Becoming a Geisha – John Williams & Yo-Yo Ma (Memoirs Of a Geisha OST)

Anunțuri

AVANGARDA ÎN LITERATURA ROMÂNĂ



 Avangarda literară îşi trage seva din nihilismele filosofice de la începutul secolului trecut şi defineşte un moment de ruptură la toate nivelurile, renegarea şi reconsiderarea tradiţiei, a gusturilor estetice anterioare, instituirea unor noi raporturi între creator şi consumatorul de literatură. De remarcat că receptorul cultural de la noi abia acum a început să capete apetenţă pentru elementele înnoitoare introduse de avangarda literară. Umberto Eco( La Biennale , 1962) stabileşte două direcţii diferite ale modernismului : avangardismul şi experimentalismul, considerând că între cele două direcţii există oarecari diferenţe. Avangardismul este considerat distructiv, prin excelenţă, demolator, în vreme ce experimentalismul are un caracter constructiv, integrativ, este « stilul culturii actuale. ».

Istoria literaturii române n-a reuşit încă să definească cu exactitate momentul avangardismului şi nici studierea autorilor de marcă ai momentului, ceea ce a dus la permanente « descoperiri » ale reprezentanţilor avangardismului. Ba, din lipsa unei culturi aprofundate mulţi din creatorii momentului consideră elementele de frondă ale creaţiilor lor drept inedite. Cert este că tendinţa avangardistă de la începutul sec.al XX-lea se prelungeşte până azi într-un postavangardism continuu

« Cât de fecundă a fost , în plan artistic ruptura produsă de avangardă (prin dislocarea structurilor tradiţionale, ameninţate de academismul ucigător) o dovedeşte cu prisosinţă dezvoltarea literaturii europene în ultima jumătate de secol…pe lângă precursorii notorii precum Macedonski şi Urmuz, noi am oferit avangardei europene promotori activi precum Tristan Tzara, Ilarie Voronca, B. Fondane, Eugen Ionesco, Claude Sernet, Isidore Isou şi în plastică Marcel Iancu, Victor Brauner s.a. Lor trebuie să îi alăturăm pe Ion Vinea, prea puţin cunoscut în afara frontierelotr noastre, deşi mulţi din cei citaţi îi datorează enorm. După cum îi datorează, direct sau indirect, lui Macedonski, iniţiatorul căutărilor înnoitoare. Germenii româneşti ai avangardismului european merită întreaga atenţie căci, să nu uităm şampania care va exploda cu atâta zgomot la Zurich, în 1916, era făcută din mustul care fierbea la noi, în toamna lui 1922, când Ion Vinea, Tristan Tzara şi Marcel Iancu editau revista Simbolul. »(Mircea Scarlat, Invitaţie la dialog, Amfiteatru, nr.2, februarie, 1984)

Deşi întârziată faţă de modelele europene, literatura română de la începutul veacului trecut trece prin efervescenţa sincronizării în spiritul teoriei lovinesciene. Manifestul Futurismului publicat de F.T. Marinetti în 20 februarie 1909 în revista Le Figaro era deja cunoscut în cercurile literare româneşti, revista Ramuri din Craiova publicând în acelaşi an o traducere. Şi pentru exemplificarea fenomenului de sincronizare la marea cultură europeană semnificativă este prezenţa lui Constantin Brâncuşi la Paris, alături de marii sculptori ai vremii- Henry Moore, Giacometti etc. Din nefericire, scrierile suprarealist- absurde ale lui Urmuz au rămas necunoscute. Prin Brâncuşi şi Urmuz se dovedeşte că avangarda literară românească are origini autohtone. »(Mircea Scarlat, Invitaţie la dialog)

Germenii primelor manifestări novatoare din literatura română se află în grupul format din adolescenţii : Samuel Rosenstock (Tristan Tzara)-inventatorul dadaismului, Ion Iovanaki (Ion Vinea)-adevăratul promotor al avangardismului autohton, Marcel Iancu care împreună cu Tzara au scos revista « Simbolul », unde militează pentru transformările profunde de la nivelul artei. În 1915 Ion Vinea scoate revista Chemarea în care publică S. Samyro folosind pseudonimul Trsitan Tzara autor prin care avangardismul românesc, trece în fruntea celui european sub geniul tutelar urmuzian.

A doua etapă a avangardismului se manifestă începând cu deceniul al treilea al secolului trecut, negativismul ca formă de manifestare fiind contracarat şi înlocuit cu noul curent, constructivismul, care se ivise în Germania în urma congresului de la Dusseldorf. Tot din spaţiul teuton difuzează în lumea literară europeană expresionismul, al cărui reprezentant de seamă în literatura română este Lucian Blaga. În acest climat de efervescenţă în care ismele apar în valuri, afirmând, ori negând ceva, ia amploare mişcarea suprarealistă condusă de Andre Breton. Unicul scop al Congresului suprarealiştilor din februarie 1922,  de la Paris, era acela de-a demonstra că mişcarea dada era deja depăşită şi nu mai corespundea realităţii momentului. Tocmai în acest moment revistele de avangardă româneşti  apar în număr mare şi diversificat acoperind întreaga gamă de atitudini. Astfel apăreau : Contimporanul (1922-1932) ; 75H.P. (1924) ; Punct(1924-1925) ; unu(1928-1932) ; Urmuz (1928) ; Meridian (1934-1936) (1941-1945) . Deşi cu tendinţe diferite, toate aceste  manifestări pun avangarda românească sub semnul unităţii de spirit, denumit şi integralism.

O primă direcţie a avangardismului românesc a fost inaugurată de revista Contimporanul care apare la 3 iunie 1922 sub îndrumarea lui Ion Vinea şi are ca program declarat constructivismul. « Constructivismul, spune Marcel Iancu, este arta abstractă, care crescută dintr-un simţ optimist al vieţii, purifică arta de orice urmă de romantism, fiind expresia dorului de construcţii al zilelor noastre. » În Manifestul activist către tinerime din 1924, Ion Vinea trasează direcţia integralistă a întregului avangardism românesc. Aşa se explică prezenţa lui Brâncuşi la expoziţia internaţională organizată de Contimporanul.

Un alt nume de rezonanţă în istoria literaturii române care va publica la Contimporanul este cel al lui Ion Barbu – aproape întregul ciclu Isarlâkapare în paginile revistei. Alţi autori avangardişti prezenţi în paginile Contimporanului au fost :Urmuz (După furtună),Tristan Tzara, B. Fundoianu, Ilarie Voronca, Stephan Roll. În artele plastice alături de Brâncuşi îi găsim pe Miliţa Pătraşcu, Mattis Teuch, Marcel Iancu, Victor Brauner.Fiind o revistă eclectică de avangardă, revista Contimporanulorganizează spectacole în care teatrul, muzica, poezia, şi artele plastice sunt promovate laolaltă întru educarea gustului publicului şi acomodarea lui cu noile direcţii moderniste din cultură.

 În urma unei priviri de ansamblu se poate constata spectrul larg al manifestărilor sub egida Contimporanului, lucru care va marca puternic următoarele valuri ale avangardismului românesc. La 7 martie 1925, revista Punct fuzionează cu Contimporanul. Într-unul din articole, Ilarie Voronca inventează termenul de sintetism prin care încearcă să definească cât mai cuprinzător simbioza dintre arte şi noile cuceriri ale tehnologiei. Alături de poeţii deja menţionaţi în această perioadă apar două nume noi : Scarlat Calimachi şi Ernest Cosma (Claude Sernet), iar pe plan european se remarcă nume precum : Alice Baill, Marcel Laval, Paul Eluard, Lous Emie, Liubomir Mitzich, Juliette Roche etc.

Ceea ce diferenţiază avangardismul românesc de cel european este larga lui deschidere, eliminarea nihilismului absolutizat, sintetizarea tuturor formelor artistice moderne după o dialectică proprie. S-a vorbit de un avangardism « prudent »(Marin Mincu) în care nimic nu se neagă în toatalitate, dimpotrivă, se promovează asimilarea tuturor tendinţelor într-o sinteză desăvârşită. Aşa se explică prezenţa unor modele creative precum Ion Barbu, Tudor Arghezi, Constantin Brâncuşi.Sincretismul artelor promovat de integralişti este considerat un model  al viitorului culturii europene.

În evoluţia avangardismului european, avangardismul românesc a avut o contribuţie foarte importantă, în vreme ce influenţele externe precum cea a lui Breton sau Marinetti au fost mai degrabă asimilate. Sunt relevante nume precum : Tristan Tzara în poezie, Victor Brauner în pictură, Eugen Ionesco în teatru, Brâncuşi în sculptură. Un alt element de luat în seamă în ceea ce priveşte avangardismul românesc este buna convieţuire cu toţi marii poeţi interbelici –Blaga, Barbu, Arghezi, Bacovia. Deşi fiecare dintre ei s-au manifestat pe alte paliere au fost consideraţi modele culturale, « spirite moderniste tutelare », colaborând şi publicând în spaţiul aceleiaşi reviste.

 « Anticonvenţionalismul programatic al avangardei a dat, de altfel, roade a căror valoare este deja omologată de istoria noastră literară. De la generaţia războiului, din anii 40, până la experienţele unora dintre cei mai tineri poeţi de azi, spiritul său nonconformist şi-a dovedit durabilitatea. Nu ca epigonism-cum prea rapid şi superficial se crede uneori-ci ca un factor  de catalizare, Căci, oricâtr s-ar afirma contrariul, avangarda nu se repetă. În realitate avem de-a face cu reacţii de tip avangardist, faţă de trecutul sau prezentul literaturii, reacţii perfect definite şi motivate în interiorul contextului socio-lingvistic alunui anumit moment cultural. »(Ion Pop, Spiritul polemic, Flacăra, nr16, 1984)

În spaţiul literaturii române de avangardă un prim autor care este conştient de necesitatea transformărilor din interiorul discursului literar a fost Urmuz. Este cu atât mai fascinantă contribuţia lui la reforma radicală din cadrul avangardismului, cu cât pe plan naţional erau în plină ascensiune sămănătorismul şi poporanismul. În acest climat este demn de amintit numele lui Al. Macedonski, care prin publicarea a două sonete în revista condusă de Marinetti, tocmai în numerele închinate futurismului dă un semnal că poetul român adera, chiar şi formal, la noul mers al literaturii europene. Prin proza lui bizară Urmuz deschide drumul către literatura absurdului. Mizând pe absurdul limbajului Urmuz devine promotorul noii retorici în literatura absurdului, care prin Eugen Ionesco se va impune pe plan internaţional. Scriitura lui este una de tip experimental, în care absurdul este creat prin desacralizarea vechii retorici şi răsturnarea logicii textului. Lecţia lui Urmuz va fi un model pentru toţi avangardiştii români.  Iată cum arată un portret în viziunea lui :

Ismaïl este compus din ochi, favoriți și rochie și se găsește astăzi cu foarte mare greutate.

Înainte vreme creștea și în Grădina Botanică, iar mai târziu, grație progresului științei moderne, s-a reușit să se fabrice unul pe cale chimică, prin syntheză.

Ismaïl nu umblă niciodată singur. Poate fi găsit însă pe la ora 5 ½ dimineața, rătăcind în zig-zag pe strada Arionoaiei, însoțit fiind de un viezure de care se află strâns legat cu un odgon de vapor și pe care în timpul nopții îl mănâncă crud și viu, după ce mai întâi i-a rupt urechile și a stors pe el puțină lămâie… Alți viezuri mai cultivă Ismaïl în o pepinieră situată în fundul unei gropi din Dobrogea, unde îi întreține până au împlinit vârsta de 16 ani și au căpătat forme mai pline, când, la adăpost de orice răspundere penală, îi necinstește rând pe rând și fără pic de mustrare de cuget.

Cea mai mare parte din an, Ismaïl nu se știe unde locuiește. Se crede că stă conservat într-un borcan situat în podul locuinței iubitului său tată, un bătrân simpatic cu nasul tras la presă și împrejmuit cu un mic gard de nuiele. Acesta, din prea multă dragoste părintească, se zice că îl ține astfel sechestrat pentru a-l feri de pișcăturile albinelor și de corupția moravurilor noastre electorale. Totuși, Ismaïl reușește să scape de acolo câte trei luni pe an, în timpul iernii, când cea mai mare plăcere a lui este să se îmbrace cu o rochie de gală, făcută din stofă de macat de pat cu flori mari cărămizii și apoi să se agațe de grinzi pe la diferite binale, în ziua când se serbează tencuitul, cu scopul unic de a fi oferit de proprietar ca recompensă și împărțit la lucrători… În acest mod speră el că va contribui într-o însemnată măsură la rezolvarea chestiunii muncitorești… Ismaïl primește și audiențe, însă numai în vârful dealului de lângă pepiniera cu viezuri. Sute de solicitatori de posturi, ajutoare bănești și lemne sunt mai întâi introduși sub un abat-jour enorm, unde sunt obligați să clocească fiecare câte 4 ouă. Sunt apoi suiți în câte un vagonet de gunoi de-al primăriei și cărați cu o iuțeală vertiginoasă până sus la Ismaïl, de către un prieten al acestuia, care îi servă și de salam, numit Turnavitu, personaj ciudat, care, în timpul ascensiunii, are urâtul obicei de a cere solicitatorilor să i se promită corespondență amoroasă, contrar amenință cu răsturnarea.( Ismail şi Turnavitu, Cugetul românesc, an 1 nr.3 1922)

Citind vechile poeme semnate de Tristan Tzara ( Les premiers Poemes de Tzara, publicată de Claude Sernet la Paris) nici pe departe nu poate fi făcută o legătură cu  creaţiile promotorului Dada din 1916. Marea lui contribuţie se găseşte la nivelul discursului poetic, acolo unde înregistrează mai întîi o deconvenţionalizare a limbajului, a vechilor clişee şi artificii. Primele poezii publicate între 1912-1915 în revista Chemarea sunt scrise în registru simbolist. Aşa cum Urmuz a distrus vechile convenţii la nivelul prozei, Tristan Tzara renunţă la imaginile liricii tradiţionale, trecând semnificatul şi semnificantul într-o nouă paradigmă. Vechile convenţii literare sunt înlăturate, astfel pentru prima dată Tzara descoperă prin dadaism că sensul are o natură relativă, este un produs al spiritului uman, în faţa lui subiectul creator având deplină liberatate.

Vântul plânge în hornuri cu toată deznădejdea unui orfelinat

Vino lângă mine ca o luntre în tufiş

Aşterne-ţi vorbele ca paturile albe în infirmerie

Că acolo poţi plânge nesupărat, că miroase a gutui şi a brad.

Spune-mi de ţări depărtate

De oameni curioşi

De insula cu papagali

Sufletul meu e vesel şi mirat

Ca un prieten ce s-a întors de la spital.

În glasul tău sunt femei bătrâne şi bune

Braţul tău mi-aleargă în sân ca un pârâu

Îmi plac animalele domestice

În menajeria sufletului tău.

Pe pod un om e aplecat, fluieră în apă fără gânduri

La noi e cald şi bucurie ca şi când se nasc la stână mieii

Povestea ta adoarme ca un copil legănând un elefant de lână

La noi e linişte ca şi când se-adapă caii la fântână.

Trec în şiruri lungi pe stradă fete de pensionat

Şi în fiece privire-i câte-o casă părintească

Cu mese bune cu surori mai mici

Cu ghiveciuri de flori la fereastră.

Trece frigul pe coridoare când înserează

Ca un şarpe foarte lung târâdu-şi coada pe lespezi

Lacul e cusut cu aţă

Înecaţii ies la suprafaţă – raţele se depărtează.

La vecini, părintele-şi sărută fata, indiferent.

Îi face morală de despărţire

Balta s-a închis ca în urma unei fete porţile la mănăstire

Gâlgâitul sinucisei a speriat – broaştele au încetat un moment.

Mă duc să mă întâlnesc cu un poet trist şi fără talent.

 (Tristan Tzara-DuminecăContimporanul, an III, nr50-51, dec.1924)

Un alt reprezentant al literaturii avangardiste a fost Benjamin Fondane. Scrie o poezie originală în care apar privelişti fals bucolice „caligrafiind în realitate diagrama interioară a unor câmpuri tensionale specifice sensibilităţii expresioniste; expresionismul ca stare de spirit a amplificat parametrii vizioanri ai percepţiei poetice, transgresând realul într-o topografie explozivă.”(Marin Mincu)

În târg miroase-a ploaie, a toamnă şi a fân.
Vântul nisip aduce, fierbinte, în plămân,
şi fetele aşteaptă în uliţa murdară
tăcerea care cade în fiecare seară,
şi factorul, cu gluga pe cap, greoi şi surd.
Căruţe fugărite de ploaie au trecut,
şi liniştea în lucruri de mult mucegăieşte.
În case oameni simpli vorbesc pe ovreieşte.
Gâşte, cu pantofi galbeni, vin lent după-un zaplaz;
auzi cum ploaia stinge fanarele cu gaz,
cum învecheşte frunza în clopote de-aramă,
auzi tăcerea lungă şi gri care e toamnă
şi diligenţa care vine din Dorohoi.
Pustiu, din şes, se urcă cirezile de boi,
şi cum mugesc, cu capul întors, de parc-ar suge –
cu ochii roşii, târgul, cuprins de spaimă, muge.”

(Benjamin Fondane, Herţa I, Privelişti 1930)

Stephan Roll este poetul care intervine asupra discursului poetica în spiritul teoretizărilor făcute de Ilarie Voronca, accentul căzând pe materialul verbal (semnificatul) fără să dea importanţă aspectului comunicativ al limbii(semnificantul).



Între orele vechi flăcările întunericului foşnesc.
(Opriţi acum prăbuşirea cuvintelor în mătase!)
ţi-aminteşti fulgerele împleticindu-se grotesc,
păsări crescute peste bălţi, viori planând peste case?

Parcă se speriaseră, albi, în rădăcinile lor pomii scunzi,
printre cârtiţi vezi cum păşeşte logodnicul postum
cu pupilele arse de aşteptări, cu umerii de oboseli rotunzi,
primăvară ce treci amăruie prin oraşul de bitum.

Pot să retrăiesc, dacă vrei, viaţa ta încă netrăită,
cu punţile somnului pe care treci cu mine acum,
clipele întotdeauna în mersul vremii se rup,
mâna de suspine aburită e aici lângă mine,
scormonind neştiută în scrum
. “(Stephan Roll- Primăvară Chagalliană)

Ilarie Voronca a fost promotorul principal al manifestelor avangardiste de la 75HP. La Punct inventează împreună cu Victor Brauner pictopoezia, iar la Integralinventează termenul de sintetism . Reforma poetică a lui Ilarie Voronca se situează în primul rând la nivelul semnului lingvistic. În polemica sa cu George Călinescu este acuzat că promovează o poezie            lipsită de sens liric. « Cuvântul, îi răspunde Voronca, trăieşte indiferent de sens precum fierul, piatra, sau plumbul, rezidă deplin, înaintea formelor îmbrăcate în comerţ »Dovadă că poetul făcea diferenţa dintre funcţia de comunicare a materialului lingvistic şi funcţia lui poetică. Pentru el orice cuvânt se pretează poetizării. « Fiecare cuvânt în sine înseamnă, mai preţios decât înţelesul lui, sensibilitatea şi sonoritatea epocei. De aceea spuneam că sunt intraductibile cuvintele şi de aceea o poezie în care versul întâi ar fi ; « fumatul e interzis » şi al doilea « rauchen verboten » nu înseamnă o repetire, ci două versuri perfect distincte. »

Ca o concluzie : avangarda românească a însemnat o etapă importantă în evoluţia literaturii române prin contribuţia adusă atât pe plan naţional cât şi european. A fost un moment în care, cu adevărat, a existat o sincronizare la manifestările literare din marile culturi europene. A fost şi rămâne fundamentul pentru marea poezie postbelică.

Bibliografie : Marin Mincu, Avangarda literară românească(De la Urmuz la Paul Celan), Editura Pontica, 2006

Garabet Ibrăileanu- Spiritul critic în cultura românească

 Personalitate marcantă în cultura română, Garabet Ibrăileanu a văzut lumina zilei într-o familie de armeni, la 23 mai 1871 în oraşul Tg. Frumos. La vârsta de 5 ani rămâne orfan de mamă, al cărui chip îl evocă mai târziu în romanul „Adela” (1933) şi în „Amintiri din copilărie şi adolescenţă” (apărut postum în 1937). În 1887 se stinge din viaţă şi Teodor Ibrăileanu, tatăl scriitorului. Marcat de pierderea părinţilor, pe fondul unei sensibilităţi accentuată de sărăcia în care trăia, copilul visător încă mai găseşte resurse de a se refugia în lumea miraculoasă a basmului: „în toate direcţiile mi se părea că se sfârşeşte o lume, după care începea regiunea basmelor.” Între 1890 şi 1895 îl găsim student al Facultăţii de Litere din Iaşi, perioadă în care începe colaborarea cu diferite publicaţii.
              
Prin publicarea studiului „Spiritul critic în cultura românească” (1909), Ibrăileanu devine „un important precursor în filozofia culturii.” Tema de cercetare: dinamica fenomenului cultural din România între 1840-1880, perioadă în care se puneau bazele statului român modern. Între 1906-1933 va fi un asiduu îndrumător al revistei „Viaţa Românească” unde, printr-o activitate excepţională, orientează literatura vremii către realism. Deşi adept al sincronizării culturii naţionale cu cea majoră europeană, nu respinge în totalitate ideile poporaniste, dar nici nu cade în eroarea de-a idealiza ţărănimea.
                

Pornind de la faptul că limita iniţială de manifestare a spiritului critic în cultura română este anul 1840, atunci când „influenţele culturii apusene se simt în toate aspectele vieţii româneşti”, autorul acreditează ideea că aceste influenţe s-au manifestat într-un spaţiu lipsit de tradiţii. „Acest studiu”, afirmă el, „are de scop să urmărească spiritul critic prezidat la redactarea culturii în ţările române.” Singurele manifestări demne de luat în seamă, premergătoare anului 1840  au fost cronicile, opera lui Dimitrie Cantemir şi folclorul ca fenomen de manifestare în lumea satului. Potrivit ideii spengleriene, că fiecare cultură este purtătoarea unei esenţe a cărei revelare este inevitabilă, Ibrăileanu consideră esenţiale cele două momente în evoluţia spiritului critic din cultura românească.  Influenţa unei culturi străine asupra culturii autohtone se poate manifesta în toate domeniile recurgând la spiritul critic, adică la o selecţie potrivit nevoilor poporului.
              

Pe bună dreptate, consideră anul 1840 un început, deoarece, în Introducţiunea de la Dacia literară se pune în discuţie imitaţia din alte culturi, cu discernământ şi cu limite totodată. În domeniul strict al criticii literare, iată ce spunea Kogălniceanu: „Ei bine, într-o asemenea epohă, când se publică atâtea cărţi, afară de bune, nu este neapărată nevoie ca o critică nepărtinitoare, aspră să le cerceteze pre toate şi ca într-un ciur să le vânture; lăudând cele bune şi aruncând în noianul uitării pe cele rele; şi una şi alta după principiile sale, şi fără a lua sama la persoana şi la starea autorilor.” Aşadar, se trecuse de acel „Scrieţi, băieţi, numai scrieţi!” al lui Heliade Rădulescu.
                 

Sincronizarea spiritului critic din cultura română cu cel european se va produce odată cu programul–manifest al junimiştilor: „Din momentul în care se recunoaşte că suntem în transiţiune, din acel moment se recunoaşte legitimitatea Criticii şi se osândeşte lenevirea care aşteaptă binele în viitor fără nici o luptă.” „Cine însă fără critică poate păşi în siguranţă?… Critica, fie şi amară, numai să fie dreaptă, este un element neapărat al susţinerii şi propăşirii noastre, şi cu orice jertfe şi în mijlocul a oricâtor ruine trebuie împlântat semnul adevărului.” Se pare că în privinţa cosmopolitismului din Muntenia , a latinismului din Ardeal şi a spiritului critic veritabil instituit în Moldova, Ibrăileanu avea dreptate. Cum altfel poate fi explicată „direcţia nouă” dată culturii începând cu gruparea din jurul Daciei literare şi continuând cu cea a junimiştilor din preajma Convorbirilor literare?
                     

Punând faţă-n faţă cele două grupări, constatăm câteva deosebiri esenţiale. Dacă Alecu Russo, Kogălniceanu, Alecsandri erau formaţi la şcoala liberalismului apusean – pe care-l şi susţineau -, junimiştii, în frunte cu Maiorescu, sunt mai degrabă conservatori. Asta în materie de ideologie. În privinţa limbii şi-a literaturii, vechea şcoală a luptat mult împotriva „stricătorilor de limbă” şi a influenţelor străine în literatură, fără nici un discernământ. Maiorescu şi junimiştii au luptat mai mult împotriva prostului gust, a facilului, a lipsei de talent, sau a lui „scrieţi, băieţi, numai scrieţi!”
                  

Prin grea cumpănă a trecut limba română sub influenţa latiniştilor şi a lui Eliade, care, spre senectute, căuta cu orice preţ să schimbe limba. Un rol important în conservarea specificului românesc al limbii române îi revine lui Alecu Russo, care a adus serioase argumente atât împotriva celor ce stricau limba cât şi împotriva imitaţiilor servile: „Tălmăciri, imitaţii, cercări, deşi vrednice de laudă, nu alcătuiesc o literatură, ş-ar fi păzit tăcere dacă oareşcare socotinţi judecătoreşti ale d-lui D.G. nu l-ar sili o dată pentru totdeauna a-şi da opinia sa asupra criticei de faţă, precum ş-asupra celor ce critică, spre învăţătură pe viitorime.
                      

Garabet Ibrăileanu evidenţiază importanţa paşoptiştilor în instituirea spiritului critic din cultura română, precum şi contribuţia lui Maiorecu şi-a junimiştilor care au dat valoare ştiinţifică noii direcţii prin care Estetica devine esenţială în evaluarea unei opere. Se pune în discuţie şi plagiatul. Dacă la începutul culturii noastre nu era considerat drept un furt, scriitorii de la începutul secolului 19, menţionând doar „luat din alte limbi”, sau nici măcar atât, cei de la Convorbiri literare şi de la Contemporanul încep să vorbească cu dispreţ despre plagiat, ca despre o încălcare a moralităţii în actul de creaţie. Prin scrierile sale, Maiorescu a îmbrăcat într-o haină logică direcţiile de dezvoltare ale culturii. Şi totuşi, esenţială în instituirea spiritului critic în cultura română rămâne vechea şcoală, cea a paşoptiştilor. Pe bună dreptate afirmă Ibrăileanu că într-o ţară mică precum Moldova, cu un public intelectual restrâns, apăreau publicaţii precum România literară, Dacia literară, Propăşirea, Steaua Dunării – într-un tiraj de aproape 500 de exemplare. Tiraj foarte mare pentru acele vremuri şi pentru climatul cultural de atunci.
                        

Aşadar, comparând cele două momente esenţiale din evoluţia spiritului critic, Ibrăileanu ţine să aducă în prim-plan ideea că o personalitate „devine reprezentativă atunci când are un temperament şi o cultură potrivită cu epoca sa”. Este o idee nouă referitoare la elită. „În mişcarea politică cumpătată din Moldova de la 1840 până la 1860, numai un om ca Kogălniceanu, cu cultura lui franceză şi germană dinainte de 1848, cu caracterul lui energic, casant, cu mintea lui clară, cu voinţa lui de fier, a putut deveni reprezentativ, dându-ne pe acel om de stat (Cuza) care apus bazele României moderne. În epoca de decepţie şi reacţie numai un om ca d. Maiorescu , cu cultura germană de după 1848, cu temperamentul său rece, cu frica sa de entuziasm – parcă sentimentul ar fi o slăbicune – cu mintea sa cumpănitoare, cu inteligenţa sa remarcabilă, cu cultura sa întinsă şi variată, cu firea sa sterilă de concepţii şi de simţiri – de unde atitudinea sa dispreţuitoare şi negativă – numai un astfel de om putea deveni reprezentativ.”
                    

 În continuare, Ibrăileanu se ocupă de manifestarea spiritului critic în operele scriitorilor: C. Negruzzi, V. Alecsandri, Eminescu, Al. Odobescu, Caragiale. Dacă pe paşoptişti îi consideră spirite revoluţionare, mânate de dorinţa de renovare a societăţii şi a culturii, pe junimişti îi consideră reacţionari, din punct de vedere ideologic, avînd o „puternică tendinţă de rezistenţă la inovaţiuni”, dar spirite lucide, cu contribuţii esenţiale în evoluţia culturii româneşti. Atât Negruzzi cât şi Alecsandri constituie o punte de trecere între şcoala veche paşoptistă şi cea nouă junimistă, care prin spiritul critic din piesele lor de teatru iau atitudine împotriva „stricătorilor de limbă”: aşa în „Muza de la Burdujeni” „Iorgu de la Sadagura” sau în ciclul Chiriţelor – care reprezintă începuturile comediei româneşti.
                     

Cu Eminescu, spiritul critic capătă noi accente. Format la şcoala germană şi adept al junimismului, poetul a făcut destul de puţine referiri în ceea ce priveşte limba (nu se considera de specialitate) şi chiar în ceea ce priveşte literatura. Mult mai accentuată a fost critica lui referitoare la relaţiile sociale.
Nu mă voi opri asupra capitolului pe care Ibrăileanu i-l dedică poetului, pentru motivul unei abordări destul de simpliste. Spiritul critic eminescian are valenţe cu mult mai profunde decât cele evidenţiate de Ibrăileanu.
Trecând în Muntenia, consideră că aici spiritul critic a fost mai puţin manifest: Alexandrescu, Ghica, Bălcescu, Eliade au fost mai degrabă nişte modele pentru contemporanii lor prin exemplul propriu şi nu prin abordarea critică a faptelor.Un adevărat spirit critic îl consideră pe Al. Odobescu mai ales prin vehemenţa cu care intră în polemică cu latiniştii: „Autorii dicţionarului (Laurian şi Maxim) nu pun în dicţionar limba românească vorbită şi scrisă; nu fac din dicţionar „oglinda limbii din trecut până-n prezent”, ci recomandă crearea unei limbi mai asemănătoare cu limba latină, o limbă cum li se părea lor că trebuie să se fi vorbit într-o epocă mai veche. Da noi scriem pentru cei de azi şi nu pentru cei din trecut. Iar ideea că acel dicţionar ar putea să pătrundă în tinerime şi că limba din el ar putea să devină limba urmaşilor îi provoacă o adevărată spaimă.

În sfârşit, Caragiale reprezintă pentru Ibrăileanu spiritul critic dus la extrem, iar opera sa este oglinda vie a societăţii româneşti în profunzimea ei, pentru eternitate. Puţini exegeţi ai operei caragialiene au surprins esenţa satirei sale: „Mahalaua pe care o satirizează Caragiale, nu e o categorie socială, clasa de mici burgheji, de mici funcţionari, care stau în suburbie, şi ale căror mijloace materiale, ca şi intelectuale sunt restrânse. Mahalaua, pe care a satirizat-o Caragiale, e o categorie sufletească. E vorba de mahalaua intelectuală în care intră oameni din toate categoriile sociale, în orice caz din multe categorii sociale:şi mici burghezi, şi funcţionari inferiori, dar şi oameni bogaţi, sus puşi, şi funcţionari superiori, şi chiar progenituri din clasa nobilă.
                        

În încheiere,  ţinând cont  de realităţile contemporane, putem afirma, că am vrut, ori n-am vrut, evoluţia României stă în primul rând şi va sta în continuare sub semnul celor două teorii susţinute de Eugen Lovinescu:cea a imitaţiei şi cea a sincronizării la cultura apuseană. Dar asimilarea culturii europene se cere să se facă în primul rând cu discernământ critic. Imitatorii fără rezerve ai culturii europene, ca şi cei care au fost refractari oricărei activităţi novatoare, au greşit iremediabil. De aceea, consideră autorul, că o atitudine ca cea a lui Kogălniceanu, care pe de o parte e partizanul noului, iar pe de alta promovează valorile tradiţionale, nu poate fi decât benefică. Atât liberalismul muntean cât şi junimismul moldovenesc sunt direcţii ideologice care au contribuit enorm la evoluţia culturii româneşti.
Atunci când spiritul novator face rabat de la spiritul critic, nu se întâmplă decât o imitaţie lipsită de valoare, care poate duce în esenţă la o criză profundă a societăţii respective. O simţim clar pe pielea noastră, cei care suntem contemporani celor 20 de ani de „bâjbâială” între spiritul liberal european şi conservatorismul tradiţional românesc.
                 
        

Un studiu de o fineţe intelectuală excepţională, studiul lui Ibrăileanu sclipeşte prin observaţiile scăpărătoare, în ciuda multor inadvertenţe. Mai târziu, Adrian Marino va considera ca şi Ibrăileanu că perioada paşoptistă a fost definitorie pentru evoluţia României pe drumul modernismului european.
În limitele ideilor promovate de Ibrăileanu, consider că la momentul actual cultura românească a intrat într-o nouă etapă critică după care va urma, cu siguranţă, o limpezire a apelor. Falşii proroci n-au decât să plângă cu lacrimile Casandrei pieirea Troiei, eu încă mai cred în valorile culturale româneşti. Parafrazându-l pe Noica, în ultima vreme au apărut mulţi nihilişti ,  închipuindu-şi că aruncă în aer poporul român cu adevărurile tunate de ei, iar poporul le-a răspuns: „che bella voce.

 

Bibliografie: Garabet Ibrăileanu, Spiritul critic în cultura românească, Editura Junimea, Iaşi, 1970

LOCAŢIA DE GESTIUNE



Liniştea mormântală din apartament fu dintr-o dată spartă de zgomotul făcut de „ceasul cu cuc” din hol. După un scurt clincănit, se auzi un fel de hârâitură care, altădată, fusese un „cu-cu” sonor, ce scula şi morţii din morminte. Întâmplarea făcuse ca în urmă cu câteva zile nemernicul de cuc, aflat în vârful acelui arc, să nu ţină cont de ora de reculegere a Clarei şi să-i strice tot ritualul cu ieşirile lui atât de zgomotoase.

Obiceiul Clarei de-a intra în relaţie directă cu Cel de Sus, seară de seară, de vreo patruzeci de ani încoace, era cât pe ce să fie pus în pericol, de când cutia buclucaşă îi intrase în casă. Şi-n seara cu pricina, abia ce fusese cuprinsă de duhul evlaviei, că dracul de cuc se porni să anunţe ora exactă. Ploaia de cucuituri, una după alta, avu darul s-o scoată pe Clara din minţi şi să-i întunece definitiv bucuria ce-o simţise atunci când una din nepoatele sale, neavând să-i dea altceva cadou de ziua ei, îi dăduse ceasul cu cuc. Cu riscul de-a pierde efectul „rugăciunilor”, s-a repezit, a înşfăcat un scaun şi, aruncând printre dinţi un „paştele şi dumnezeii cui te-a adus în casa mea!”, s-a aşezat la pândă.

Când pasărea din vârful arcului a ieşit brusc pe uşiţă şi-a strigat „cu-cu”, Clara a înhăţat-o scurt şi-a aruncat-o cât acolo. Numai că mecanismul n-a cedat aşa de uşor şi, după ce Clara a coborât de pe scaun, uşiţa coliviei de la ceasul cu cuc a continuat să se deschidă; în loc de „cu-cu”, se auzea acum o gâjâială care,  pur şi simplu, o înnebunea. Clara şi-a făcut cruce, crezând că numai diavolul a putut-o îmbia să-şi lase rugăciunea neterminată şi să mutileze biata cutie cucuitoare.

Încă de tânără, de când se mutase în acel apartament, făcuse din bucătărie singura cameră în care dormea, mânca, împletea dar, mai ales, se ruga. Celelalte trei camere erau umplute până la refuz cu mobilă şi câte şi mai câte lucruri pe care le adunase de la pomenile atâtor morţi din familie: pături, cearşafuri, seturi de oale, veselă, haine de toate mărimile (după cum fuseseră răposaţii). Totdeauna spunea că le adună pentru singurul fecior pe care-l avea, atunci când s-o-nsura, să nu plece cu mâna goală din casa ei. Numai că Alecuţ s-a însurat, iar Clara nu s-a îndurat să-i dea nimic. „Ce, să le strice şi să le împrăştie?” Ea le adunase cu multă trudă, aşa că a decis ca toate aceste lucruri să ajungă pe mâna nepoţilor. Când se vor naşte. Până atunci să rămână la ea, că nu cer de mâncare.

În familie, morţii se tot înmulţeau şi Clara devenise de-acum renumită pentru spiritul ei „gospodăresc” în împărţirea pomenilor. Când a murit tată-său, moş Jănică, s-a bucurat Clara tare mult. Cu aşa un tată beţiv, era de înţeles de ce plecase atât de departe de casa părintească şi se măritase tocmai în oraşul din celălalt capăt de ţară. Aşa cum era obiceiul locului, i se pregătiseră mortului 24 de punţi spre a-i fi date de pomană: vreo trei plăpumi de mătase, câteva pături de lână curată,  cearşafuri albe de olandă cu broderie de mână – toate noi şi frumos împachetate, să nu vorbească lumea-n târg c-a plecat moş Jănică gol pe cealaltă lume.  Dintr-o privire, Clara şi-a dat seama că erau lucruri de calitate şi-au apucat-o părerile de rău la gândul că vor încăpea pe mâna cine ştie căror nevolnici. Fără să stea pe gânduri, a cerut să împartă ea pomenile şi s-a trecut cap de listă, pe Titişor de  vreo două ori, pe Alecuţ de vreo trei ori şi încă vreo două nepoate, încât pentru săraci n-a mai rămas nimic de dat. Cunoscându-i metehnele, toate neamurile s-au dat deoparte şi au lăsat-o în plata ei.

S-a întors Clara acasă, încărcată de parcă s-ar fi dus să escaladeze Himalaia: abia i se iţea chipul smochinit de sub grămada de bolbotine. Când a văzut-o, Titişor, că aşa îl alinta ea pe bărbatul cu care împărţea în fiecare dimineaţă ceaiul cu pâine şi cu gem, a făcut o gură până la urechi, plin de admiraţie, exclamând: „Vai, mămicule, cum ai putut să cari ditamai bagajul?” Însă Clara, care de multă vreme nu mai înghiţea drăgălăşeniile lui Titişor, i-a tuflit drept în cap samarul pe care-l cărase de la gară singură, oţărându-se la el: „Ajută-mă, şi nu mai căsca gura ca un plăvan! Dacă era după tine, n-aveam nici apa după ce s-o beau. De-aia nu te iau cu mine pe unde mă duc: eşti un gură-cască şi un papă-lapte!”

Ce-i drept, în urmă cu 45 de ani, Clara nu gândise la fel despre Titişor, singurul fecior al unui militar de carieră, ce se însurase cu una dintre cele mai bogate fete ale târgului. Aşa cum cereau uzanţele timpului, cucoana Ileana, mama lui Titişor, adusese o dotă consistentă şi-şi crescuse băiatul cam corcolit – fără să–şi bată capul că într-o  bună zi va trebui să-şi ia singur viaţa în mâini.

Pe Clara a cunoscut-o Titişor în casa unor prieteni. Venise în vizită la una dintre fete, cu care fusese colegă la Şcoala de Menaj, cu intenţia bine definită de-a-şi găsi un bărbat cu bani şi cu situaţie, care s-o ducă din amărâtul de târguşor în care nu putea să mai scoată nasul de răul beţivului de Jănică. „Mai bine aş fi fost orfană de tată, decât cu-aşa un beţivan”, spunea deseori Clara cu obidă.   

Când l-a văzut pe Titişor, nici vorbă să i se fi aprins călcâiele după el, însă planurile din capul ei erau deja făcute. Nici Titişor nu părea prea atras de domnişoara cea negricioasă, cu un puf de mustăcioară deasupra buzei superioare, cu privirea alunecoasă pe care nu i-o putea prinde nicicum şi îmbrăcată cam din topor. Gândul şi sufletul lui erau la Anişoara Olăreanu, bruneta cu ochi verzi care pusese pe jar inimile tuturor tinerilor din anturajul său. În viaţa ei destul de chinuită de până la douăzeci de ani, Clara învăţase că, atunci când îţi doreşti un lucru cu ardoare, trebuie să te şi lupţi pentru el. Aşa că, pentru cucerirea lui Titişor, niciunul din mijloacele folosite nu i s-a părut imoral. Şi, pentru că ochii cei verzi ai Anişoarei Olăreanu îl îmbolnăviseră, pur şi simplu, pe Titişor, Clara a pus la cale ultima strategie.

Lipsindu-i „originea sănătoasă” (tatăl fusese grefier militar în regimul „burghezo-moşieresc”), Titişor, pe care părinţii plănuiseră să-l dea la medicină, ajunsese simplu impiegat în gară. În fiecare seară, după ce ieşea de la program, făcea drumul către casă cu tramvaiul. După prima sută de metri de la gară, tramvaiul începea să urce o pantă la baza căreia vatmanul se dădea jos şi schimba macazul. În acel loc, Clara se hotărî să joace cartea decisivă a vieţii ei, aşa că, înainte să oprească tramvaiul, ea se aruncă alături de linie, cu mare grijă să nu cumva să se lovească – simulând un leşin. Titişor coborî şi, când o văzu acolo întinsă, se repezi la ea. Cum de felul lui era tare simţitor, pe loc i se frânse inima de mila ei: mai ales că, înainte să dea ochii peste cap, Clara avusese grijă să-i şoptească: „pentru tine am vrut să mor”. Şi de la acest episod, încet-încet, Titişor s-a lăsat prins în mrejele Clarei şi nici bine n-a trecut luna că a dus-o acasă la cucoana Ileana; după ce a cântărit-o din priviri, aceasta a etichetat-o scurt: „neam-prost”. A încercat ea să-şi convingă băiatul că zile bune nu-l aşteaptă lângă negricioasa cu buze subţiri, deasupra cărora se lăfăia o mustăcioară de volintir, în toată regula, însă degeaba.

Vorbele cucoanei Ileana s-au adeverit, dar Titişor, pe zi ce trece, îşi admira nevasta tot mai tare: pe cât era el de moale şi împăciuitor, pe atât era Clara de războinică şi de vindicativă. Dar boala ei cea mai mare era cea cu care venise de acasă – atât de mult o erodaseră lipsurile şi foamea îndurată în casa beţivului de Jănică, încât, oricât i-ar fi fost masa de plină şi cămara de îndestulată, spunea scurt: „n-avem!

Avea neamuri multe Clara şi,  de câteva ori pe an, le vizita, plecând cu câte ceva din casa fiecăruia. Se văita veşnic de lipsuri, de foame, de sărăcie…

Pe Titişor l-a îngăduit în patul ei aproape doi ani, până s-a născut Alecuţ, după care l-a trimis să doarmă într-unul din dormitoare, în care-i pusese pe jos o plapumă veche şi roasă. În patul din sufragerie, adunase Clara vreo 20 de păpuşi pe care aproape zilnic le pieptăna, le aranja, visând să aibă o fetiţă care să se joace cu ele. Erau păpuşile după care tânjise întreaga copilărie.

Dar n-a fost să fie: s-a pricopsit cu un băiat pe care nu l-a iubit mai deloc. Ea se culca în bucătărie, pe o canapea adusă de la un unchi care murise şi nu lăsase prea multe lucruri în urma lui. Canapeaua, însă, se potrivise numai bine în strâmta ei bucătărie de la bloc. Firea ei visătoare o făcea să cadă pe gânduri deseori şi să meargă cu imaginaţia acolo unde realitatea îi interzisese. În mintea Clarei începură să apară iubiri, una după alta, pentru bărbaţii chipeşi din anturajul familiei, ori pentru actori cu care se visa în cele mai romantice ipostaze. Uită curând că ea a fost aceea care l-a atras pe Titişor în patul ei şi începu chiar să-i reproşeze că a profitat de inocenţa ei şi, că, dacă ar fi ştiut cât este de necioplit, pentru nimic în lume n-ar fi cedat. Titişor, căruia nu prea-i funcţiona memoria şi care nu concepea să nu fi fost el bărbatul fatal, încerca să-i tot intre în voie, făcându-i toate mofturile. Noaptea, dacă l-ar fi trezit şi l-ar fi trimis să-i aducă ochi de mort, Titişor s-ar fi sculat şi ar fi căutat până când ar fi găsit unul şi l-ar fi pus la picioarele ei.

Coana Ileana, văzând că nora era dracul gol, îi spuse odată cu tristeţe lui Titişor: „Să nu-mi mai aduci în casă „sărăcia” de-ai luat-o de nevastă, că mă oftic când o văd. N-ai decât, vino singur, când vrei.” Titişor s-a supărat şi nu s-a mai dus deloc, astfel Clara a devenit centrul universului său, fiinţa pentru care trăia şi muncea. Şi, curios lucru, pe măsură ce Clara îl respingea şi făcea din el cârpă de şters pe jos, Titişor era tot mai îndrăgostit de ea.

Cu timpul, neîmplinirile sentimentale ale Clarei s-au transformat în boală. Începuse tot mai mult să trăiască în lumea închipuirilor ei, imaginând o întreagă reţea de duşmani care i-ar fi dorit răul şi moartea. Şi pentru că acasă Clara crescuse cu frică de Dumnezeu, îşi găsise refugiul şi alinarea pe la diferite biserici, unde auzea ea că ar fi popi „cu har”, care deschid cartea şi-ţi spun curat la ce să te aştepţi de la viaţă. Nu se ştie de unde şi cine o învăţase un fel aparte de-a se ruga la Dumnezeu, pe care Clara îl  tot îmbunătăţea creându-şi propriul stil: avea un adevărat ritual în care credea cu toată fiinţa ei şi căruia i se dedicase trup şi suflet. Timp avea berechet, pentru că de la bun început îi spusese clar lui Titişor: „Sunt o doamnă şi n-am să merg la serviciu cot la cot cu toate amărâtele. De-aia m-am măritat, să mă ţină bărbatul acasă.” Şi Titişor  nu s-a opus.

Seară de seară, când gândea că s-au terminat slujbele pe la biserici, Clara lua un smoc de lumânări, aduse de Titişor de pe mormintele proaspete din cimitir, pe care le tăia aşa cam de patru-cinci centimetri. Îşi punea tacticos ochelarii pe nas şi cu un acuşor încrusta numele tuturor duşmanilor ce stăteau în calea fericirii ei. Apoi, pe la 11 noaptea, punea acele căpeţele de lumânări să ardă pe un capac de aragaz şi ea începea să se „roage” pentru fiecare-n parte: pentru unii îi cerea lui Dumnezeu doar să-i sperie puţin, să le rupă vreo mână, ori vreun picior; însă pentru cei mai aprigi duşmani cerea moartea şi nimic altceva. Când şi când, în câte-un miez de noapte, îl trimitea pe Titişor să arunce resturile de ceară pe apa râului ce străbătea oraşul. Odată, ajunsese săracul în arestul poliţiei şi de acolo, la balamuc, fiind prins de-o patrulă de poliţie, în timp ce arunca pachetul în apă. Cine să-l creadă că la miezul nopţii în loc să doarmă-n patul lui, arunca un pachet de ceară arsă, „să se ducă duşmanii cu apa”?

Aproape că nu mai avea duşmani: toţi cei cu care Clara credea că are ceva de împărţit plecaseră la cele veşnice, fără să ştie că moartea lor fusese o împlinire a rugăminţilor ei către un Dumnezeu atât de vindicativ. Se uscase, se smochinise, de nu mai cântărea mai mult de 30 de kilograme, cu tot cu haine, însă la „slujbele” zilnice nu renunţa decât atunci când auzea că unul dintre membrii numeroasei sale familii pleca în lumea celor drepţi. În mintea ei, singurul chip frumos şi adevărat pe care aştepta să-l mai vadă în uşă şi s-o strîngă în braţe rămăsese chipul unuia dintre frumoşii actori ai veacului trecut. Cu gândul şi cu sufletul la el îşi petrecea Clara cele mai frumoase momente ale zilei.

Şi mai avea un moment care o umplea de bucurie: atunci când, singură şi nevăzută de nimeni, molfăia o ciocolată. De când se măritase cu Titişor, tot timpul păstra câteva în dulăpiorul ei secret. Izolată de lume şi de viaţă, zilele Clarei se desfăşurau monoton de ani şi ani, de parcă ar fi fost una şi aceeaşi zi. Alecuţ, singurul ei fecior, dăduse-n patima alcoolului şi, într-o bună zi, a dispărut în lumea largă. Nimeni nu i-a mai deschis uşa multă vreme. Printre nepoţi şi celelalte rude, deja circulau fel de fel de legende despre averea babei care nu se mai dădea dusă din casă de frică să nu fie prădată.

Într-o bună zi s-a întâmplat nenorocirea: Titişor, care nu mai avea voie să calce pe teritoriul ei, de când o surprinsese mâncându-şi tacticos ciocolata, dădu într-o zi buzna în bucătărie şi-o găsi pe Clara cu un rest de ciocolată în mână şi cu privirea holbată spre geam. Avusese un atac cerebral şi abia mai horcăia. Înainte să sune la salvare şi să cheme o nepoată care stătea mai aproape, înşfăcă punga cu ciocolate şi-o ascunse sub plapuma zoioasă pe care-şi făcea veacul citind singura carte în care citise toată viaţa: „Istoria Căilor Ferate Române”.

Vestea despre moartea iminentă a Clarei a creat mare vânzoleală printre neamuri: nepoţi, strănepoţi, veri de-a nu ştiu câta spiţă au apărut în casa în care niciodată nu le călcaseră picioarele. Şi pentru că, odată, la înmormântarea unui frate, Clara zisese-ntr-o doară c-o să vină şi ea alături, când i-o veni sorocul, nepoţii s-au decis, fără să-l întrebe şi pe Titişor, să-şi ia moarta acasă. Ar fi fost şi prea costisitor s-o îngroape într-un oraş atât de mare în care aproape că se băteau pe locurile de veci. Nu-i vorbă, Clara fusese prevăzătoare şi pusese stăpânire pe locul de veci al familiei lui Titişor, însă pentru neamuri era şi acesta o sursă de-a mai face ceva bani.

Chiar în seara aceleiaşi zile, Clara şi-a dat duhul, rămânând cu ochii holbaţi către petecul de cer care se zărea din patul de spital, în ciuda tuturor încercărilor unei infirmiere de-a-i închide. Baba era atât de slabă, iar diagnosticul fiind clar, medicii au încercat să evite să-i mai facă autopsia. Era deja mumificată din viaţă.

Nepoţii, care puseseră la cale s-o ia acasă, cu cât mai puţină cheltuială, au cerut să fie „îmbălsămată şi preparată cum scrie la carte”.  Aveau planurile lor şi vroiau să fie siguri că baba nu le joacă vreun renghi. Au dus-o acasă într-un sicriu şi, pentru că oraşul de baştină al Clarei era la peste 1000 de km şi i-ar fi costat o avere s-o transporte până acolo cu maşina, au decis să pună sicriul într-o cutie de placaj pe care să scrie „fragil”  şi s-o trimită prin mesagerie, cu trenul, la destinaţie.  Nu le-a fost deloc greu s-o îndese într-un sicriu de copil pe care, apoi, l-au pus în lada de placaj. După care, l-au pus  Titişor s-o expedieze, fiind proaspăt pensionat de la CFR. Aşa erau siguri că nu le va cotrobăi nimeni prin „colet”. Pe documentul de însoţire au scris la conţinut: „cărţi rare”.

În urmă, discuţii aprinse, certuri, mai cu seamă că de pe urma Clarei nu rămăsese niciun de testament. După câteva zile şi nopţi de parlamentări, au decis să meargă la notar şi să jure cu mâna pe Biblie că moarta nu avea niciun moştenitor direct. Iar pentru Titişor au „aranjat” în grabă o anchetă socială şi, mituindu-l pe  directorul azilului din oraş, au reuşit să scape de el. Au mai cârcotit unii, însă până la urmă au cedat: decât nimic, câteva mii de euro tot erau ceva.

În tot acest timp, din cauza negocierilor, neamurile uitaseră de Clara. Trecuseră  deja câteva zile de când cutia în care fusese „ambalată” cu tot cu sicriu, ocupa un raft întreg în mesageria din orăşelul ei de baştină. Funcţionarul, care lucra la mesagerie, a decis să întocmească „proces-verbal de imputare”, deoarece „destinatarul”, care fusese avizat de primirea „coletului”, încă nu se prezentase să-l ridice. Fiecare zi scursă însemna o zi în care cel ce avea să ridice coletul trebuia să plătească o suprataxă numită locaţie de gestiune. În cele din urmă s-a prezentat la ghişeul mesageriei Viorica, nepoata cea mai iubită de Clara, pe care toţi o desemnaseră un fel de maestru de ceremonii. Funcţionarul de la mesagerie era nou-angajat şi, chiar dacă venise pe post cu recomandare de sus, de la partid, era decis să respecte regulamentul. Când a dat cu ochii de Viorica, plin de importanţă, i-a spus scurt:

– Întâi plătiţi locaţia de gestiune, apoi vă luaţi coletul!

– Care locaţie, domnule? Ce-i aia locaţie de gestiune? Am plătit când am trimis coletul. Uite, chitanţa! Şi-apoi, ce atâta tevatură pentru câteva amărâte de cărţi?,  a încercat Viorica să-l îmbuneze pe gestionar.

– Amărâte, neamărâte, n-aţi venit să ridicaţi coletul când aţi fost avizată, plătiţi locaţia de gestiune.

Pe Viorica au apucat-o căldurile şi, uitând de matrapazlâcul cu cărţile, a luat-o gura pe dinainte şi s-a pornit să ţipe la funcţionarul cel intransigent:

– Ba, ai să-mi dai sicriul, că n-o să ţii mortul aici, până se strică! Ce, a ocupat mătuşa vreo linie? Nici să nu-ţi treacă prin cap că mai primeşti vreun leu! Dă-mi mortul că iese cu scandal!

Luat prin surprindere de întorsătura discuţiei, tânărul lucrător s-a îndârjit şi mai rău, gândind că femeia îl minte doar-doar o scăpa să nu plătească locaţia de gestiune, aşa cum spunea la regulament. Îi spuse sec, cu gândul să încheie orice discuţie cu ea:

– Nu mai comenta atât! Plăteşti, iei coletul. Nu plăteşti, stă pe raft, dar în fiecare zi creşte „locaţia de gestiune”. Şi, când pronunţa „locaţie de gestiune” se şi vedea felicitat de şef pentru vigilenţa sa. Iar ca să nu-l creadă cucoana prost, spuse cu subînţeles, semn că s-a prins de glumă:

– E chiria mortului, pentru zilele cât a stat la noi pe raft.

Viorica, văzând că gluma se îngroaşă şi n-o mai scoate la capăt cu căposul de funcţionar, începu să strige la însoţitorii care o aşteptau cuminţi pe băncile din gară:

– Ia veniţi, mă, încoace! Ăsta nu vrea să ne dea mortul! Zice că să-i plătim locaţie de gestiune că a stat pe raftul lui!

– Cum adică să nu ne dea mortul? Da’ ce-i după el? Ce să plătim? Ce-i aia „locaţie de gestiune”?

– Ce rău a făcut tuşa să le plătească la hoţii ăştia „locaţie de gestiune”? Să protestăm!, strigă dintr-o dată unul c-o faţă de revoluţionar, cu părul vâlvoi.

– Criminalii! Huoooo! izbucni imediat un strigăt de revoltă dintre ei. Hoţii de la guvern vor să ne ia şi pielea de pe noi. Să plătim şi aerul respirat de morţi!

Şi, în scurt timp, în faţa biroului şefului de gară, pe lângă neamurile Clarei s-a adunat o mulţime care striga cât o ţineau rărunchii:

– Ho-ţiii! Ho-ţiii! Ne-au furat şi mor-ţiii!

Funcţionarul de la mesagerie deja scria un alt proces-verbal de imputare, prin care „destinatarul” era obligat să plătească „locaţie de gestiune” pentru alte 24 de ore. Nici nu-şi mai bătea capul cu cei pe care-i văzuse protestând în faţa gării- aveau ei motivele lor. Mai ales că, de când auzise că guvernul de bandiţi de la Bucureşti vrea să pună noi taxe pe spinarea bietului român, fierbea şi-n el mânia proletară. Convins de propria-i dreptate  s-a alăturat mulţimii de protestatari.

Vestea despre protestul de la gară s-a împrăştiat în tot oraşul, astfel încât grupuri de-alde gură-cască umpluseră peronul. Care mai de care striga ce-i trecea prin cap, neştiind cum şi de ce se adunaseră acolo. Au apărut, pe rând, televiziunea,  câţiva reporteri de la jurnalele locale şi în scurt timp au pornit să circule veşti despre anumite „taxe care se pun pentru morţii din alte localităţi”. Unii vorbeau despre „un tren încărcat cu morţi, pe care funcţionarii din gara X îl blocaseră pe linie moartă”. La televiziunea centrală, deja se vorbea despre „o catastrofă feroviară şi despre jandarmii  care interveniseră pentru a nu da voie rudelor să-şi ia morţii acasă”. Întreg orăşelul era în mare fierbere. În biroul şefului de gară telefoanele zbârnâiau în neştire : ministrul, şefii din minister, directorii cereau disperaţi rapoarte asupra evenimentelor întâmplate şi cum de-a fost posibil să se petreacă o catastrofă feroviară într-o gară prin care nu trecea decât un singur tren, o dată la 24 de ore.

Marcelică Totoi, şeful de gară, fiind  la domiciliu, unde-şi făcea  liniştit siesta, fu adus la birou aproape pe sus. Microfoanele, reportofoanele, fleşurile de la aparatele de fotografiat, l-au înlemnit, pur şi simplu, în faţa biroului. A tras aer în piept, a intrat în birou şi-a chemat impiegatul să vadă ce s-a întâmplat. Răspunsul a venit sec:

– Habar n-am! Au apărut nebunii ăştia din senin şi-au început să protesteze.

– Dar poliţaiul unde-i?

– Păi, cască şi el gura printre ăştia şi mai azvârle din când în când cu cascheta în sus.

Aruncând o privire pe geam, dădu cu ochii de tânărul nou-angajat,  de la mesagerie, care, roşu la faţă, striga cât îl ţineau plămânii:

– Jos guvernul criminal care ne-a tăiat salariile!

– Da’ idiotul ăla pentru ce protestează? întrebă Marcelică privind cu surprindere către propriul angajat

– De unde să ştiu eu, domn’ şef? Cine ştie ce iscoadă trimisă de ăi de sus o fi, şi-a venit aici să pornească răzmeriţa.

În faţa gării, protestatarii strigau aşa cum auziseră şi ei la televizor: „Ieşi afară, javră ordinară!”

Văzând că nu scoate nimic de la impiegat, Marcelică Totoi şi-a luat inima în dinţi, a ieşit afară şi s-a suit la tribuna improvizată. A tras aşa, un răget în microfon, încât toţi cei prezenţi au încremenit. După care a întrebat cât a putut el de calm, aşa cum văzuse într-un film cu mafioţi:

– Oameni buni! De ce protestaţi?

– Jos guvernul! strigă unul într-o parte.

– Şi ce vii, mă, în gară, să strigi? De ce nu te duci la primărie? Ori în parc? Ce, e gara lui tac-tu? Ce vrei de la gară?

Individul, neştiind de ce ajunsese să protesteze în gară, n-a dat niciun răspuns şi chiar  a căzut pe gânduri întrebându-se: „chiar aşa, de ce nu m-am dus la primărie?”

Viorica, amintindu-şi că tuşa Clara sta tot pe raft în mesagerie, în vreme ce neamurile se pregătiseră şi aşteptau s-o ducă la groapă, a strigat şi ea:

– Să ne dea mortul! De ce să plătim locaţie de gestiune dacă mortul stă cuminte pe raft?

– Care mort, cucoană? Şi care raft?

– Tuşa Clara, din mesagerie.

Atunci în mintea şefului de gară încolţi un gând care şi-ar fi dorit să nu fie adevărat. Văzuse şi el pe raft ditamai lădoiul şi chiar se întrebase ce naiba putea să conţină atât de mare şi de „fragil”.

Se dădu în grabă jos de la tribună şi intră în mesagerie val-vârtej, strigându-l pe vajnicul  gestionar aflat printre protestatari:

– Ia să vedem documentele însoţitoare ale coletului în care zice doamna că-i „tuşa Clara”. Aha, „cărţi rare”, expediate cu câteva zile-n urmă, avizat destinatarul care abia azi s-a prezentat să ridice coletul, refuzând să plătească locaţia de gestiune…

Însă Viorica tot mai furioasă că i se cereau atâta amar de bani, chiar mai mult dacă ar fi adus sicriul cu un taxi, începu să strige la şeful de gară:

– Nu sunt cărţi, domnule! E tuşa Clara, moartă şi împachetată, pe care trebuie s-o îngropăm creştineşte. Iar nişte hoţi ca voi ne spun că trebuie să plătim locaţie de gestiune ca să ne luăm mortul! Ce, i-aţi dat de mâncare cât a stat la voi? Aţi culcat-o-n patul vostru? Hoţilor! Auzi! Zece milioane pentru câteva zile!

Auzind cuvântul „hoţ”, şeful de gară se făcu roşu la faţă precum racul şi strigă şi el la Viorica:

– Cucoană, eşti nebună, ori te prefaci? De unde să-ţi dau eu mort, când în acte scrie „cărţi  rare” ?

Şi-odată se-ntoarse către impiegat spumegând de furie:

– Vanghele, adă, mă, un ciocan şi-o daltă să desfacem „coletul”!

Şi cioc! cioc! cioc!, apoi împinse cu dalta capacul lăzii. Înăuntru, sicriul! Faţa i s-a luminat şi s-a întors victorios către Viorica:

– Ei, madam, aici e caz de Procuratură! Ia sună, Vanghele, la Parchet, la Poliţie şi cheamă  organele să deschidă sicriul. Se pare că stimata doamnă chiar are dreptate…

Vanghele s-a conformat pe loc şi-a început, plin de importanţă, să sune în stânga şi în dreapta spunând că-i vorba despre o „crimă în colet”. Nu se ştie ce au înţeles cei care au primit reclamaţia, ori că scandalul deja îi alertase şi pe ei, astfel că în scurt timp peronul gării deveni neîncăpător:  vreo două salvări, câteva maşini de poliţie, cei de la Parchet şi-o dubă cu mascaţi au apărut în trombă. După o discuţie purtată cu şeful de gară şi după ce i-au înlăturat pe toţi gură-cască, inclusiv pe cei din familia Clarei, s-a decis deschiderea sicriului. În momentul în care s-a ridicat capacul,  mulţimea a fost străbătută de rumoare şi de un „Aaaa!”

Sicriul era… gol. Nici urmă de Clara. Viorica, chemată aproape să vadă cu ochii ei, rămase holbată şi cu gura întredeschisă, abia murmurând:

– Cu mâna mea… Vă jur!… Imposibil!… Hoţii de la mesagerie au furat-o pe tuşa Clara! Şi mai cer locaţie de gestiune!

Şi pe loc a cuprins-o un plâns cu sughiţuri încărcat de neputinţă… Ştia ea, că nu trebuie să te pui cu hoţul de român!