nola.
Promite-mi, Daniel, i-a spus ea cu voce stinsă. Tu ştii că Mihai  abia se poate îngriji pe sine. Cât despre Emil şi nora mea, vor veni doar după moştenire
Nola privea cu tristeţe şi, înţelegând că era vorba despre ea, s-a ascuns sub masă şi-a închis ochii prefăcându-se că doarme. Peste câteva zile  avea să rămână doar cu Bătrânul Domn.  După 60 de ani în care-şi iubise nevasta cu patimă rămânea singur cu Nola. Aceeaşi tristeţe o copleşise şi pe ea, dar nu şi-ar fi părăsit stăpânul pentru nimic în lume, chiar dacă, pe nesimţite, se trecea în altă lume. Uita s-o hrănească,  s-o plimbe; până şi de faptul că-i aparţinea uita, uneori. Într-una din zile a căzut pe stradă şi l-a luat salvarea. Aşa cum promisese, Daniel a venit şi-a luat-o pe Nola. A dus-o la vila din marginea oraşului şi-a legat-o într-un capăt al imensei curţi ce împrejmuia casa. Nola s-a supus: cu capul plecat sub greutatea lanţului s-a aşezat lângă cuşcă refuzând mâncarea. Când şi când limpăia câteva înghiţituri de apă. Ştia că sfârşitul îi este pe aproape şi fără stăpânii ei iubiţi nu-şi dorea să mai trăiască.  Peste câteva zile, bătrânul Domn – slăbit, palid la faţă şi cu privirea tristă  a venit s-o ia acasă. I-a spus c-o voce stinsă: „Hai, Nola!” Parcă nici nu i-a venit a crede. După ce i-a fost dată jos zgarda, încă a mai stat preţ de câteva minute dând uşor din coadă. Au încercat rudele să-l înduplece să renunţe la ea, însă bătrânul s-a dovedit de neclintit. „E fetiţa mea  şi trebuie să meargă acasă.”
Toamna era pe sfârşite.Trecuse un an de când Bătrâna Doamnă plecase în lumea veşniciei. În câteva zile lapoviţa s-a transformat într-un viscol venit parcă din senin. Bătrânul Domn, din ce în ce mai bolnav, se scufunda în noaptea întunecată a uitării de sine. Uita să mânânce şi el şi nici Nolei nu-i mai dădea apă şi mâncare Frigul de afară a pătruns şi în casă, neavând cine să deschidă căldura . Simţind primejdia morţii care da târcoale casei, Nola a început să latre cu disperare la uşa de la intrare. Bătrânul Domn a încercat să se ridice din pat, dar a căzut în genunchi şi inima i s-a oprit. Nola, vlăguită de foame, de sete şi de atâta lătrat a înţeles că nu mai avea pentru ce să trăiască. S-a aşezat cuminte la spatele stăpânului său şi-a închis ochii în aşteptarea morţii pe care o simţea tot mai aproape.
Când au venit pompierii peste vreo săptămână şi au spart uşa au găsit-o mai mult moartă decât vie, dormind la spatele Bătrânului Domn. Privirile sticloase cătau în lături încercând să-şi apere stăpânul. Nu se mai putea ţine nici pe picioare. Tot ceea ce fusese frumos în viaţa ei, toată dragostea de care avusese parte se stinsese odată cu dispariţia celor doi bătrâni care o iubiseră ca pe propriul copil. A murit în aceeaşi zi în braţele Liviei, privind-o cu dragoste şi recunoştinţă. Îi salvase cândva viaţa…
Premiul III la concursul naţional de poveşti „Ion Creangă”

O nuntă de pomină


Ca-n fiecare joi după-amiaza, Fane Bidirel s-a aranjat la patru ace şi-a pornit agale către centrul oraşului. Acolo, „La doi tei”, se întâlneau lăutarii târgului către sfârşitul săptămânii, pentru a-şi angaja diferite evenimente, unde să cânte sâmbăta ori duminica. Fane era cam supărat: c-o seară mai înainte înţelegerea pentru nunta pe care o arvunise pentru acea sâmbătă căzuse. Fugise mireasa cu un văr de-al mirelui şi stricase toate socotelile – atât pe- ale lui, cât şi pe-ale celor două familii. Acum, era nevoit să se angajeze la orice contract, pentru că sezonul nunţilor era pe sfârşite şi avea şi el, ca tot omul, nevastă şi copii de hrănit: cinci guri ale copiilor plus nevasta şi soacra căzuseră toţi  în spinarea lui. 
 Nu-i vorbă că era bun trompetist şi era la mare căutare pentru că nunţile pe aici, prin Moldova, nu erau nunţi dacă nu aveau fanfară. „La doi tei”, puţină lume: mai ales începători, care-şi făceau veacul prin zonă şi cu care lăutarii vechi nu se prea încurcau.
Nu trece mult şi iată că apare unul c-o faţă de cal, puţin cam şoldiu şi cu nişte pantofi cu găurele, plini de glod. Semn că venea din cine ştie ce cătun şi era pe grabă prin zonă. L-a tras pe Fane Bidirel deoparte şi l-a întrebat dacă sămbătă următoare era liber  să-i cânte la nuntă. Bidirel păţise multe la viaţa lui; l-a privit cu neîncredere şi-a dat să zică că-i ocupat. Avea individul o căutătură şpanchie şi vicleană şi, de câte ori încerca Fane să-i prindă privirea, ăla tot căta în lături.
– Ce zici, îl luă individul din scurt, te prinzi, ori caut pe altul?
Arsenal! zise Bidirel scurt. De ce-ai rămas descoperit taman acum în ajunul nunţii?
– Păi, nu era ce-mi trebuia mie şi-am stricat înţelegerea. Deci, să fie clar: vreau doar patru oameni şi numai suflători. Nu-mi vii mie cu zdrânga-zdrânga la scripcă, sau cu vreun cioflingar de chitarist. Vreau fanfară, să audă tot satul că se-nsoară Firică, zise individul, muind un pic tonul.
S-a cumpănit puţin Bidirel, s-a scărpinat în ceafă, a mai tras de timp…Până la urmă i-a-ncolţit un gând: dacă şi-ar lua nepoţii, care toţi erau suflători, şi le-ar da câteva sute de lei, i-ar rămâne lui grosul de bani. Şi el care se aşteptase să stea pe vatră şi să-i meliţe nevasta la cap…
– Dacă dai zece mii, din care două mii pe loc, să arvonesc formaţia, gata, batem palma.
Cap de cal nici n-a stat pe gânduri, a scos un teanc de sute şi i-a numărat 2000 de lei în palmă lui Bidirel.
– Sâmbătă la ora două fix îmi sunteţi cu fanfara în poartă. Un minut dacă întârziaţi, pun câinii pe voi. Satul se cheamă Şoldeni, pe şoseaua dinspre Paşcani o tăiaţi peste dealuri şi ajungeţi la un drum de căruţe. Vă descurcaţi voi că nu sunteţi la prima nuntă, i-a spus cu un ton apăsat ochi de viezure.La aşa ton, altădată Fane se zborşea pe loc şi-ntorcea spatele. Acum, înghesuit de lipsuri, îi găsi circumstanţe atenuante: „a dat omul  banul …”
 Apoi, cu gesturi largi, de om avut, lipsit de griji, Fane puse banii în buzunar. Totuşi, parcă ceva îl neliniştea în toată această înţelegere pripită; prea repede cedase ţăranul şi nu se târguise cu el de la bani, aşa cum făceau ceilalţi. Nici nu arăta c-ar fi fost plin de bani; era cam jerpelit şi privirea aceea de viezure saşiu nu prezenta pic de încredere. Dar poate se înşela. Nu toţi oamenii trebuie să fie frumoşi. Ce, urâţii n-au voie să se-nsoare, îşi zise cu un fel de duioşie, în sinea lui?
În aceeaşi după-amiază îşi chemă neamurile la domiciliu şi alese pe trei dintre nepoţi să-l însoţească la nuntă: unul cu trombonul, altul cu tuba şi unul cu saxofonul. Încropi repede o mică fanfară bucurându-se că n-avea nevoie de cine ştie ce sonorizare: o stăţioară şi două microfoane erau de-ajuns. Găsi şi pe-un văr care să-i ducă cu maşina până-n marginea Şoldenilor: o făcea deseori pe taximetristul şi cunoştea bine satele mai lăturalnice.
– Bă, Fane, n-ai găsit şi tu alţi gagii să le cânţi? Ăsta-i un cătun izolat de lume, unde numai un nebun ca tine putea să angajeze o nuntă. Sărăcie mare, tată!  N-am mai văzut aşa ceva! În plus, ăştia-s toţi neam acolo-n sat şi pentru că au sângele stricat, i-a bătut Dumnezeu  că toţi îs şoldii. Cred că-s într-o sectă şi n-au voie să se căsătorească decât ei între ei…
Fane Bidirel simţi iar viermele îndoielii cum îi roade din inimă, dar de-acum n-avea cum să mai dea înapoi. Luase arvuna, dăduse şi celorlalţi câte cinci sute de lei,  aşa căDumnezeu cu mila! Nevasta deja chirăia că nu-i mai ajung banii…
Sâmbătă, după ce trecură cu maşina peste dealuri şi hârtoape, pe unde neam de neamul lui de lăutar nu ajunsese, la ora două fix s-au oprit în faţa porţii mirelui. De fapt poartă era prea mult zis: câteva leaţuri legate cu sârmă, care acum stăteau prăvălite pe-o parte. Gardul era mai mult o închipuire pentru că, se pare, stâpânul casei îl tot descompletase iarna să-l pună pe foc, până rămăseseră doar câteva scânduri mâncate de putregai. 
În curte câteva babe trebăluiau pe lângă un ceaun mare, pus pe pirostrii, de unde se înălţa o aromă ameţitore de fiertură de pui. Aproape de gard, o căsoaie, acoperită cu carton, mozolită proaspăt cu var la faţă şi puţin aplecată pe-o parte. În faţa uşii, un ditamai agudul, din trupul căruia şiroia un fel de zoaie roşiatică ce se prelingea către colţul casei unde  se făcuse o băltoacă. Alături, câţiva bărbaţi se chinuiau să întindă o prelată flendurită pe nişte stâlpi, ceea ce avea să fie cortul unde urma să aibă loc masa.
 Când a dat cu ochii de hardughie, Fane Bidirel şi-a făcut cruce cu limba-n cerul gurii: „Măiculiţa Domnului, pupa-ţi-aş tălpile tale, dacă scap viu şi de-aici, zece acatiste plătesc.”. Şi celorlalţi le căzuse faţa, iar unul din nepoţi îi zise cu reproş:
– Umbli cu ciorănii, nea Fane! Ăştia ne belesc! Nu vezi ce mutre are? N-ai putut şi mata să te interesezi unde ne aduci?
– Lasă, mă, îşi făcu el curaj. E săraci oamenii, dar ce, noi suntem mai breji? Nu trebuie să cânte cineva şi la nunta lor? Omul a dat banul… ce-mi pasă mie? Nu-i nicio ciorănie. Ţi-am dat arvună, aşa că dă-i bătăi!
De după casă, într-un costum albastru, cu pantalonii din sus de glezne de sub care se iţeau nişte şosete roşii, apăru mirele c-o plasă de păianjeni pe cap pe care se tot străduia s-o dea jos.
– Ei,bine aţi venit! Ia urcaţi, până una alta,  colea pe prispă şi încălziţi tromboanele! Mai, încolo, om vedea…
– Şefule, zise Fane cu jumătate de gură, dă ceva la băieţi să ungă instrumentele şi să cânte mai cu spor…
Cap de cal îl săgetă scurt cu privirea şi-i spuse:
– Mă confunzi! Cum vine asta? Nici n-aţi venit bine-n bătătură şi cereţi de băut şi de mâncat? Nu ne-am înţeles să vă umplu maţul.  Treceţi la cântat! Da, să cântaţi să audă şi moş Surdu, că altfel, schimb placa cu voi.
Fane Bidirel s-a pleoştit dintr-o dată. La orice s-a gândit, dar că n-o să le dea la nuntă nici măcar apă să bea, nici nu i-a trecut prin cap. Şi le ghiorăiau maţele băieţilor în draci, în vreme ce se uitau la el cuprinşi de foame şi de sete. Şi din fundul grădinii, de unde trebăluiau babele, venea un miros ucigător de carne fiartă.  Neavând încotro, s-au pornit pe cântat. Dar ce cântat! Mai mult a jale şi durere, de ziceai că la casa lui Calangiu, că aşa îl chema pe socru-mare, murise toată familia. În răstimpuri, din norul de fum şi abur ce învăluia ceaunul din fundul grădinii se auzea câte-un chirăit de babă, de ziceai că o sugrumă cineva:
– Hii! Hiii! Hiiii! Trăiască ginericăăă!
Muzicanţilor aproape că le-ngheţase sângele vine şi li se lipeau muştiucurile de buze, în vreme ce privirile lor disperate căutau o salvare cât de mică din iadul în care intraseră. Ba, la un moment dat, tifonul zoios ce atârna în faţa uşii s-a dat iute la o parte şi din dosul lui a apărut mireasa. Sfinte Sisoe! Lui Fane i-au amorţit buzele şi nu le mai putea aduna nicicum pe muştiucul trompetei. La multe nunţi cântase la viaţa lui, dar aşa ceva nu mai văzuse încă: era mare cât un dulap, cu o rochie de-o culoare nedefinită, mai mult un alb spre gri, c-o faţă mult asemănătoare cu-a mirelui, de ziceai că sunt fraţi. De sub voalul adunat pe-o coroniţă de floricele albe şi zmotrocite, ieşea rebel un smoc blond şi creţ. Şi-avea nişte buzoaie vopsite roşu aprins, de ziceai că acum scăpase de la mâncat un hoit. Când a dat cu ochii de muzicanţi a început să le zâmbească galeş, făcându-i din ochi celui mai tinerel. Fane Bidirel, când a văzut-o, a înlemnit:
– Arsenal! Să nu vă puie dracu să vă luaţi de urâta asta, că şi-aşa suntem blestemaţi.
De regulă, când mai cântau la câte-o nuntă, lăutarii se mai retrăgeau cu câte-o tinerică să-şi odihnească glasul prin dosul vreunei şuri.
Au tot cântat pănă spre seară, în speranţa că înainte să vină mesenii, mirele-cap de cal o să se-ndure şi-o să-i pună la masă aşa cum se cuvenea. Când şi când îşi mai aruncau ochii către cortul aproape terminat, încercând să afle unde or să fie aşezaţi cu formaţia. Probabil că încropiseră ei un fel de estradă, să-i vadă tot poporul…
Într-un târziu, apare şi ginerică, aşa cum se aşteptaseră. Era însoţit de un zdrahon care, asemeni tuturor celor pe care-i întălniseră până acum, târa după el un picior. În mână avea ditamai toporul pe care-l rezemă de agud.
-Ei, zise mirele apropiindu-se de formaţie. Gata cu odihna! De-acum cântăm şi-l dicstrăm pe Firică! Adică, eu! E nunta mea şi o dată-n viaţă sunt cineva: sunt bărbat! Aşa că, voi, fuga marş, la copac!
Fane Bidirel, crezu că nu aude bine, că-i o glumă, acum înainte să le dea de mâncare. Ochii de viezure se subţiară ca o lamă de cuţit şi se aţintiră reci asupra celor patru lăutari:
– Nu glumesc deloc! Sus, în copac, cu tot cu instrumente, că altfel, unchiu e taaaare nervos şi are un topooor!
Între timp au venit mai aproape şi ceilalţi şontorogi care se puseră pe râs şi pe-un fel de schelălăit, de parcă erau toţi scăpaţi de la balamuc. Feţele tuciurii ale muzicanţilor dădeau în galben acum şi doar albul ochilor se rostogolea când la stânga, când la dreapta în căutarea unui sprijin cât de anemic. Fane le spuse printre dinţi:
– Executarea, că nu mai ieşim vii de-aici!
 Le trecuse şi foame, şi frică, şi toate. Nu mai simţeau, pur şi simplu, nimic. Îşi luară instrumentele în mână şi se urcară pe laviţa de lăngă agud, după care fiecare îşi căută loc pe câte-o cracă cât mai aproape de poale. Erau precauţi şi se gândeau că s-or îmbăta demenţii şi doar aşa aveau să scape. După ce şi-au făcut loc care pe unde au putut, mirele şi-a chemat alături ciumăfaia cea blondă şi-a urlat din toţi rărunchii:
– Marşul, că vine meseniii!
Şi, îndreptându-şi privirea către gospodinele ce trebăluiau pe lângă oale:
– Ei, de-amu aduceţi crăpelniţa, că începe petrecerea.
Pe muzica marşului Radetzki, au început să aducă pe mese dinaintea celor câţiva săteni care deja veniseră, farfurii pline cu pilaf. Lângă grămăjoara de orez fiert, se lăfăiau câte un cap cu ciocul căscat şi căte-o zgaraibă cu ghearele chircite. În copac, muzicanţii, cu ochii ieşiţi din orbite, îşi umpluseră muştiucurile de la instrumente cu salivă, scoţând mai degrabă nişte mugete decât o cântare. Numai că nimănui nu-i mai păsa de ei. Mesenii cei şoldii se aruncaseră cu toate forţele asupra străchinilor cu pilaf şi, care mai de care, rodeau şi sugeau din câte-o gheară, de parcă nu mai mâncaseră de câteva zile. De la unul la altul începuseră să circule câteva sticle cu un lichid de-o culoare ciudată, care mirosea de te trăznea a trăscău, un fel de băutură făcută din melasă pe care o primiseră pentru vitele de la CAP.
Pe la 2-3 din noapte, nu mai era unul în picioare. Cu ultimile puteri, Fane Bidirel le făcu celorlalţi semn să coboare din agud şi s-o taie peste câmpuri, unde-or vedea cu ochii. Încet, ca pisicile, coborâră unul căte unul, în vreme ce încă mai suflau în instrumente şi, când se văzură ieşiţi pe poartă, o rupseră la fugă cuprinşi de disperarea morţii ce le stătuse atât de aproape în acea noapte de pomină. Unul din vecini, pe care nu reuşise băutura să-l pună la pământ, alături de ceilalţi, când văzu umbrele lăutarilor ce se topeau în ceaţa care învăluise haturile, strigă-n bătaie de joc:
– Ie-pu-rii, băăăă! Puneţi mâna pe ei, băăă! Şo! Nea, Griveica! Nea!