Chris Rea – Nothing to Fear

Anunțuri

ANDREI CODRESCU- CASANOVA ÎN BOEMIA

Andrei Codrescu, autorul romanului Casanova în Boemia s-a născut la Sibiu, în 1946. La vârsta de 20 de ani a emigrat în Statele Unite ale Americii, în prezent fiind America Distinguished Professor of English la Louisiana State University din Baton Rouge. Poet, romancier şi eseist, Andrei Codrescu reuşeşte dificila performanţă de a-şi crea propria nişă în spaţiul literaturii americane a secolului XXI. Câteva din cărţile sale au fost traduse şi în limba română: volumul de povestiri Domnul Teste în America şi alte momente realiste (1993),volumele  de eseuri Dispariţia lui “Afară”-un manifest al evadării(1995) şi Gaura din steag (1997), antologia de versuri Candoare străină (1997), romanele Contesa sângeroasă(1997), Mesi@ (2000) şi Casanova în Boemia(2005)

Casanova în Boemia este “un somptuos roman baroc”în care „îşi dau întâlnire erotismul lui Anne Rice şi metaficţiunea filosofică a lui Umberto Eco” (Kirkus Reviews) avându-l ca protagonist pe Casanova, Cavaler de Seingalt, aventurierul veneţian al cărui nume a devenit sinonim cu seducţia. Renumele de “cel mai mare amant al Europei” a ocultat vreme îndelungată calitatea lui de mare scriitor remarcată datorită Memoriilor, publicate pentru prima dată în 1822, la aproape 30 de ani de la moartea sa, în 1960 manuscrisul fiind publicat integral.

Adevăratul Casanova s-a născut pe 2 aprilie 1725 la Veneţia, fiu al actriţei Zanetta Farussi şi al actorului şi dansatorului Gaetano Giuseppe Casanova. La vârsta de 8 ani a rămas orfan de tată şi a fost crescut o vreme de bunica sa Marzia Baldissera. Tânărul Casanova a urmat cursuri de matematică, chimie, psihologie, fizică, morală, filozofie. Spiritul de aventurier înnăscut a contribuit la statutul de indezirabil la marile curţi europene. Seducător şi libertin, erudit şi filozof, născut într-o Veneţie în care “mănăstirile erau pline de fete iubitoare, bine-crescute şi dormice de aventuri,” nu obosea nicioadată să vorbească de urbea lui natală, deşi îl alungase de trei ori. “Lui Dumnezeu îi era plăcută dragostea la Veneţia, îşi justifica el tinereţea furtunoasă, şi îngăduia ca bisericile Sale să laude viaţa iar pictorii Lui să glorifice trupul. Câţiva senatori zeloşi şi neînduplecaţi, fără îndoială impotenţi, au încercat să oprească această combinaţie de amor dei şi amor personae dar, în mare parte, au eşuat lamentabil. Tiepolo picta cu lumina, Vivaldi făcea palazzi să vibreze, iar Zanetta ţinea în mâini inimile tuturor.” Astfel de vremuri traversase Cavalerul de Seingolt, vremuri în care bunul-gust şi bunul plac îşi dăduseră mâna şi creaseră o atmosferă efervescentă, de emulaţie dar şi de trăiri intense. Odată cu anii senectuţii curajosului Casanova se stingea şi minunatul secol al XVIII-lea făcând loc altor vremuri marcate de revoluţii, de barbarii, „fără maniere”, vremuri în care frivolitatea amoroasă, rafinamentele culinare şi deliciile estetice lăsau loc mitocăniei şi grobianismului. Asemeni lui Mateiu I. Caragiale care surprindea în Craii de Curtea Veche apusul unui „secol cristalin precum un cristal de Boemia”, Andrei Codrescu surprinde în romanul său dizolvarea unei lumi şi instaurarea altei lumi noi, în care nimic nu mai era cum fusese altădată.

Romanul lui Andrei Codrescu, antifellinian prin excelenţă (1976, Il Casanova, regizat de Federico Fellini, prezenta un Casanova afemeiat) e o carte plină de rafinament şi de vitalitate în care sunt surprinşi ultimii 13 ani din existenţa lui Casanova punându-l în valoare ca pe o remarcabilă figură iluministă. După ce şi-a risipit toată agoniseala, într-o viaţă plină de aventuri, copleşit de griji şi de nevoi, Casanova acceptă propunerea Contelui de Walstein de-a ocupa funcţia de bibliotecar la castelul Dux din Boemia. Altădată, oaspete de vază la cele mai renumite curţi regale, răsfăţat al doamnelor, satisfăcându-şi cele mai rafinate gusturi alimentare, acum ajunsese bătrân, lipsit de vlagă într-o regiune friguroasă şi cu o bucătărie mai mult decât barbară. Copleşit de tristeţe şi de plictiseală, când nu se mai aştepta ca viaţa să-i mai ofere ceva, o întâlneşte pe Laura Brock, ajunsă şi ea la curtea Contelui Waldstein pe post de servitoare, după ce murise Baroana Stefania von Helmund, stăpâna care o introdusese atât în tainele cititului cât şi în ale amorului. Citeau şi apoi discutau împreună cărţile „în marele pat cu baldachin al Baroanei, din care bolnavul Baron lipsea de mulţi ani”. Adesea plângeau şi se îmbrăţişau pentru eroinele a căror iubire se afla în pericol, „sperând că prin imitaţie pot salva personajele închipuite de soarta lor literară”.

Deşi nu mai era tânără, Laura Brock „era în plină înflorire a feminităţii şi iradia siguranţa unui corp încă ferm, care a cunoscut plăcerile” şi, implicit, puterea. Suferea şi ea de aceeaşi boală de care suferea bătrânul Casanova: îi făcea mare plăcere să citească, fapt pentru care, intra pe ascuns în biblioteca Contelui Waldstein şi citea. În momentul în care a apărut noul bibliotecar s-a oferit să-l slujească, tocmai pentru a nu se lipsi de plăcerea de-a citi. Îşi mărturisesc unul altuia marea atracţie pentru cărţi iar Casanova, Şeherezadă masculină, erudit şi seducător, decise că „singura afacere din lume este istorisirea de poveşti” şi purcese împreună cu Laura Brock la un program de studiu.

Şi, pentru că cea mai potrivită carte pe care Laura o citise cândva împreună cu Baroana, era Decameronul lui Boccaccio, Casanova îi propuse Laurei să înceapă şedinţele de lectură cu aceeaşi carte. Cu acest prilej, inventând un joc numit de ei „lectură oraculară” îşi ghiciră dorinţele deschizînd cartea la întâmplare şi transpunând textul în maniera proprie. Aşa au aflat că că cea mai de preţ calitate a omului era curajul– „curajul sinonim cu triumful sexual şi cu îndrăzneala minţii. Să posezi o femeie, să înfrângi prostia sau să duci gândurile până la capăt, iată adevăratele dovezi de curaj. Aceeaşi credinţă îi unea pe cei doi, Laura Brock devenind în scurt timp tovarăşa de aventuri a lui Casanova. Mintea ei ascuţită şi cultivată impunea respect bătrânului seducător care o trată ca pe egalul său. Şi, pentru a-i insufla mai mult curaj, Casanova îi dădu exemplu femeia pe care o iubise cel mai mult, Theresa Bellino, cântăreaţă deghizată în castrato pentru a se mişca cu mai multă uşurinţă în lumea bărbaţilor şi, implicit, pentru a-şi duce până la capăt dorinţa de-a îndeplini o slujbă care la acea vreme era considerată pur masculină- aceea de soprano.

Plin de curaj este însuşi autorul nostru, care pune în aceeaşi paradigmă Biblia şi Decameronul cu scopul de-a pune în lumină natura divină a creaţiei. Curajos este şi septuagenarului seducător, când pune chipul Laurei, înfrumuseţat de înţelegere şi compasiune pentru trupul său lipsit de vlagă, alături de chipul femeii care jelea la piciorul crucii, chip văzut de el într-un tablou din preaiubita sa Veneţie. Aceeaşi strălucire în priviri, aceeaşi lumină umbrită de tristeţe venea din interiorul amândorora.

În serile care au urmat, şedinţele de studiu erau presărate de amintirile bătrânului Casanova care inventase un joc sofisticat, încărcat de erotism, în care lega plăcerile trecătoare ale cărnii cu cele de durată ale spiritului descoperind o dată cu tovarăşa sa latura aproape nebănuită a iubirii de carte- un erotism intelectualizat. Micromegas al lui Voltaire este explicată în cheie cosmogonică în amestec cu povestirea biblică a lui Adam şi Eva.

Simbolică în romanul lui Andrei Codrescu este alăturarea celor doi păcătoşi, Casanova şi Laura Brock de un grup de monahi găzduiţi într-o altă aripă a castelului. Printr-un edict împăratul Iosif al II-lea închisese toate mănăstirile lăsând pe drumuri zeci de călugări şi călugăriţe. Imaginea decrepită a acestor asceţi îl fac să privească în urmă cu nostalgie să revadă tot acel păinjeniş de drumuri străbătute cu trăsura de la Paris, la Viena, Dresda, Praga, Moscova, Neapole, fără să se oprească decât atunci când boala l-a ţintuit la pat. În acele momente de răgaz, oferite de trupul vlăguit, citise şi studiase mii de cărţi care făcuseră din el un adevărat erudit. În călătoriile sale îl întâlnise pe învăţatul evreu Eliphas Emmanuel, fiul lui Mordecai Emmanuel, pe care îl uimise cu ştiinţa lui despre limbă ebraică. Eliphas, frate cu frumoasa Leah, de care, altădată, Casanova fusese îndrăgostit era profund implicat în viaţa comunităţii evreieşti persecutată de Maria Tereza, care în 1744 îi alungase pe toţi evreii din Praga. Discuţiile dintre Casanova şi Eliphas ajungeau de fiecare dată să se oprească asupra subiectului pe care numai doi erudiţi îl pot avea în comun: cărţile. Iar pentru Casanova nimic nu putea să fie mai frumos şi mai cuceritor pe lumea asta în afară de cărţi şi femei. A pătrunde în lumea unei cărţi era o aventură echivalentă cu a cuceri şi a iubi o femeie. Deşi, spune Casanova, ”dacă ar fi femei, le-aş pătrunde pe toate. Dar vai! Mă tem că dacă mi-aş petrece tot timpul care mi-a mai rămas citind, nu aş reuşi să pătrund nici a cincizecea parte din ele.”

Eliphas, un peregrin şi el, asemeni lui Casanova, purta cu sine povestiri încărcate de mister legate de istoria comunităţii sale. Astfel, îi relată lui Casanova istoria Golemului din Praga, un hybris al celui mai învăţat rabin din toate timpurile, Judah Loew ben Bezalel, cunoscut ca Maharal care excelase şi în arta magiei. Prin creaţia Golemului, fiinţă menită să-i apere pe evreii din Praga de alte persecuţii, Maharalul se situase pe aceeaşi poziţie cu Dumnezeu fapt pentru care a fost pedepsit. Din nenorocire, Golemul a primit duh şi simţire după chipul şi asemănarea omului şi s-a îndrăgostit de Esther, fiica rabinului.Speriat de propria creaţie şi de patima sa, rabinul a decis să scape de el şi i-a trimis în dar trandafirul morţii prin însăşi fiica sa. Cu toate că ştia că primeşte Moartea de la femeia pe care o iubea, Golemul a mirosit parfumul otrăvitor al trandafirului şi s-a transformat într-un schelet. Casanova ştia că Praga era esenţială pentru destinul său şi că legenda Golemului era mult mai profundă decât lăsa să se întrevadă la prima vedere..

Şi, seară de seară, jocul dintre bătrânul Casanova, pe post de Şeherezadă şi focoasa Laura Brock ce-şi ţinea conştiincios şedinţele de lectură devenea tot mai încărcat de erotism. Era un joc de-a şoarecele cu pisica: cu cât septuagenarul se arăta mai neputincios şi lipsit de vlagă, cu atît Laura era mai aţîţată şi mai pornită să-i trezească la viaţă bărbăţia aflată în aşteptare, precum Golemul din Praga. Se lăsa în voia imaginaţiei înfierbântate şi inventa noi jocuri, lăsându-se sedusă, tocmai, ea, care părea făcută mai degrabă pentru trupul vânjos al necioplitului bucătar Gelder, pe care-l vizita după aceste jocuri lipsite de finalitate.

„-Nu vă amuză, îi spuse ea lui Casanova, faptul că am fost cucerită, în ciuda rezistenţei mele, şi acum trebuie să vă seduc eu ca să vă ascult poveştile?” Iar Casanova, galant din fire, îi răspundea curtenitor:

„- Nici o amintire de-a mea nu valorează cât vederea sânului tău palpitând.” Bătrâna cutră, căreia îi căzuseră pradă zeci de perechi de sâni, care de care mai nurlii, ştia cum să-i aţâţe poftele mai coaptei Laura Brock, povestindu-i toate aventurile lui. E o tactică sigură pe care orice novice în ale amorului o poate aplica în asediul cetăţii-femeie. Mai ales, când asediatorul dispune de rafinament, eleganţă, bun-gust, este un bărbat instruit şi bun prieten cu artele, dispus la cele mai nebuneşti gesturi erotice. Căci cea mai mare şi mai mare dorinţă a femeii pe lumea asta este să aibă putere asupra bărbatului, să-l domine, să-l simtă la picioarele ei, s-o poarte pe culmile extazului.

În cursul zilei bibliotecarul contelui Waldstein trăia din amintiri, frumoasele şi minunatele lui amintiri legate de zecile de femei pe care le iubise cu pasiune: îşi scria memoriile. Şi dintre toate, cele mai obsedante erau figurile ingenuelor trimise de părinţi între zidurile mănăstirilor, tocmai pentru a le proteja de ispitele ce se aflau la tot pasul. Cu cât interdicţia era mai mare cu atât dulceaţa păcatului era mai persistentă, mai acaparatoare.

Apusul vieţii lui Casanova coincide cu apusul unei lumi. Pacea este tulburată de revoluţii, de răzbunări, de interdicţii, de intrigi şi vărsări de sânge. Alungat din natala Veniţie şi retras la curtea Contelui Waldstein, Cavalerul de Seingalt este urmărit de braţul lung al răzbunării celor care le lezase onoarea în tinereţe. O încercare de a-l otrăvi se soldează cu moartea lui Cybelle, terrierul său drag, a cărui moarte Casanova decide s-o răzbune. Era deţinătorul periculos al unor misive de amor trimise de înalţii prelaţi doamnelor din high-life-ul veneţian. Ştia foarte bine ce impact ar fi avut acele înscrisuri asupra duşmanilor săi: „Cuvintele sunt cuvinte şi banii sunt bani, dar cuvintele pot fi bani, în timp ce banii sunt rareori cuvinte. În chestiuni de credit, banii sunt doar cuvinte. Dacă a devenit cuvântul trup, ce-l împiedică să devină bani, o operaţiune măruntă în comparaţie cu cea primară, cosmică? Măruntă da, dar ce dificilă!”

Aşadar, cel mai important lucru învăţat de Casanova de-a lungul unei vieţi a fost puterea de seducţie a cuvântului. Nu-i suficient să arunci în dreapta şi în stânga cu cuvinte. Important şi memorabil este modul în care le spui şi cât de mult suflet pui în ele. Aride, pedante, fals erudite, cuvintele sunt lipsite de farmec şi strălucire şi trec în goană pe lângă urechile celor cărora le adresezi.

Casanova a avut iubite nenumărate, însă a avut inteligenţa de a-şi lua confidentă şi prietenă de suflet pe una dintre cele mai inteligente femei ale vremii, Henriette, o altă curajoasă travestită în bărbat de care-l lega o dragoste sinceră şi profundă. Aflat în momente de răscruce, era singura căreia îi căuta compania şi sfatul . „Multiubită Henriette îi scria el, printre altele, mi-am trăit viaţa cu curiozitate şi, sper, destul curaj şi am considerat că fericirea iubitelor mele este de maximă importanţă. Am trăit fără un plan, deşi am făcut multe planuri şi am auzit râsul răzbunător al zeilor de mai multe ori decât îmi amintesc. Am trăit partea cea mai substanţială a aventurii în propria mea minte, preocupată să mă înţeleagă pe mine şi lumea. Când nu m-am aflat în căutarea plăcerii, am scris. Acestea a fost activităţile mele cruciale, restul e format din consecinţe ale dragostei şi literaturii.” Dragostea şi literatura, în viziunea lui Casanova sunt complementare. Aşa cum spune şi Ortega Y Gasset în eseul „Studii despre iubire”, în orice poveste de amor, ingredientul aflat în proporţie covârşitoare este imaginaţia. Proiectăm asupra celuilalt calităţi şi sentimente care, în realitate, e posibil să nu existe. Apoi, din cuvinte, brodăm o întreagă poveste. În dragoste şi în actul diegetic imaginaţia dă toată savoarea şi amplifică plăcerea. Răspunsul Henriettei îi revelează lui Casanova, adevăratul chip al lumii în care trăieşte- un chip schimonosit de ură şi dorinţă de răzbunare, lipsită de rânduială, o lume în care puterea trece din mâinile celor puţini în mâinile celor mulţi şi imprevizibili, robi ai psihologiei comune, de masă.

La curtea contelui Waldstein, Casanova continuă să-şi rememoreze tinereţea şi să inventeze noi jocuri în care s-o atragă pe Laura Brock. De Crăciun îi face cadou o casetă pentru bijuterii cu oglindă, pe fundul căreia era gravată o miniatură barocă care închipuia două tinere ce se desfătau cu un satir. Laura privi atât de mult în oglindă încât, precum Narcis, îşi descoperi frumuseţea tulburată de dorinţi arzătoare.

Oglinzile erau un alt secret al Veneţiei. Femeile veneţiene, conştiente de frumuseţea lor, se amorezau de imaginea bine ticluită în oglindă, ţinând adevăratul chip, secret, până ce un iubit avea să le scoată la lumină. Atunci cădea vălul şi femeia îşi arăta frumuseţea care izbucnea din adâncul sufletului tulburat de fiorul iubirii.

„M-am născut într-un oraş al secretelor, spune Casanova, cel mai de preţ secret fiind ştiinţa manipulării imaginii reflectate. Unele epoci, în care lumina cade bine, sunt splendid de veneţiene. Peste altele se lasă întunericul.

Tăcerea lui trimitea din nou la măruntul sfârşit de secol şi la tristeţea unui început nou, pe care-l vedea deschizându-se întru stridenţă fără limite, lipsă de maniere, vulgaritate. Subtilitatea, lucrarea stratificată a secolelor, nu mai era apreciată.”

Însă Laura nu se simţea bine în acea lume a oglinzilor, o considera respingătoare atâta timp cât oriunde te-ai fi întors îţi vedeai chipul şi faptele reflectate.

Viaţa la curtea din Dux capătă o altă turnură atunci când îşi face apariţia figura hieratică a Libussei Moldau, o Lolită de provienienţă aristocratică care-i trezeşte contelui dorinţele de mult adormite. Puse alături, una lângă cealaltă, Laura şi Libusse formau un cuplu erotic care întruchipa întreg parcursul vieţii lui amoroase. Laura ştia că rolul ei era „să-i urnească poveştile, să-i întreţină amintirile cu flacăra vie a interesului ei şi să întruchipeze orice dulce iubire din trecut i s-ar fi perindat pe dinaintea ochilor minţii. Devenise întruchiparea amintirilor celui mai interesant om pe care-l întâlnise.”

În romanul lui Andrei Codrescu prezentul, trecutul şi viitorul se împletesc armonios actul diegetic fiind liantul acestor migraţii temporale. „Timpul e un „trompe loeil”, susţine cavalerul. Dacă trecutul, încărcat de amintiri, îl hrăneşte şi-l ţine-n viaţă, viitorul ca o „târfă năbădăioasă scuipă pe toate cărţile lui”. Având drept slogan liberte, egalite, fraternite, revoluţia nu făcea decât să propună o lume a egalitarismului, lumea păpuşilor mecanice, lipsite de personalitate. De aceea se străduia Casanova să-şi scrie memoriile. Era felul lui de-a da culoare viitorului, de a-l îmbogăţi cu imaginea unei lumi deja stinsă, de a-l popula cu figurile personalităţilor cu care se intersectase de-a lungul vieţii: Mozart, Goethe, Pucini, Hegel, Napoleon –toţi marii bărbaţi ai secolului pe care tocmai îl traversase.

Bibliografie: Andrei Codrescu, Casanova în Boemia, Polirom, Iaşi 2005

ŞTEFAN ZELETIN – DIN ŢARA MĂGARILOR (note de lectură)

 
 
În parabola Din Ţara Măgarilor. Însemnări, Ştefan Zeletin, filozof, economist şi sociolog descrie cu gravitate şi sinceritate absolută o lume alterată. După anii de studiu petrecuţi în Apus, în urma cărora obţinuse titlul de doctor magna cum laudae în filozofie la Erlangen în Germania, autorul trăieşte şocul revenirii în ţară. Astfel, publică în 1916 volumul În Ţara Măgarilor, “carte a prăbuşirii din morală, nu a unei societăţi fără morală”.(C.D.Zeletin) 
Folosind drept pretext o parabolă, Ştefan Zeletin îşi poartă cititorul prin năstruşnica Ţară a Măgarilor, acolo unde toate sunt cu susul în jos, unde moralitatea e pusă la colţ.
Cândva, printre zei, se afla un gânditor pământean care încercând să pătrundă cu mintea tainele firii,  cu cât se adâncea în cercetare, cu atât rosturile minţii  se încâlceau mai tare. Aşa că s-a hotărât să meargă la Zeiţa Înţelepciunii ca să-l primească o vreme în lumea nemuritorilor spre a-şi potoli setea de ştiinţă. Zeiţei i se făcu milă şi-i îndeplini dorinţa cu condiţia să se întoarcă la locul naşterii sale să cerceteze ce lighioane neîmblânzite locuiesc pe acele meleaguri, de-au ajuns să se sugrume unii pe alţii, fără discernământ- fraţi, părinţi, rude. Bietul gânditor se supuse şi se întoarse în acele locuri afundându-se în cercetare.
            Trecură astfel, unul după altul, opt ani la sfârşitul cărora gânditorul ajunsese asemeni unei umbre împovărat de-atâta suferinţă pe care i-o sădise în suflet experienţa acelor ani. S-a întors în Olimp printre zei spre a le citi însemnările sale de călătorie. Şi locul care l-a impresionat cel mai tare s-a dovedit a fi Ţara Măgarilor, mai ales pentru cutremurul social căruia i-a fost martor. Acolo a descoperit nişte fiinţe care se pot asemui –unele la corp, altele la suflet, cu animalul, numit măgar. Asemănarea însă nu e deloc o bucurie pentru că măgăria făpturilor descoperite în acel loc e diferită şi este influenţată de pătura socială căreia îi aparţin.
 
Astfel, măgarii de la sate sunt diferiţi de cei de la oraş. Mult mai apropiaţi de viaţa celor cărora le poartă numele, măgarii de la sat au decis să facă răzmeriţă cerând şi ei o viaţă mai bună. A fost un bun prilej pentru măgarii de la oraş să probeze noua artilerie, numai în interesul ştiinţei, astfel încât arta militară a avut numai de câştigat.
 
Când călătorul nostru trece de la sat la oraş îl întîmpină o lume total diferită- o lume feerică, elegantă, opulentă. Prima întrebare care i-a venit în minte a fost din ce surse ascunse le-a picat atâta bogăţie urechiaţilor de la oraş spre deosebire de mizereia în care trăiesc cei de la sat. Numai că oraşele măgăreşti apar aşa doar la prima vedere. Cu cât te afunzi în ele cu atât mizeria începe să se arate, drept pentru care măgarii orăşeni au inventat acele încălţări gumate spre a-şi ocroti copitele de noroaiele de pe uliţi. De mirare pentru călătorul nostru, cum de nu-şi curăţă uliţele, ci mai degrabă se chinuie să meargă cu acei galoşi. Dar nu numai noroiul, în care nu de puţine ori se tolăneşte câte un porc, colcăie pe străzile oraşului, ci şi gunoaie la tot pasul. Iar ca să-i cunoşti şi mai bine pe măgarii de la oraş trebuie să cobori în adâncime: „să le cercetezi cultura şi caracterul, să vezi cum le sunt justiţia, patriotismul, morala, şi abia atunci înţelegi că te afli în realitate între adevăraţi măgari. Dar nişte măgari de alt soi decât cei de la sate. Căci măgăria lor nu mai stă pe dinafară, ci pe dinăuntru: ei nu sunt măgari la corp, ci la suflet”. Doar trăind mai mult printre ei constaţi că „în vreme ce corpul acestor vieţuitoare se răsfaţă în curăţenie omenească, sufletul înoată într-o cumplită murdărie măgărească.”
 
Şi iată, că, potrivit cu măsura murdăriei interioare, măgarii de la oraşe se împart în trei categorii: măgăreii, măgarii şi măgăroii.
Măgăreii sunt pe ultima treaptă şi mai poartă şi numele simbolic de „luminători ai neamului” fiind însărcinaţi cu educarea junilor urechiaţi. Oricâte răgete jalnice de foame au înălţat ei către măgarii superiori pe scara măgăriei, nu i-a băgat nimeni în seamă aşa că au fost îndemnaţi să se înfrupte din mănoasele culturi de ceapă şi usturoi de care patria măgărească nu duce lipsă. Sunt buni paznici şi întreţinători a ceea ce se cheamă izvoare de cultură şi cu cât izvorul se îmbogăţeşte cu atât măgăreii avansează pe scara ierarhică până ajung măgari propriu-zişi.
Aceştia mai sunt numiţi simbolic şi „stâlpi ai dreptăţii.”Stratul de măgărie sufletească e mult mai gros  ei fiind paznicii justiţiei şi ai dreptăţii-avocaţi, jurişti, legişti. Au anumite zile când măgăria lor lăuntrică ajunge la apogeu şi atunci îmbracă o togă neagră cu mâneci largi şi creţe, îşi pun pe cap o tichie neagră şi solemnă şi se apucă să facă dreptate.
Deasupra măgăreilor şi-a măgarilor se află măgăroii, cei care se consideră trimişii lui Dumnezeu pe pământ, călăuzitorii spirituali ai tuturor măgarilor.
 
Când un măgar părăseşte satul şi pleacă la oraş o mare schimbare se petrece cu el, măgăria de pe corp se adună toată în suflet, ceea ce în limba măgărească înseamnă că se cultivă. „Cultura însăşi  în ţara măgarilor nu e decât procesul de interiorizare a măgăriei: ea e unda magică ce face ca în tot urecheatul pe care-l stropeşte să treacă măgăria de la corp la suflet.”Cultura măgărească a avut multe piedici de trecut şi până la urmă s-au cret două tabere. Prima şi cea mai veche e tabăra străinofilă sau umanistă, iar cea de-a doua e tabăra măgarofilă sau naţionalistă, mult mai nouă şi mai însufleţită. Lupta dintre cele două tabere e foarte dură şi nu întotdeuna cinstită, dar până la urmă tot îi uneşte ceva: spoiala externă de cultură sub care îşi ascund măgăria internă.
 
În Ţara Măgarilor se vorbeşte o limbă frumos curgătoare, numai că, măgarii au ajuns încet-încet să se dezică de ea. Dar dacă de vorbă se dezic uşor, de fapta măgărească nici nu se pune problema să se dezică. Pentru că urecheatul nu face nimic doar de dragul de-a face. Există un lucru care-l scoate pe măgar din cea mai profundă visare şi-l pune cu picioarele pe pământ: bacşişul. „La măgari toţi iau bacşiş, şi cel ce are şi cel ce n-are nevoie, de la cel mai pârlit măgărel până la cel mai îmbuibat măgăroi.” Şi, desigur, cu cât măgarul e mai mare cu atât bacşişul pe care-l primeşte e mai gras. Fără bacşiş, niciun măgar nu-ţi face hatâr. Interesant este faptul că bacşişul nu este doar în monedă ci şi în laude prin presă, în proslăviri pe la adunări şi „mai pe dindoasele câte-o măgăriţă ne-ncepută”- bacşişuri  la mare cinste cu care se înmoaie inima oricărui măgăroi.
 
Dar ce se întâmplă când măgarul nu primeşte bacşiş? Simplu: şi-l ia singur. Lucru care-i pune în încurcătură pe străinii care nu cunosc obiceiul locului şi cred că-n Ţara Măgarilor toată lumea fură. În această ţară, zic ei, toţi fură fără deosebire: se pare că cârmuitorii ei s-ar juca pe întrecute de-a hoţia. Astfel furtul a ajuns aici adevărată virtuozitate şi cel mai îndemânatec în acest meşteşug se bucură de cea mai mare cinste între măgari.” Eroare! Măgarii nu fură ci-şi iau singuri ceea ce cred ei că li se cuvine, după merit, din hambarul obşesc. De la sine înţeles că, cu cât măgarul e mai mare, meritul este şi el mare şi bacşişul aşijderi. În Ţara Măgarilor nimic nu mişcă fără bacşiş. De pomină a rămas confruntarea dintre măgari şi alte vietăţi numite bulgari care au încercat să se sustragă de la datina bacşişului. Până la urmă urecheaţii au ieşit învingători.
 
Un alt lucru specific măgarilor este puţina frică în faţa legilor. Deşi Ţara Măgarilor este ţara în care pe hârtie se află puzderie de legi, orice măgar dă cu copita în ele şi se poartă mai departe după legile nescrise înrădăcinate în fiinţa măgărească. Studiind legiuirea nescrisă a măgărimii, savantul a descoperit două principii călăuzitoare:
Primul: Orice măgărie, privită în sine, nu alcătuieşte o ruşine, dacă e bine ascunsă. Ea devine o ruşine din clipa în care e dată la iveală şi scuturată sub nasul lumii cinstite.”
Din acest principiu teoretic decurg două principii practice: „a) Supus pedepsei nu e cel ce face, ci cel ce dezveleşte o măgărie; şi b) Pedeapsa ce ia dezvăluitorul măgăriei creşte în măsura cu murdăria ce are la suflet făptaşul măgăriei.”
 
Al doilea principiu al justiţiei măgăreşti sună astfel: „Orice măgărie, de orice soi şi orice mărime, nu alcătuieşte o vină dacă se poate dovedi că pârâtorul e un mare măgar tot atât de mare ca şi pârâtul.”Aceasta este lumina călăuzitoare ce luminează calea dreptăţii aleşilor ţării.
 
Cu frică şi cutremur s-a apropiat bietul savant de ceea ce se cheamă morala măgărească. Sublimă, frumoasă, dar lipseşte cu desăvârşire pentru că ea arată cum ar trebui să fie caracterul urecheaţilor, nu cum este cu adevărat. Porunca după care se ghidează orice măgar este: să vorbeşti ca un om, dar să te porţi ca un măgar.
 
Nici măgarul de la sat şi nici cel de la oraş nu mai au cunoştinţă de o veritabilă scară a valorilor. „Două lucruri sunt pe lume, acum şi de-a pururea nesuferite pentru tot ce e suflet de măgar; două lucruri, pe care întreaga suflare măgărească le urmăreşte cu ură până la moarte, le înăbuşă şi le taie din rădăcină oricând se ivesc pe pământul străbun: talentul şi cinstea.”De câte ori le zăresc parcă ar vedea roşu înaintea ochilor şi pornesc o luptă nemiloasă cu cei care încearcă să le strice mediul măgăresc.Cadavru să fii,  şi-ţi izbesc mormântul cu copita; cenuşă să fii,şi-ţi zdrobesc cinic urna mortuară, de-ţi împrăştie praful oaselor în cele patru vânturi ale cerului, căci ei n-au linişte în suflet până nu se conving că sub pretinsul talent s-a ascuns tot un măgar ca dânşii, şi pentru aceasta nu se sfiesc să tulbure nici liniştea solemnă amormintelor.”
 
 Ultimul subiect despre care călătorul savant a luat notiţe spre a le prezenta zeilor a fost patriotismul măgarilor. Patriotismul măgarilor e floarea cea din urmă şi cea mai mândră ce a răsărit din năzuinţa obştească a neamului de a-şi ascunde măgăriile, a le spoi bine pe dinafară şi a ieşi în lume sub piele omenească.” (mândri că suntem…măgari!) Aşadar, e latura în care măgarii sunt artişti ai disimulării. Bizară este atitudinea măgărească de-a privi cu neîncredere şi cu dispreţ pe fiii neamului – ca la noi la nimenea– se vaită în vreme ce-şi trâmbiţează patriotismul feroce. Măgarii îşi etalează patriotismul înjurând în primul rând gros şi apăsat tot ce ţine de Ţara Măgărească pentru ca apoi să înceapă a se jelui ce neam oropsit e neamul măgăresc.
Toate le-a putut trece bietul cercetător de-a lungul călătoriei sale prin Ţara Măgarilor, mai puţin această făţărnicie de care-i face răspunzători pe zei c-au sădit-o în fiinţa măgarilor. Şi nu puţine i-au fost cumpenele. La finalul călătoriei se întoarce în Olimp maltratat, purtând urme adânci de copite pe cap:
-Asta e mărturia cinstei !-le grăi el amar, zeilor.
Bibliografie: Ştefan Zeletin , Din Ţara Măgarilor. Însemnări, Editura Nemira, 2006