NICK SAVA-Asmodeu

 

 

 

Prima dată cînd s-a auzit de Eveniment, prea puţini ştiau despre el. Încă mai puţini au fost interesaţi. Doar madam Petric, de la doi, a bodogănit ceva despre „necuratu” de cîte ori bîrfea cu vecinele la intrarea în scară.

Se pare că prima dată a fost Visul. Cum el s-a întîmplat în cursul nopţii, desigur, şi cum nu toţi îşi amintesc dimineaţa visele visate peste noapte, a trecut aproape nebăgat în seamă. Doar cîteva babe, tovarăşe de bîrfă ale doamnei Petric, şi-au dat seama că mai toate au avut un vis asemănător. Avea dreptate doamna Petric să vorbească despre „necuratu”…

Nu că Visul ar fi fost un coşmar. De fapt, era despre nimic. Sau, mai nimic. Era despre încercarea de a fura de la Cineva Ceva.

„O vrajă”, spunea madam Fălcosu. De fapt, nimeni nu-i spunea aşa în faţă, să n-o supere, aşa că-i spuneau „madam Florica”.

„Nu, mai curînd o reţetă”, o contrazicea madam Burghelea (poreclită „Burghiu” datorită numelui şi a cîrlionţilor aproape cărunţi, făcuţi cu bigudiul), soţia „inginerului” de la Trei. Ea, probabil, ştia; absolvise cîndva, de mult, liceul sanitar – chiar dacă nu lucrase nicio clipă în domeniu pe motiv de căsătorie cu un soţ mai în vârstă şi cu salariu bunicel.

„Ba un pergament!” se răţoise Vasilica. Ea nu se „răţoia” la cineva anume, dar era puţin mai surdă (avea şi proteză) pe motiv de picamer, zicea ea. Lucrase ca pontatoare pe nu ştiu ce şantier, pînă se „aranjase” pensionară la nici patruzeci de ani. Femeile nu prea-i ziceau nici „doamnă”, nici „madam” – i-ar fi spus, poate, „Vasilică Tată”, aşa cum îi spunea Petric, muncitorul (şi în sensul de „harnicul”) soţ al doamnei Petric – dar Vasilica prefera să fie tutuită. „De persoanele mai bătrîne”,completa ea, privind ironic spre babe…

„Şi reţeta poate fi scrisă pe pergament.” o completa madam Burghiu. De fapt, habar nu avea ce-i ăla un pergament, dar bănuia că se poate scrie pe el. Poate un fel de „ozalid” – de care auzise.

„Am zis eu altfel?”, se răţoia (din nou) Vasilica.

 „Eu cred că era o formulă!” le contrazise pe toate tanti Tuliuc – numită de toţi chiar Tanti (nu pricepeau ce fel de nume ar fi „tuliuc”). Ea era cea mai vîrstnică femeie din bloc şi cea mai umblată. Fusese şi la Stambul, se lăuda ea (deseori).

„Aşa am zis şi eu” se bucura Fălcoasa. „Vraja nu-i tot o formulă? Poate fi scrisă şi pe pergament.”

Cu asta căzură la pace. „Formulă” putea fi şi o „reţetă”, cum se strădui să le convingă madam Burghiu. Dar ele continuară să discute încă multă vreme, cine de la cine vroia să fure „formula” – pentru că nu era deloc clar în Vis.

Cam tot atunci avură loc Petrecerile. Oamenii din bloc nu mai erau siguri dacă ele, Petrecerile, chiar avuseseră loc în fapt – şi unde anume. Unii vorbeau despre un cor mixt (femei şi bărbaţi, cu un număr de la trei pînă la opt persoane). Altele, de „o formaţie” – care părea a fi ori un taraf, ori o mică fanfară, ori chiar una „de zbînţuiţi” (cum specifica madam Cîrlig). Nu era clar ce cîntau sau de ce, dar mai mulţi erau convinşi că „formaţia” performase ori chiar la ei în apartament, ori la vecini. Ba chiar Bădilă, electricianul de la Opt, zicea că-i întîlnise în lift.

Aici, cu liftul, era cu totul altă poveste. Aproape toată lumea era convinsă că, într-un fel sau altul, liftul avusese un rol foarte important. Ori ducea oamenii la Petrecere, ori îi scotea din bloc, ori cei din lift (deşi liftul era de patru persoane, ei erau convinşi că e vorba de mult mai mulţi pasageri) aveau oarece legătură cu Furtul. Aici, se pare că bănuielile se îndreptau mai ales asupra unei fete (sau tinere femei) şi a unui bărbat („bine”, zicea Tanti, care îşi amintea de un anume Ismail din tinereţile ei, acum trăitor la Istanbul; nu, după ce părăsise Ada Kaleh, nu-l mai văzuse niciodată). Se pare că cei mai mulţi îşi aminteau, într-adevăr, tînărul (sau „bărbatul bine”) din lift, brunet, înalt şi cam slăbănog. Fata era frumoasă, îmbrăcată în rochie albă, destul de vaporoasă (asta o spunea Ciuhodaru, ceferistul de la Patru, lingîndu-se pe buzele senzuale). Singurul lucru pe care nu-l puteau hotărî era dacă cei doi necunoscuţi făceau parte sau nu din „formaţie” şi dacă fuseseră văzuţi şi la una din Petrecerile care, în noaptea respectivă, avuseseră loc într- unul din apartamente.

Dar, ca orice motiv de bîrfă, şi acesta trecu relativ repede, înlocuit de multe alte subiecte aduse de televizor, ziar sau cozile din cartier. Desigur, acum se putea cumpăra orice, de oriunde, dar pentru locatarii blocului L5 coada rămînea principalul eveniment social.

*

Veronica, răspunzînd la numele de Vera, folosit de colegi şi prieteni, îşi amintea destul de vag Visul. Ea nu-şi amintea de Petrecere, nici de Formaţie – ci doar de lift. Îşi amintea şi de tînărul din lift – singurul de care-şi amintea, deşi ştia că liftul fusese plin, abia de putuseră să închidă uşa. Ba chiar se gîndise că s-ar putea să nu plece, cu atîţia pasageri înghesuiţi în el. Nu ştia dacă-l văzuse şi „mai înainte”. De acea parte, de „mai înainte”, îşi amintea încă mai vag – deşi, parcă, mult mai intens. Încercase să fure un pergament, parcă. Sau să-l citească pînă la capăt. Mai ales, să-l memoreze. Îşi amintea că timpul trecea, o pendulă uriaşă bătea secundele rămase şi îşi dădea seama că nu va avea timp să termine de citit (nicicum de memorat) formula. Ba chiar, din cauza grabei, rîndurile începuseră să fugă şi, din cauza frustrării, ochii i se umplură de lacrimi. „Ai grijă, dacă nu termini, nu e bine deloc”, zicea Vocea. „O să-ţi pară rău!” Vocea aparţinea unui bărbat în vărstă, gîndea ea furioasă pe sine însăşi că pierdea timpul cu prostii, de parcă ar fi avut vreo importanţă cui aparţinea, dacă nu termina de citit pergamentul. Sau poate catastiful, cartea… Nu-şi dădea seama ce, pentru că era deschisă pe un pupitru. În mod clar, nu era un sul…

Cam acelaşi lucru îşi amintea şi Bazil. Îl chema, desigur, Vasile, şi era înalt şi slab. Unii îl credeau grec, dar el ştia că e evreu. Cum de se numea „Vasile” nu-şi amintea – deşi nici Bazil nu e nume iudeu. Dar ştia că asta e, deoarece textul pe care se chinuia să-l citească era scris cu caractere evreieşti şi i se părea că nu-i deloc normal şi drept să trebuiască, în puţinul timp avut la dispoziţie, nu numai să citească Formula, s-o memoreze, dar s-o şi descifreze într-un alfabet cu care nu era obişnuit. Ar fi trimis în Sheol Vocea hîrîită, care-i amintea de vocea rabinului Rafal, cel cu care învăţase să citească şi să scrie, neauzită de el de mai bine de un deceniu, de cînd se mutase cu părinţii în Capitală.

De cînd avusese visul se întrebase mereu cine o fi fost fata din lift. Şi de ce-şi amintea de ea şi de ceilalţi, nu, pentru că liftul era plin, cobora în scîrţîit de roţi neunse şi cabluri întinse. La un moment dat o văzuse printre ceilalţi, chiar lîngă uşă, apoi îşi dăduse seama că el era lîngă uşă şi ea dispăruse – deşi îi simţea, cumva, răsuflarea speriată în ceafă. Ştia că e speriată pentru că şi el era speriat, trecuse timpul măsurat de ticăitul sonor al pendulei uriaşe şi nu era deloc sigur că terminase de citit textul Formulei. Nici vorbă să-şi amintească ceva din cele scrise. „Too bad”, croncănise Vocea rabinului.

Cînd uşa liftului se deschise, se trezise împins afară, pe aleea din faţa scării. Aşteptă să apară fata, lăsîndu-i pe ceilalţi călători să treacă pe lîngă el –dar ea nu apăruse. Cînd se întoarse, uşile liftului se închideau încet –înăuntru nu se zărea nicio rochie albă, strălucitor de albă, vaporoasă. Fata dispăruse – apoi, Bazil se trezise. Nu-şi mai amintea nici Formula, nici chipul fetei. Nimic. Şi-i părea terbil de rău, convins fiind că pierduse un lucru extrem de important.

*

Vera ridică, atentă, capul. Luase loc în micul amfiteatru, printre alţi colegi înscrişi la cursul de Mnemotică. Nu ştia de ce se înscrisese la el, nici nu ştia ce înseamnă cuvîntul, dar era prezentă în amfiteatrul aproape gol. Vocea profesorului care abia intrase şi li se adresa îi amintea Vocea auzită în Visul avut cu cîteva zile în urmă. Şi îşi aminti Visul pe care între timp, îl uitase aproape complet. Întorcînd capul, nu avu nicio tresărire să vadă tipul negricios aşezat singur într-o bancă, mai sus de ea. Şi el ridicase capul, atent la spusele Profesorului.

„Nu o să mă apuc să vă spun despre ce este acest curs.” spunea profesorul. „De fapt, părerea mea este că cei mai mulţi nici nu aveţi ce căuta aici. Sigur nu vă va interesa, sigur veţi vrea să vă mutaţi la un alt curs. Cine doreşte să plece, să o spună acuma; o să fie ajutat să-şi găsească ceva mai potrivit. Eu zic să rămînă doar cei care au avut un vis trăznit, lipsit de perspective, dificil de împlinit, care nu le va aduce niciun fel de satisfacţii…!”

Rămaseră trei în bănci.Ea, negriciosul şi o femeie durdulie cu priviri visătoare. Ea părea să nu fi fost atentă la spusele Profesorului – dar acesta dădu a încuviinţare din cap.

„Cred că pe voi v-am mai întîlnit”, zise el. „Eu vă cunosc,voi pe mine mai puţin. Nici unul din voi nu a trecut testul, ceea ce e foarte rău. Dar aţi fost cel mai aproape, lucru care  ne da o speranţă. Nevoia e mare, deci vom defila cu ce avem, vorba comuniştilor.”

„Şi care e scopul defilării… pardon, al cursului?” întrebă bărbatul.

„El e Bazil”, îl prezentă Profesorul. „Nu că ar conta… Da, cursul are un singur scop: să facă uz de talentele voastre. V-am spus că e mare nevoie. Ar fi fost mai bine dacă aţi fi reuşit să memoraţi Formula – deocamdată numai eu o ştiu. Din fericire, fiecare din voi a memorat o parte importantă din ea. Împreună, vom învinge! – vorba comuniştilor latini.”

„Numai vorbele comuniştilor le ştii?” întrebă ironic Vera.

„Ba ştiu şi altele” o contrazise Profesorul. „Dar nu e nevoie de ele. Ceea ce aveţi de făcut este să vă amintiţi cît vă puteţi aminti din Formulă. Ia încercaţi să vă concentraţi!” Cei trei puseră capul în mîini, gînditori.

„Aşa. Acum, pe rînd, să veniţi la mine şi să puneţi mîna pe mine.”

„Adică, asta cum vine?” întrebă Vera. „Să te atingem?”

„Mai mult decît atît. Aşa cum puneau mîna preoţii iudei din vechime. Binecuvîntînd, mai precis – chiar dacă nu avem mir.”

„Dar noi nu suntem preoţi” zise Bazil. „Poate nici iudei…”

„Asta are mai puţină importanţă – deşi evrei sunteţi cu toţii. Uite, pentru că tu ai deja idee ce trebuie să faci, vino primul. Ceilalţi veniţi pe rînd, că eu nu voi mai putea să vă dau indicaţii…”

Bazil se ridcă, coborî treptele amfiteatrului şi se apropie de Profesor. Aceasta se lungise pe catedră, cu faţa în sus. Părea, dintr-o dată, foarte bătrîn. Tînărul ridică pentru un moment ambele braţe în sus, spre cer, apoi le coborî pe pieptul bătrînului, atingîndu-l cu palmele. În minte pronunţă ce -şi amintea din Formulă. Se dădu la o parte.

Urmă Vera, apoi femeia durdulie, acum cu privirile mai puţin visătoare. Cînd termină şi ea de pronunţat, în gînd, Formula, trupul Profesorului înţepeni.

„Asta ce-o mai fi?” se sperie Bazil, „Se pare că a dat ortul popii…”

„Cum zic creştinii de pe-aici”, zîmbi ironic durdulia.

„Ce facem cu el?” întrebă Vera.

„Cred că o să-şi poarte singur de grijă” spuse durdulia nepăsătoare. „Dar am făcut o treabă bună. Lăsaţi-mă să vă binecuvintez”

Fără să aştepte aprobarea lor, puse mîinile mai întîi pe Bazil, apoi pe Vera.

„Aşa, acum e gata.”

Cei doi se simţiră dintr-o dată extrem de obosiţi – cumva, mai bătrîni ca timpul. Trebuiră să se spijine de catedră. Femeia păru că se schimbă sub ochii lor: se înalţă, slăbi… Căpătă aspectul Profesorului.

„Da, era timpul. Dacă înainte trebuia să fac transformarea o dată la căteva secole, acum e nevoie neaparat de una la cîteva decenii… Ultima am făcut-o la Birkenau. Acolo, din păcate, ajutorul meu n-a contat prea mult, deşi am scăpat viaţa la mulţi evrei. Am şi consumat multă energie. Acum va fi mai uşor, am să vă salvez doar pe voi. Vă veţi pierde toată memoria, o să porniţi în viaţă ca doi tineri fără griji… şi fără prea multă minte, dar nici nu aveţi nevoie de prea multă pentru a fi fericiţi.”

Puse din nou palmele pe cei doi, pe rînd. Apoi, liniştit, păşi cu paşi mari, vioi, şi ieşi din sală. Abia cînd uşa se închise, Vera şi Bazil părură să se trezească.

„Ce-i asta?” întrebă Bazil. „Unde e profesorul?”

„Profesorul? Care profesor?”

„Rabinul… Bătrînul…”

„Dar femeia cea visătoare?”

„Era o femeie aici? Ştii, îmi place rochia ta” îi zîmbi Bazil.

„Da? Şi mie. Mă bucur” îi zîmbi înapoi Vera.

„Ai ceva program special în după-masa asta?” întrebă negriciosul.

„Nu, nicidecum. Vroiam să mă înscriu la un curs, dar cred că renunţ…”

„Vii atunci la o cafea?”

Cei doi porniră spre uşă. Din spatele coloanei, Profesorul îi privea zîmbitor.

„Doamne, e din ce în ce mai greu” murmură el. „Oamenii sunt tot mai neghiobi. La Birkenau au fost suficienţi doi să-şi amintească Formula, acum am găsit numai doi şi a trebui să mă implic şi eu. Aşa că am pierdut o treime din viaţă… Cît mă vei mai ţine pe lumea asta? Nici iudeii nu mai sunt ce-au fost… Nici chiar cei rătăcitori…

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=PXPDfpTJP48%5B/embedyt%5D

 

Anunțuri

NICK SAVA-Ultimul balaur

 

„Dacă aş vorbi limbile oamenilor şi ale îngerilor, dar nu aş avea iubire, aş deveni o aramă sunătoare.

               Pavel – Prima Scrisoare către Corintieni, 13.1

 

Noaptea se rostogoleşte dinspre răsărit, învăluind codrii abia bănuiţi în ceaţa amurgului. Munţii, în acea direcţie, şi-au pierdut forma, netezindu-se lipsiţi de creste ascuţite şi steiuri prăpăstioase. Sunt doar o masă de vălătuci învolburaţi de fum, ridicîndu-se înspre primele stele ce se aprind pe cerul întunecat. Spre apus, în spatele norilor joşi, chiar mai scunzi decît piscul pe care îmi odihnesc aripile, este o mare de sînge în care soarele s-a înecat deja.Umbra norilor face ca pădurile să se topească fără formă în masa întunecată ca o sepie pe fundul unui canion marin în clipe de teroare. Spre miazănoapte, întunericul s-a întins ca o hoardă de tătari atacînd în fuga cailor, în timp ce spre miazăzi creasta acoperită cu gheţuri luceşte, palid în lumin roşiatică a morţii solare.

Am ajuns şi aici. Sunt istovit, sunt bătrîn, sunt singur. Sunt ultimul balaur. E ultimul loc pe care pot să-l mai numesc „al meu”, ca o pălărie stingheră aruncată într-un cuier părăsit.Agăţat de acest vîrf de munte, prea departe de ochii altor vieţuitoare, mă simt ca un eremit ascuns în deşert de năvala păcatelor lumii: prea slab să le înfrunt din nou, prea puternic pentru a mă ascunde sub o piatră, prea plin de speranţă în iluzoriul posibil destin. Destinul meu nu poate fi decît unul singur: retragerea în alt tărîm. Alături de alţii, plecaţi înaintea mea, uitaţi de lumea în continuă schimbare. Acolo mă voi alătura zeilor , eroilor, animalelor fantastice, vracilor şi vrăjitoarelor, înţelepţilor şi bufonilor, zînelor şi prinţilor… Şi balaurilor, desigur.

Sunt ultimul balaur al acestui tărîm. Nu mai încap printre alpinişti şi fotografi, printre avioane şi maşini de teren, printre lasere şi bombe atomice şi cu napalm, printre copii pragmatici şi părinţi dezabuzaţi, printre bunici plictisiţi şi materialişti, printre afacerişti şi agenţi secreţi, printre televizoare şi computere atotştiutoare, incapabile să te informeze. Mă ucide indiferenţa, nepăsarea, ca un gîndac de bucătărie strivit sub o mătură mînuită cu pleoapele grele de lene şi plictis. Bunicii m-au uitat, părinţii nici nu mai ştiu despre mine, copiii au alte interese. Ştiinţa mă neagă, istoria nu mă pomeneşte, pînă şi literatura mă ocoleşte. A vorbi, astăzi, despre un balaur e ca şi cînd ai ţine un discurs în Hyde Park despre alchimie.

Nici nu mai ştie nimeni cum mă numesc. Unii îmi spun dragon. Alţii, zmeu. Unii chiar şarpe, hydră, zgripţor, vîrcolac… Puţini mă mai ştiu de balaur, dar şi atunci mă confundă cu zmeul. Şi, cu puţine excepţii, am fost considerat mereu un personaj malefic, distrugător, răpitor de frumuseţe şi bogăţii. Încă de la începutul veacurilor mi s-au dat tot felul de zei care m-au tăiat, decapitat, sfîşiat, îngropat pentru a salva, bineînţeles, lumea! Culmea, deseori, făurind lumea însăşi din sîngele, carnea şi oasele mele. Cine nu-şi aminteşte azi de Baal şi Tiamat, de Zeus şi Typhon, de Apollo şi Python, de Sigfried şi Fafnir, de Sfîntul Gheorghe şi Dragonul Fîntînii… Ei, sigur, întrebarea e pur retorică. Răspunsul este: mai nimeni nu-şi aminteşte de aceste întîmplări, aşa cum cerşetorul nu-şi aminteşte de primii bănuţi primiţi în ziua de duminică în faţa catedralei în urmă cu trei săptămîni.

Cei puţini, câţi mai supravieţuiam, am ales să ne mutăm pe alt tărîm – pe acesta. Este suficient de asemănător cu cel original.Este locuibil nu numai pentru noi, ci şi pentru rasele umane…Deşi, puţini şi bătrîni, sperăm într-un nou început. Şi suntem hotărîţi să schimbăm percepţia hominizilor faţă de bătrîna noastră rasă. Am venit cu ofertă de pace şi dragoste. De unde era noi să ştim? Localnicii nu numai că au puteri pe care umanii Pămîntului nu le aveau, ducînd o luptă acerbă cu noi,  luptă din care balaurii nu aveau cum să iasă victorioşi, dar aveau de partea lor această armă pe care chiar noi o pusesem în mîna lor: dragostea. Nu a lor faţă de noi, ci a noastră faţă de restul fiinţelor vii. Noi nu putem trăi fără comunitatea celorlalte fiinţe vii, mai ales, a celor înzestrate cu inteligenţă şi sentimente. De aceea am şi venit aici şi n-am căutat o planetă pustie, ferită de riscuri la adresa noastră. Acum e prea tîrziu să plec. Tot ce mă ţine este Promisiunea, poate chiar Viziunea, prororicirea: va veni, poate, Cineva care va cunoaşte dragostea. Datorită lui, sau a Ei, rasa noastră poate renaşte. Aşa că singura mea speranţă este în ajutorul Creatorului. Vrea el ca şi noi să fim o specie dispărută, ca atîtea altele, milioane, în Univers, sau va interveni în ultima clipă?

*

*  *

Privirea îmi coboară din înălţimi spre suprafaţa oceanului. Luceşte ca o piele de caşalot, întinsă cît cuprinde privirea, plutind pe hula domoală. Mă aflu la peste o mie de metri deasupra suprafeţei mării şi mă întreb, ca o străfulgerare, ce impact va avea căderea mea în acea suprafaţă lucrioasă de sub mine. Mă aflu într-un fel de paraşută-smeu care, sper, îmi încetineşte, chiar şi infinitezimal, viteza. Mă voi lăţi peste pielea unsuroasă? Mă voi face praf? O voi străbate ca o ghiulea, pentru a-mi pierde suflul la sute de metri în adînc? Animalul oceanc imens de sub mine va simţi ceva, vreo furnicătură, vreo pişcătură, poate un şoc? Va gîjîi, sau poate va urla, furios?

Nu ştiu cum am ajuns aici. Nu-mi amintesc nimic din clipele anterioare trezirii în sania-zmeu.Poate e un simplu vis, sper pentru o clipă. Îmi imaginez lucruri, mă voi trezi în curînd din acest coşmar. Aş mişca, dacă aş putea. Mi-aş da, poate, palme, m-aş ciupi… Aş urla, de spaimă – dar chiar şi acest simplu lucru, instinctiv, îmi este interzis. Presiunea aerului îmi lipeşte masca de faţă, zădărnicind orice tentativă de a-mi exterioriza sentimentele umane. Sunt ca o gîză răstignită, prinsă de un pietroi azvîrlit spre suprafaţa luminoasă de sub mine. Strîng puternic din ochi, întrebîndu-mă, vag: cît timp mi-a mai rămas?

Cînd deschid ochii, e întuneric. Masca nu mi se mai  lipeşte de faţă. Pot respira în voie. Pot mirosi! Aerul e răcoros, încărcat cu arome şi efluvii. E umezeală, ca sub coroana unor arbori. Deasupra mea, o bolta de ramuri înfrunzite care acoperă complet cerul, probabil, întunecos, al nopţii. Nu mai zac pe stomac, neajutorat, ci pe spate. Simt sub spinarea umedă pămîntul jilav, elastic. Zgomote neclare sub coroana copacilor îmi confirmă că sunt într-o junglă – dar, după teroarea prin care trecusem cu doar cîteva clipe (ore, zile, ani) înainte, gîndul că ar putea fi şi animale periculoase mă lasă indiferent.

M-am ridicat încet, ameţit, dar fără dureri în muşchi. M-am mai cutremurat o dată sub tensiunea clipelor de groază precedente. Cum am ajuns aici? De ce? Am simţit o prezenţă şi am ridicat privirea. În lumina puţină, palidă, se întrevedea o siluetă. Stătea la cîţiva paşi de mine. Era evident bipedă, chiar extrem de asemănătoare unui uman. Trăsăturile erau ascunse de întunecimea de sub coroana arborilor. Ne-am privit în tăcere cîteva momente, poate chiar un minut. Apoi a făcut cîţiva paşi spre mine, mişcîndu-se graţios, cu palmele întinse paşnic în faţă. Puteam vedea că sunt goale, de o formă cît se poate de normală. Subţiri, agile, zvelte, cu degete puternice şi unghii frumos scurtate. Se opri la cîţiva paşi, sub o rază de lumină care străpungea bolta. Era, cum bănuisem, destul e înalt – îmi venea pînă la umeri, probabil. Era complet gol, cu capul oval, părul scurt, urechi relativ mici, maxilarul normal. Fruntea puţin bombata cobora deasupra unor arcade puternice care ascundeau în găvane adînci doi ochi luminoşi. Pielea era arămie, chiar ciocolatie. Nu îi puteam aprecia vărsta.

Buzele i s-au arcuit într-un surîs paşnic iar una din palme atinse propriul piept, apoi se întinse spre mine. Un gest cît se poate de prietenos, mi-am zis. Poate, în definitiv, n-am ajuns prea departe, sunt totuşi pe unul din continentele sudice ale Pămîntului.  I-am imitat gestul, asigurîndu-l de prietenia mea. Am zîmbit şi eu, întrebîndu-mă dacă expresia mea de prietenie o egala pe-a lui. Nu mai zîmbisem de mult. Pe urmă mi-am dat seama că alături de el apăruseră, ca nişte năluci, alte două siluete. Feminine, evident. Mai zvelte, mai graţioase, puţin mai scunde. La fel de arămii, cu părul la fel de scurt – dar cu sînii evident mai proeminenţi pe piept. Ele purtau cercei scurţi şi cîte-o salbă la gît. Nici ele nu purtau nici-o urmă de veşmînt. După ce ne-am cercetat cîteva minute, bărbatul mi-a făcut semn să-l urmez. Fără un cuvînt, se întoarse şi porni spre adîncul junglei cu paşi elastici, nu prea grăbiţi, urmat de una din femei. Cea de-a doua aşteptă să trec pe lîngă ea, apoi mă urmă. Deşi întunericul era aproape complet, făcîndu-mă să şovăi deseori sau chiar să mă împiedic, ei păşeau fără şovăială. Avea să fie un drum lung.

Cînd am părăsit codrul, soarele sărise peste orizont. Deşi insisesizabil diferit, Soarele îmi părea altul decît cel cu care eram obişnuit. În lumina razelor, care ne cădea dinspre stînga, puteam să-mi văd mai bine tovarăşii de drum. La toţi trei, muşchi subţiri, puternici, lungi, dovedeau o mare putere fizică. Nu aveau pic de grăsime pe trup şi îmi era extrem de greu să le atribui o vîrstă. Toţi trei aveau ochii verde-pal, chiar puţin aurii, iar pielea era, într-adevăr, ciocolatie. Părul era negru. Se uitară puţin uimiţi cînd mă văzură coborînd un fermoar şi desfăcîndu-mi jacheta la piept. Probabil se obişnuiseră cu înfăţişarea mea încă din timpul nopţii, însă nu intuiseră că trupul meu este îmbrăcat în veşminte. Nu păreau a fi obişnuiţi să poarte haine. Se priviră cîteva clipe, apoi porniră mai departe. Eu, deşi destul de bine pregătit fizic, începusem să resimt orele de marş nocturn prin junglă. Ei încetiniră pasul numai cînd simţiră că am dificultăţi să ţin ritmul cu ei. În sat am ajuns abia după prînz.

Era un sat simplu, primitiv, cu locuinţe construite din lemn şi frunze. Păreau însă foarte comode, răcoroase (mi-am dat seama păşind în cea care-mi fusese desemnată) şi înconjurate de mici grădini frumos aranjate. Îmi aminteau de casele japoneze. Peste tot era o mare curăţenie, aleile erau acoperite cu nisip şi pietriş fin, deseori colorat, într-un tot armonios. Stîlpii caselor, porţile, alte obiecte din lemn, erau frumos sculptate şi cizelate. Frunzele folosite la construcţii, ca şi plantele de prin grădini, erau armonios colorate şi îmbinate, creînd o stare de bine proaspăt şi liniştitor. Oameni erau cu toţii destul de asemănători la înfăţişarea fizică. Majoritatea păreau a fi tineri. Femeile reprezentau circa jumătate din totalul populaţiei maturîă, iar copiii de diferite vîrste mai bine de-o treime . Nu am zărit niciun bătrîn, nici o persoană supraponderală sau cu handicap fizic – ceea ce mi s-a părut curios. Accidentele şi metabolismul nu puteau fi cu totul ocolite. Poate acest rai avea şi spini, mi-am zis, privind cu reticenţă în jur.

Una dintre însoţitoare ne părăsise, dar bărbatul care mă însoţise şi tovarăşă lui mi s-au alăturat în umbra lăsată de acoperişul colibei, chiar în deschizătura ei. Nu prea părea să existe intimitate în sat. La un moment dat, ni s-a alăturat un alt bărbat, probabil, mai în vîrstă. NU era mai ridat, muşchii erau la fel de elastici, dar ochii arătau mai multă experienţă, mai multă hotărîre, certitudine, voinţă. Avea un aer de autoritate, indiscutabil. I-am zis, în gînd, „Şeful”. Chiar aşa era, am aflat în curînd.

Comunicarea cu localnicii a fost un lucru destul de simplu. Şeful mi s-a adresat într-o limbă necunoscută, cu inflexiuni puţin fluierate, dar nu foarte rapidă. Am răspuns, prezentîndu-mă. A ascultat cu atenţie şi, după ce am mai pronunţat cîteva fraze, a încercat, şovăitor, să mă imite. Cu un rezultate neaşteptat de bun. Ştiam încă de pe pămînt că popoarele mai simple au dovedit deseori mai mult talent lingvistic – sau imitativ – decît europenii. Şeful şi, curînd şi ceilalţi doi, dovedeau şi o mare putere de înţelegere, chiar de intuiţie, astfel că, pînă pe seară, ajunsesem să conversăm rezonabil.

Dar n-am de gînd să vorbesc mai mult nici despre sat, nici despre civilizaţia întîlnită, nici măcar despre persoanele întîlnite. O voi face, poate, cu alt prilej – cu puţin noroc şi ajutor de la Divinitate. Voi aminti doar despre întîmplările care m-au făcut să redescopăr sentimentul uitat al dragostei.

Le-am spus din start că, pur şi simplu, nu ştiam cum de-am ajuns pe planeta lor şi, mai ales, cum de sunt încă în viaţă. Am încercat să le povestesc sentimentele avute în acea clipă nebună, de vis sau imaginaţie – dar poate realitate – pe cînd pluteam deasupra unui Ocean. „Şefu” m-a ascultat în linişte – aşa cum făcea de obicei, fără urmă de interes, uimire sau chiar sentiment cît de cît uman, zîmbind doar, cînd şi cînd, angelic -, după care s-a întors spre tovarăşii lui schimbînd priviri. Aflasem deja că băştinaşii, care se numeau între ei davos, ceea ce însemna „aleşii” – comunicau prin telepatie combinată cu un limbaj non-verbal, un amestec de poziţii ale trupului, expresii şi priviri de diferite intensităţi. Apoi, Milo – bărbatul care mă întîmpinase în pădure – a spus un singur cuvînt: „Dragod”. Ceilalţi doi au încuviinţat şi m-au privit senini, tăcuţi. Şi totuşi, am simţit un sentiment de aşteptare, ca un fel de avertisment al unui posibil risc, chiar dacă nu iminent.

În timpul discuţiei cu ei, mai ales cu „Şefu”, al cărui nume era,  de fapt, Madur, am înţeles destul de greu de ce se considerau „aleşi” – davos. Nu păreau să aibă vreun sentiment religios, deci le venea greu să-mi explice cine şi în ce fel îi alesese. Nici eu nu puteam înţelege, avînd tendinţa de a lega această credinţă a „alegerii” de o zeitate. Se pare că ei se autoaleseseră singuri. Sau poate îi aleseseră nişte duşmani din vechime, ei fiind singurii care au reuşit, pînă la urmă, să se împotrivească acestora, spre deosebire de restul populaţiilor de pe planetă. Nu păreau a avea sentimente negative la adresa acelor duşmani, mai ales că încercau să mă facă să înţeleg că „davos” sunt ceea ce sunt mai ales datorită „duşmanilor”.

Un moment destul de penibil a intervenit atunci cînd i-am întrebat cum se face că în societatea lor nu există persoane în vărstă, grase, bolnave – cu alte cuvinte, neputincioase. Duşmanii sunt de vină? Nu, nici vorbă, s-au împotrivit cei trei. Doar într-o oarecare măsură – rectifică Loina, care părea să aibă o oarecare funcţie în cadrul societăţii – poate învăţătoare, ghicitoare, vindecătoare, poate chiar toate trei împreună. Nu am înţeles prea bine nici relaţiile care existau între ea şi ceilalţi doi: aveam uneori impresia că nu există niciuna, dar alteori părea a fi fiica unuia sau altuia dintre ei, sau chiar a ambilor. Ba chiar şi parteneră – un fel de soţie, tovarăşă de colibă, poate crescînd împreună un copil sau mai mulţi.

În ce măsură? Păi, datorită duşmanilor, aleşii trebuiseră să-şi adapteze modul de viaţă. Ceea ce dusese, în final, la dispariţia acestor „neputincioşi”. Sensul cuvîntului părea să fie şi cel de „nealeşi”. Desigur, cei trei nu foloseau acest cuvînt, nu avea un sens strict peiorativ, conţinea chiar o anumită doză de tristeţe şi părere de rău, dar împlinite toate şi cu un sentiment de detaşare. Ca şi cum ar fi vorbit despre cineva drag, pierit într-un accident inevitabil. Chiar şi opiniile celor trei erau cumva diferite. Şeful părea mai detaşat, vorbea ca despre o statistică. Milo, cu mare tristeţe, pe cînd Loina cu asprime şi hotărîre. Dar într-o privinţă erau perfect de acord: nu, nu duşmanii produceau dispariţia „neputincioşilor”.

Un alt lucru pe care nu l-am putut înţelege, oricît au încercat să mă lămurească, a fost modul în care ei interpretau sentimentul de dragoste. Nici măcar nu aveau un astfel de cuvînd, iar sentimentul era mult mai vag decît la pămînteni, la care putea produce pasiune, dar şi sentimente înălţătoare de altruism, comuniune. Pentru a mă face înţeles, am încercat să le explic cuvintele unui scriitor antic, extrem de îndepărtat, care scriese un elogiu dragostei, spunînd: „unde dragoste nu este, nimic nu este”. Bineînţeles, pentru ei, care nu vedeau acest sentiment aşa cum îl vedeam noi, cuvintele nu aveau sens. Să nu se înţeleagă că ei erau lipsiţi de sentimente, dar pentru ei era mult mai importantă societatea lor, a aleşilor, decît un anumit ales. Comunitatea prima chiar şi asupra copiilor, primii în ordinea sentimentului de „iubire”. Un prieten, de orice sex ar fi fost, era mult mai important decît „partenerul” (cum am spus, nu mi s-a părut că acest termen să se fi tradus exact prin soţ, sau chiar iubit, amant sau alt termen uman), dar chiar părinţi sau alt grad de rudenie. Dacă un părinte – care avea mai mult sensul de „îngrijitor” – avea un puternic sentiment, foarte apropiat dragostei, faţă de copii, acest lucru nu era deloc valabil între copii şi părinţi, sau fraţi şi surori.

Însă mai curios, se pare că, într-un oarecare fel, sentimentul de dragoste era privit cu un sentiment de jenă, ca ceva destul de ruşinos. La un moment dat, pentru a mă face să înţeleg mai bine, Loina a folosit cuvîntul misterios „dragod” – de data asta cu un sens foarte asemănător celui de „anatema”. Aşa am început să înţeleg că acest cuvînd era extrem de rar folosit şi atunci cu ruşine, jenă, scîrbă chiar. Părea a se referi la un mare păcat, murdărie, ticăloşie. Mi-au trebuit multe ore de conversaţie să înţeleg că, totuşi, prin „dragod” ei înţelegeau chiar „duşmanul”. Mult timp am avut impresia că folosirea aceluiaşi termen era mai mult o reacţie de ură la adresa „duşmanului”. Totuşi, nu era aşa, pentru că, aşa cum v-am spus deja, păreau să acorde totuşi un rol pozitiv înfruntării cu duşmanii.

Pe urmă, după vreo cîteva zile de conversaţii – ei erau, mai ales, interesaţi de civilizaţia umană, de artele, ştiinţele umane şi mai puţin de călătoria în spaţiu. Mai ales de istoria civilizaţiilor umane – pe care totuşi nu o prea înţelegeau, cu atît mai mult cu cît nu înelegeau motivele unor războaie fratricide între umani. Aşa am ajuns la discuţii despre credinţe şi religii, loc în care ei nu m-au mai putut urmări. Au evitat să mă jignească în vreun fel, dar am surprins pe chipul lor o expresie cît se poate de asemănătoare cu cea pe care o aveau cînd pronunţau cuvîntul „dragod”. Un pămîntean ar fi spus, probabil, „cîh!”. Şi aşa am ajuns să vorbesc mai pe larg despre dragostea spirituală şi cea frăţească, religioasă, despre cea trupească şi sentimentele delicate de comuniune cu prietenul, părintele, copilul, tovarăşul de activitate şi chiar faţă de persoanele din aceeaşi naţionalitate. Asta a dus la un adevărat zbucium din partea celor trei care acum conversau între ei, schimbînd gesturi, ipostaze, expresii, fulgerări de priviri şi, probabil, gînduri. Deşi nu auzeam nimic, îmi puteam da seama cît de intensă era această discuţie: părea că atmosfera întreagă se încărcase cu energie. Nu neapărat pozitiv, a trebuit să recunosc în sinea mea.

Din acel moment, atmosfera între noi a început să se schimbe, insesizabil. Probabil, dacă n-aş fi fost o persoană extrem de sensibilă la sentimentele celor din preajma mea şi n-aş fi privit cu foarte mare atenţie comportamentul lor, n-aş fi sesizat nimic. Părea ca persoana mea să le fi produs o mare dezamăgire. Într-un anumit fel, simţeam că mă priveau, cumva, la fel ca pe „neputincioşi”. Cu puţină milă, mai multă indiferenţă şi răceală, plictis, atenţie cercetătoare, precauţie… Părea să se aştepte din partea mea la lucruri rele, neaşteptate, faţă de care ar fi fost bine să stea pregătiţi. Şi-am mai observat ceva: copiii care, pînă în acel moment păreau să fi roit în jurul nostru, se răriseră foarte mult. Cumva, păreau să mă ocolească. Chiar şi cei trei începuseră să vină mult mai rar să mă caute. Iar cînd porneam în plimbările mele zilnice, ca din întîmplare, un localnic – femeie sau bărbat – apărea prin preajmă. Nu c-ar fi dorit neapărat să intre în vorbă cu mine.

Singura care nu părea a fi atinsă de această neaşteptată neîncredere era Linua, probabil,una din surorile Loinei. Zic probabil, pentru că observasem modul în care numele unor persoane care păreau înrudite făceau parte din aceeaşi familie – măcar ca sunete. La înfăţişare semănau, desigur, ca mai toate femeile satului. Păreau a fi şi de vîrste destul de asemănătoare – oricum, era greu de crezut că una din ele ar fi fost mama sau fiica celeilalte. Dar poate erau verişoare, sau surori vitrege. Aceste grade de rudenie nu erau prea importante în sistemul lor de valori.

Linua începuse să vină să mă viziteze, să schimbăm unele vorbe, atunci cînd îi vedea pe cei trei plecînd. Avea şi ea un talent deosebit de a comunica, astfel că în curînd ajunsese s-o depăşească chiar şi pe Loina, care petrecea mai mult timp cu mine. Poate unde principalul comunicator era Şefu. Din subiectele atinse, am înţeles că, prin telepatie, Linua împărtăşise cunoştinţele acumulate de cei trei. Avea însă, deseori, opinii proprii – nu o dată chiar destul de diferite de-ale „surorii” ei. Părea să fie mai puţin scîrbită de „dragod”. Şi, am observat, mai deschisă conceptului de dragoste, iubire, agape. Întreaga experienţă trăită alături de Linua o voi povesti însă cu altă ocazie. Aici voi continua să prezint urmarea întîlnirilor dintre noi.

Vorbind despre felul în care umanii pămînteni erau interesaţi de sentimentul de iubire, am început să simt cum între noi se infiripează mai întîi o idilă care, curînd, deveni tot mai puternică. Cu cît atitudinea celorlalţi era mai rece, cu atît noi ne simţeam mai legaţi. E drept, Linua încerca să mă facă să înţeleg cumplita angoasă prin care trecea, încălcînd tradiţiile şi credinţele neamului ei, devenind chiar ea tot mai „dragod” – aşa cum eu începusem să fiu privit de tot mai mulţi băştinaşi. Asta era şi un pericol latent, care devenea tot mai iminent: putea genera violenţe la adresa noastră. Aşa am aflat că, în general, „neputincioşii” erau pur şi simplu eliminaţi din comunitatea în cadrul căreia nu mai puteau funcţiona „normal”. Era un mod prin care localnicii se apărau împotriva „duşmanilor”, chiar dacă numai a influenţei lor. Linua recunoştea că, de-a lungul timpului, se văzuse că „neputincioşii” cădeau mult mai uşor sub influenţa „dragod”, lucru care făcuse ca alte comunităţi să piardă războiul cu „duşmanii”. Comunitatea lor, care purta numele de Aleşii de la Izvor, nu putea accepta acest risc. Deci, ne puteam aştepta să fim cît de curînd eliminaţi.

„Or să ne alunge?” am întrebat, stresat de perspectiva de a intra în conflict cu populaţia unei planete străine.

„Nu. Cei alungaţi cad total sub influenţa „dragod”, iar asta duce la întărirea duşmanului. Aşa că „neputincioşii” sunt eliminaţi fizic.”

„Atunci,va trebui să fugim”, am spus eu hotărît.

„Nu va fi uşor” mă avertiză ea. „Suntem telepaţi şi permanent conştienţi de fiecare dintre noi. Vor ştii ce fac, ce gîndesc, unde mă aflu…”

Am luat decizia într-o clipă. Cu o lovitură puternică, am făcut-o pe iubita mea să-şi piardă cunoştinţa. Am luat-o apoi în braţe şi m-am strecurat în noapte. Ştiam că pe mine nu aveau cum să mă depisteze – şi profitam de ploaia zilnică nocturnă care cădea în jungla ce înconjura satul. Am mers ore şi ore, îndepărtîndu-mă cît mai mult. La un moment dat, cînd am simţit că tînăra dădea semne că s-ar trezi, am adus-o din nou în stare de inconştienţă. Trupul ei slăbuţ şi uşor nu era o povară prea mare pentru trupul meu muşchiulos, întărit în ani de zile de exerciţii fizice. Am mers toată noaptea, toată ziua şi noaptea următoare. Mă apropiam de munţi.

În sfîrşit, prea obosit ca să mai pot merge, am lovit-o din nou pe Linua – regretînd lipsa unui drog sau medicament anestezic – şi am adormit. Bineînţeles, am dormit mai mult decît îmi propusesem, astfel că ea s-a trezit înaintea mea. A fost atunci un moment de cumpănă – urmăritorii noştri îi simţiră imediat gîndurile şi porniră rapid în direcţia noastră. Erau totuşi destul de departe. Am scăpat pentru că, simţind sentimentele care ne legau, acum deosebit de puternice, a intervenit… „duşmanul”. El ne-a luat şi ne-a dus de acolo departe, în vîrful unui munte unde, ne-a spus, umanii nu ne vor putea găsi pentru o lungă periopada de timp. Se pare că, dincolo de o anumită distanţă, nu mai erau în stare să-şi simtă semenii.

„Nu vor renunţa” ne avertiză Duşmanul. „Ei ştiu că voi îmi daţi putere, nu pot permite acest lucru. Ei nu ştiu cîţi mai suntem, dar ştiu că exist măcar eu. Şi vor căuta să se folosească de Linua pentru a mă găsi.”

În lumina soarelui, puteam vedea „duşmanul”. Era un dragon! Exact aşa cum rămăsese în puţinele amintitiri ale umanilor pămînteni: lung de circa opt metri, înalt pe picioarele din faţă de circa patru metri, cu un corp cilindric continuat de o coadă lungă şi tot mai subţire, cu solzi mari deasupra, solzi care continuau pe spinare pînă pe gîtul şerpiform, lung de circa doi metri. Avea capul „ca de vacă”, cu nări mari, şi ochi imenşi, frontali, rotunzi, asemănători celor umani. O pieliţa nu foarte transparentă cobora, din cînd în cînd, asupra lor. Nu avea colţi, ci un fel de plăci care indicau că hrana lui predilectă era vegetală. Nu scotea fum sau flăcări pe nări, desigur. Cea mai impresionantă trăsătură a lui erau cele două aripi care, desfăşurate, atingeau aproape opt metri în avergură. Pielea era groasă, cu solzi lucitori ca de metal, coloraţi în albastru. Era telepat – putea conversa nu numai cu Linua ci şi cu mine.

Am trăit destulde mult alături de el. Îl chema Dirceus şi recunoştea că e ultimul din rasa lui. Îşi amintea de locuri pămîntene – trăise mai bine de cinci mii de ani. Pe unele le văzusem şi eu. Se pare că pe Pămînt, dragonii fuseseră mult mai mici ca dimensiune, nu aşa cum îşi imaginaseră oamenii, pornind de la o realitate care, în cea mai mare parte a timpului, le scăpa. Nu au fost niciodată în conflict cu umanii, nici cu alte fiinţe . Erau urmaşi îndepărtaţi ai reptilelor prediluviene, evoluînd într-o nişă care le permisese dezvoltarea. Erau înzestraţi cu raţiune, dar nu formaseră niciodată o civilizaţie materială.

A recunoscut că au venit de la început în conflict cu religiile organizate umane din toate timpurile, care au văzut în ei, în dragoni, o ameninţare. Încă de la început au fost etichetaţi drept malefici. Toţi liderii religioşi ai diferitelor credinţe au luptat şi i-au învins pe dragoni. Aportul lor la cunoaştere, la ridicare umanilor din ţărîna animalică se manifesta în miturile despre creaţia lumii prin ei.

„Hmm. Ne-au furat mesajul de iubire” le povestise Dirceus. „Activitatea noastră cerebrală este potenţată de sentimente, mai ales cele de iubire, bunătate, altruism. Nu putem trăi fără umani. Dar încă din vechime se observase că noi eram întăriţi de sentimentele umane. Am fost făcuţi malefici, pentru a fi ocoliţi. Umanii au dezvoltat sentimente rele, negative, de ură, duşmănie, cruzime, invidie, indiferenţă… Toate acestea sunt ca otrava pentru noi. În final, au învăţat că indiferenţa fată de noi ne poate distruge. Ajunseseră umanii să stea în faţa noastră şi să nu ne vadă, să nu ne audă, să nu ne simtă chiar. Pur şi simplu, nu existam. Eram ca un fel de „tabu”: nu vezi ceea ce nu vrei să vezi. Şi noi nu eram în stare să le facem rău, nu puteam să ne impunem simţirii lor fără ca ei să dorească să ne simtă. A trebuit, într-un final, să plecăm.”

„Cum de te vedem noi?” întrebă Linua.

„Voi încă nu aţi dezvoltat starea de „tabu”, de orbire spirituală. Ne urîţi – ceea ce e rău, dar existăm pentru voi. Din păcate pentru noi, telepatia vostră este o armă redutabilă, pe care noi nu am învăţat s-o contracarăm. Refuzaţi sentimentele de dragoste, iar cel de conservare a speciei nu este suficient pentru noi, e la limita animalităţii. Conştient, refuzaţi dragostea, pentru a nu ne da o armă. Voi doi sunteţi ultima mea speranţă! Altfel, voi pieri şi eu – ultimul dragon.”

„Cu ce te putem ajuta?” am întrebat eu.

„O, foarte mult. Iubiţi-vă. Iubiţi-vă copiii. Iubiţi Lumea şi pe semenii voştri. Iubiţi-mă pe mine. Iubiţi natura. Învăţaţi-vă urmaşii să iubească şi ei. Nu este nimic rău în iubire. Într-adevăr, dacă dragoste nu e, nimic nu e! Asta mă va ajuta să trăiesc – poate, chiar să mă înmulţesc.”

Dragonii sunt asexuaţi. Naşte cel ce poate depune ouă. Embrionul apare sub o puternică trăire de iubire. Singur îşi cloceşte oul – cu dragoste. Nu îl lasă să se dezvolte singur, aşa cum procedează reptilele. Nu trebuie să stea pe el, încălzindu-l, dar trebuie să fie permanent în preajma lui. Adevărul este că oul lui Dirceus s-a dezvoltat mult mai repede decît de obicei, atingînd stadiul de naştere în cîteva luni – deşi în mod normal lua ani de zile. Stînd pe piscul de munte, noi nu ne prea mişcam – ne mai ducea dragonul în zbor să facem plimbări. Iubirea noastră l-a vegheat permanent, chiar şi cînd dragonul pleca să ne caute de mîncare. Ţineam oul alături de noi, în pat. Cînd Linua a rămas însărcinată, şi ea şi oul vibrau în sentimentele mele puternice. Părea că dragostea mea creştea în prezenţa dragonului. Iar după ce Linua a născut, dragostea parentală a adus un adaos de sentiment asupra oului. Ultimul dragon – dragonul unui nou eon – a apărut în acest leagăn de iubire. Ultimul născut – dar, poate, primul dintr-un şir lung de nou-născuţi. Pînă să părăsim piscul, Dirceus mai născuse un ou. Acesta era auriu, spre deosebire de primul, Alutus, alb. Dragonul era extrem de fericit, dragonii aurii sunt foarte rari. Ne înmulţeam şi aveam nevoie de un spaţiu mai generos. Dragonul spunea că simţea tot mai des umanii apropiindu-se de munţi. Era timpul să plecăm.

Dar despre viaţa mea alături de Linua, de copiii noştri, de familia tot mai numeroasă a prietenilor noştri dragoni, despre reîntîlnirea cu umanii pămînteni, o să povesc cu altă ocazie. Cu voia Creatorului.

 

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=YidtAo6mRuM%5B/embedyt%5D

NICK SAVA- EL DORADO

 

 

 

Privesc spre străinul din faţa mea. Profit de faptul că, în colibă, e întuneric. E noapte şi lumina sîngerie a focului aprins în faţa deschizăturii joase abia reuşeşte să arunce asupra noastră o pată brună de culoare, care mai mult ne ascunde. Forma lui e abia sesizabilă, aşa cum zace întins pe patul de crengi şi iarbă. Ştiu că tot ce poate el discerne din mine este o siluetă.

„Cum am ajuns aici?” întreabă cu glas răguşit. Vorbeşte una din limbile romanice.

„Băştinaşii te-au adus. Erai pe moarte… Ai avut noroc că au dat peste tine. Şi că sunt în relaţii bune cu mine.”

Dădu din cap. Puţea groaznic – băştinaşii miroseau mult mai frumos, deşi îşi ungeau pletele cu lut amestecat cu seu de caiman. Mă obişnuisem cu multe lucruri pe lumea asta, dar mirosul…

„Eşti portughez?”, întrebă din nou, sesizînd accentul puţin străin.

„Da. Padre Costa da Silva.”

„Aşa mi s-a părut şi mie. Dominican… Ai ars mulţi păgîni de vii?”

Mda, dominicanii sunt oastea Inchiziţiei. Are ochii neobişnuiţi de buni, dacă a putut distinge culoarea cenuşie, albită de soare, a rasei.

„Nu toţi ne ocupăm cu păstrarea sfintei credinţe. N-am ars pe nimeni. Nici cărţi… Tu ce cauţi pe aici? Eşti pe teritoriu portughez.”

„Da? Probabil… Am coborît din Anzi spre Marele Rîu. Au murit aproape toţi. Cei ce n-au avut putere să meargă mai departe l-au însoţit pe Gonzalo Pizzaro înapoi, spre Quito. Noi, cincizeci, am construit o corăbioară şi.am coborît în continuare. Doream să ieşim la Ocean.” Se opri să-şi tragă sufletul. Obosise.

„Aici nu eşti pe Mare Dolce.”

„Da… Bănuiesc că nu sunt.” Rămase tăcut, îngîndurat. Era groaznic de murdar, cu hainele în zdrenţe. Fusese muşcat în trei locuri de pirana, rănile puroiau. Avea şi două căpuşi otrăvitoare în trup, dacă nu i le scot va muri cu siguranţă într-o zi, două. De friguri şi holeră îl scăpasem, altfel acum era mort. De mirare cîtă rezistenţă are uneori trupul unui om. Şi cîte vietăţi, de la cele mari, carnasiere, pînă la cele mici, microscopice, atentează la viaţa lui. Dar nici una din aceste vietăţi nu se poate compara cu cel mai periculos duşman al omului – semenul lui.

„M-am certat cu căpitanul.” recunoaşte străinul. „Orellana. Am fost de mai multe ori cu el, şi în Ţara Muisca, şi la incaşi… Cînd a vrut să se întoarcă, la confluenţa cu Napa, am răzvrătit oamenii. Acum s-a răzbunat, oamenii erau cu el, chiar şi Carbajal. Aşa că m-a pus într-o bărcuţă, cu ceilalţi doi care au fost de partea mea… Ei au murit.”

„De ce te-ai răzvrătit?”

„Aflasem că omaguas trăiesc pe aici. Dar nu i-am întîlnit. Ei ştiu unde este El Dorado! Dar lui Orellana îi era teamă de ei, vroia să scape cît mai repede din iadul ăsta verde…”

„Aşadar, de aceea aţi venit aici? Acum vreo patru ani a venit un inglese, anul trecut un flamand. Nu au găsit aur. Au găsit, în schimb, moartea…”

Am înţeles multe lucruri de cînd sunt aici, dar foamea asta pentru aur, care-i devorează pe oameni, nu. E plină lumea de lucruri şi materiale mult mai preţioase, dar oamenii sunt în stare să se ucidă între ei pentru metalul galben. Cînd te gîndeşti că, în afară de flecuşteţe de podoabă, nu-l ştiu folosi la nimic…

„Tu de cît timp eşti aici?”

Desigur, nu-i pot spune adevărul. De mult nu mai am scrupule, am învăţat că şi minciuna este o vorbă. Oricum, adevărul ar fi luat drept minciună – sau neînţeles.

„De cîţiva ani.”

„Cum de n-ai pierit?”

„Băştinaşii m-au ajutat. Umaguas. Eu le spun Humanas.”

„Nu sunt setoşi de sînge? Aşa se zvonise.”

„Nu, doar faţă de duşmani. Folosesc săgeţi înmuiate în curara, mori în cîteva clipe – dar fără chinuri. Eu nu sunt duşmanul lor. Nici nu caut aur…”

„Padre, toată lumea caută aur!”

„Eu nu. Cînd te-au găsit, pe jumătate mort, nici tu nu căutai. De aceea nu te-au ucis…”

„Există aur pe aici, cum se zvoneşte?” mă întrebă, cu ochii sticlind lacomi. Îl privesc cu milă. Da, cunosc această foame… Ar fi în stare să-şi taie o parte a trupului, în schimbul unei bucăţi de aur. Deşi, fără intervenţia mea, precis va muri. Poate chiar mîine.

„Nu, nu există. Aici nu este nimic – doar jungla. Trăiesc cum se zice că trăiau strămoşii în Eden. Nu au piatră, nu au metale…”

„Cu ce se hrănesc?”

„Jungla le dă tot ce au nevoie.”

De mirare, ce repede s-au adaptat. Cred că asta este principala calitate a omului. Se adaptează rapid oricărui mediu – dar se şi pricepe să folosească mediul pentru nevoile lui. Chiar să-l modifice, adapteze, dacă e nevoie. Acum îşi spun humanas, aşa cum le spun eu. Umani. Au lăsat în urmă două treimi din trib şi un obicei: căpetenia se pudrează cu pulbere de aur, o dată pe an, şi se scufundă în apa lacului sfînt, Guatavita, aducînd aurul prinos zeilor. De parcă ei ar avea nevoie de aur… Da, el este adevăratul El Dorado, Uomo d’Oro, şi din pricina lui muisca sunt decimaţi, robiţi… Humanas au scăpat şi vor face totul să nu ajungă în astfel de situaţie.

„Dar de Cetatea de Aur ai auzit?”

„Nu există cetate de aur, spaniolule.”

„Trebuie să existe! Sunt prea multe poveşti despre ea. Am căutat-o peste tot, vreme de douăzeci de ani, de cînd sunt în Lumea Nouă. În Panama, în Honduras, în Nicaragua, în Noua Granada, în Piru… Acum o caut pe Rîul Scorţişoarei. Trebuie să fie! Numai spre cele şapte cetăţi de aur ale Cibolei nu am pornit. Dacă scap cu viaţă de aici, dacă voi găsi El Dorado, voi pleca şi-întracolo! Pentru că Madre Dios e cu mine, a fost mereu cu mine. Au pierit mii de conquistadores, dar don Miguel Pareiras, nu! Nu va pieri nici acum.”

Îl privesc în tăcere. Ştiu ce are pe suflet. Pînă în acest moment, ucisese opt sute patruzeci şi şapte de oameni, de toate naţiile. Ultimii doi, tovarăşii alături de care pornise spre nord şi nord-vest pe Japura, după ce fuseseră debarcaţi împreună cu o flintă, un corn cu praf de puşcă, o pungă cu plumbi, o sabie, trei cuţite şi-un topor. Şi un săculeţ de mîncare, de le ajunsese doar două zile… Au băut apă infestată din rîu. Cînd au fost prea slabi, don Miguel le-a tăiat gîturile şi i-a mîncat. Nu era prima dată, aşa supravieţuise pe Magdalena şi Suarez, în drum spre Ţara Muisca. A mîncat pielea tecii şi centironul, calul, apoi nativi şi tovarăşi – dar a scăpat!

„Ţi-am spus, pe aici nu e un fir de aur. Băştinaşii au aruncat absolut toate obiectele din aur, cînd au pornit încoace. Ajunsese vestea din Noua Granadă, din Guyane, din Noua Spanie, despre ce păţeau băştinaşii de la străinii albi şi bărboşi, hămesiţi de aur. Ştiau că blestemul aurului îi va ajunge şi pe ei, pînă la urmă…”

„Unde este aurul? Unde l-au aruncat? Asta trebuie să-ţi fi spus. O să atîrn unul cîte unul pe cruce, pînă cînd unul dintre ei va vorbi!”

Ştiu că ar face-o. Dacă l-aş vindeca. E datoria mea să-i ajut pe oameni – fără să intervin în destinul normal al acestei lumi. Dar de cînd sînt aici, am înţeles că sînt lucruri mai rele decît moartea. Şi că datoria mea nu este către toţi umanii. Humanas îmi sunt de ajuns.

„Părinte, tu ai făcut jurămînt să te lepezi de lume. Tu poate ai alte dorinţe, alte nevoi. Eu nu am decît una: aurul! Fără avere eşti un nimeni. Am fost un nimeni cît am trăit în vechea Granadă. Am fost şi cînd am ajuns aici, deşi sunt văr cu Balalcazar. Am mîncat viermi şi şerpi, curelele de pe mine şi calul, şi la urmă am mîncat şi sălbatici… Dar voi găsi El Dorado! Atunci  voi fi Om!”

„Deci, vrei să fii om… Bine. Pentru asta îţi voi îndeplini dorinţa: îţi voi arăta El Dorado.”

„Părinte, nu glumi cu mine. Sunt slăbit – chiar mi-arăţi?”

„Da. Trebuie să mă urmezi.”

M-am ridicat şi am ieşit din colibă. Nu-mi e teamă să-i întorc spatele – deşi gîndurile ucigaşe se tîrăsc prin mintea lui ca miriapozii veninoşi. Nu, nu acum, are nevoie de mine. Apoi… Se tîrăşte prin deschizătura boltită. E slăbit şi efortul îl sfîrşeşte. Otrava căpuşelor se răspîndeşte mai repede, febra creşte, cangrena se întinde rapid… I-aş spune, dar ce folos? De i-ar cădea o mînă, ar continua să mă urmeze. O mînă i-ar fi de ajuns: cea în care strînge prăselele cuţitului pe care mi-l va înfige în spate, cînd va ajunge la El Dorado. Pornesc spre nord.

Cînd ieşim în micul luminiş e deja ziuă. Străinul se clatină. Horcăie. Miroase îngrozitor – nu numai a murdărie, ci a puroi, a putreziciune. Nu a observat că fecalele i se scurg pe picior, pe sub cracul pantalonilor, lăsînd pete urîte în urma lui.

„Cetatea!” icneşte, privind cu ochi tulburi, holbaţi, construcţia din partea opusă a luminişului. Un zid de aur, cu o deschizătură. În semiîntunericul din dosul ei, se întrevăd luminiţe colorate. „Aur! Şi pietre preţioase!” Mîna strănge cu nouă putere mînerul pumnalului. Privirea i se înfinge în spatele meu.

„Lasă prostiile!” spun, întorcîndu-mă. Cu o mişcare, las rasa cenuşie să cadă de pe mine. Pielea sintetică străluceşte puternic în soarele aflat deasupra noastră, ca de aur. Omul duce mîna la ochi, orbit, scăpînd cuţitul din mînă.

„Homo doratus!”

Îl privesc fără milă. O fiinţă bipedă, dotată cu inteligenţă, moare. Vor muri miriade ca el, înainte ca Humanul să poată fi contactat oficial. Deocamdată, rolul meu este să-l observ. Aici, în jungla fără sfărşit, atotputernică, printre humanas, pot aştepta. Povestea despre El Dorado va trece în uitare, reînviind cînd şi cînd – fără ca cineva s-o mai creadă. Şi nimeni nu va bănui că miezul real al mitului este un cyborg în capsula lui spaţială…

Liniştit, apăs pe butonul de la centură care camuflează naveta. Îmi pun rasa, ascunzînd strălucirea trupului şi trăsăturile prea puţin umane. Şi, în timp ce funcţiile vitale ale umanului se sting, mă îndrept spre coliba unde-mi duc existenţa.

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=1KdXjFDKVZA%5B/embedyt%5D

NICK SAVA – Greşeli scump plătite

 

 

– Cine e? mi-am întrebat gazda, risiverul  Modeno.

Îl cunoscusem în urmă cu două zile, la sosirea pe Satelitul Nocis, fiind domnia sa delegat de Consiliul nocian să asigure servicii de protocol unui invitat de la faimoasa Univno – Univa de Nord a Arcticii americane. Deşi cercetător relativ obscur al Marei Unive, nici măcar şef al unui departament, mă bucuram de privilegiul de a fi membru al celui mai titrat institut de cercetare Galactic. Totuşi, oarece merite îmi erau atribuite şi mie şi timului meu, cîştigător a numeroase premii sistemice şi chiar galactice. Altfel, îmi  era greu să înţeleg invitaţia oficială trimisă pe numele meu de la acestă univă mai puţin cunoscută, chiar obscură, de pe micul satelit. În program avusesem de ţinut un spici, chiar a doua zi a călătoriei, urmărit cu oarecare interes de membri ai univei. Azi, ultima zi pe Satelit, după vizitarea unor obiective mai interesante ale habitatului, intrasem să luăm masa de prînz în această tratorie care se bucura de o faimă binemeritată în întreg sistemul, apărînd notată cu stele multe în numeroase ghiduri turistice.

La această oră a amiezii, tratoria – numită pur şi simplu „La Joint”, era burduşită de consumatori. În vechea tradiţie a strămoşilor, majoritatea catalani, mai toată populaţia îşi petrecea orele după-amiezii prin localuri pentru a lua masa de prînz. Locul, deşi înghesuit şi luminat destul de anemic, atrăgea clienţii prin mîncăruri extrem de bine procesate, cu o aparenţă aproape perfectă de prospătură – mai ales peştele părea scos direct din tancuri de apă de mare! – iar cidrul era fabricat după o străbună reţetă bască. Larma produsă de sutele de clienţi începu să scadă rapid în intensitate – fapt care mi-a atras imediat atenţia asupra unui bărbat care tocmai intrase. Valul de tăcere se lărgea aproape palpabil – ca şi golul format de o parte a clienţilor – fapt ce atrăgea cu atît mai mult atenţia asupra noului intrat. Era un bărbat spre 40 de ani, slab, lipsit parcă de culoare, extrem de slab, cu părul rărit şi ochii trişti.

– Cine e? am repetat, arătînd spre străin.

Moduno, care în zilele care trecuseră îmi devenise nu numai simpatic, ci aproape prieten, impresionîndu-mă prin tact, inteligenţă, pregătire profesională şi chiar cultură, mă privi surprins:

– Adică, vrei să spui că nu ţie cunoscut? se miră el. E Kasel. Kaselring mai precis, aşa cum e cunoscut în lumea ştiinţei. Cum de nu-l ştii?

Îmi aminteam vag că auzisem pe undeva acest nume, dar nu-mi puteam aminti unde. Nici împrejurările care-l făcuseră vestit.

– O glorie locală? am cerut explicaţii.

– Dom’le, eram convins că nu există sistem, planetă sau satelit unde să nu se fi auzit de el! Da, dacă vrei, una din gloriile locale – dacă foloseşti ghilimelele. Niciun localnic nu simte mîndrie sau admiraţie faţă de personaj. Mai curînd dispreţ, aversiune, chiar ură. El e KASEL!

Sublinie cuvîntul, dovedind aceleaşi sentimente ca şi ceilalţi consumatori tăcuţi.

– A făcut ceva rău? m-am informat în continuare, neştiind de unde să-l iau pe noul-intrat.

– Rău? RĂU? Dacă-ţi spun că are pe conştriinţă viaţa cîtorva mii de oameni, ce-ai gîndi despre el? Mă mir totuşi că ţi-e necunoscut numele de Kasel. Ar fi trebuit să ştii de el, ca angajat al Univei No şi cercetător tu însuţi.

– Sincer, am fost extraordinar de ocupat în ultimii ani, am spus destul de stînjenit. Am avut de predat un proiect important la care lucrez de peste un deceniu, cu întreg timul laboratorului. Chiar şi nevasta m-a părăsit în acest răstimp, simţindu-se neglijată…

– Mde. Te înţeleg. Deşi, supervizorii Univei ar fi trebuit să-şi informeze toti colaboratorii despre acest caz. Cum vrei să nu se repete astfel de tragedii, dacă nimeni nu vorbeşte despre ele?

Părăsirea vocii calme, elevate, şi a tactului era o mărturie a sentimentelor pe care gazda mea le simţea faţă de personaj.

– Dar poate-mi vorbeşti tu despre caz, am împins discuţia mai departe. Poate, vorba ta, am ceva de învăţat din tragedie.

– Mmmm… Ia să vedem. Totul a început mai bine de un deceniu în urmă. Kasel absolvise Univa de Departe, de pe Alfa. N-a fost o mare speranţă, altfel n-ar fi ajuns pe Nocis. De fapt, a fost repartizat aici mai mult pentru că aici se născuse… Dar, întîmplarea face să fi călătorit pe aceaşi navă cu nepoata Goverului de pe Nocis. Imediat după aterizare, s-au căsătorit. Şi absolventul Kasel, deşi abia împlinise treizeci de ani, a devenit şeful unui laborator la Univa Satelitului. Aici, în fruntea unui tim cu oarecare experienţă, a dat lovitura: a descoperit ceeea ce s-a numit „Legătura Cuantică”. Asta ţi-e cunoscută?

– Sincer, nu prea. Domeniul meu de expertiză este diferit…

– Ştiu. Teraformarea. Iar proiectul lui avea drept scop tocmai eliminarea teraformării, nu-i aşa? Ia să vedem cum îţi pot explica – nici eu nu mă pricep prea bine la fizica cuantică. După cum ştii, pentru a face alte lumi locuibile, există două procedee: ori crearea unui habitat artificial, ori teraformarea. Pentru teraformare, e nevoie de o planetă de mărime rezonabilă, aflată pe o orbită rezonabilă în jurul unui soare avînd calităţi rezonabile. Nu e chiar uşor de găsit toate aceste condiţii exact unde ai nevoie de lumea respectivă. Un habitat artificial îl poţi face practic oriunde. În general, sunt folosiţi asteroizi sau chiar sateliţi ai unor planete -. cum este chiar acest Nocis. Totul este să-l protejezi cu o carcasă-blindaj de spaţiul cosmic neprielnic.

Ei, aici e problema. Carcasa este de dimensiuni colosale, construită din materiale artificiale în general – ca acest ceramo-plastic. Construirea este extrem de dificilă: se construiesc plăci de dimensiuni mari – cîţiva kiolometri pătraţi fiecare -, care se îmbină ulterior ca într-un puzle pentru a rezulta carcasa în jurul nucleului natural. Pe suprafaţa satelitului se consturieşte habitatul, pus la adăpost faţă de spaţiul advers de către blindaj.

Materialele pentru construirea plăcilor se găsesc în spaţiu, uneori relativ aproape, pe alţi asteroizi, dar problema este să îmbini plăcile. Nu-i uşor să sudezi unele de altele plăci de dimensiuni colosale, în spaţiul vid, la o temperatură apropiată de zero absolut. Zona de contact trebuie încălzită pentru a permite fuziunea materialelor în procesul de sudură – şi asta în ciuda temperaturii scăzute şi a inerţiei imense a plăcilor! Dar Kaselring s-a gîndt: oare sudura cuantică nu e tot un fel de sudură? Poate că procesul este mai uşor de realizat, cu o tehnologie adecvată.

Într-adevăr, elementele sub-atomice, cuantice, pot realiza o legătură încă mai intimă decît sudura a doua metale, să zicem – şi se pretează oricărui material ceramico-plastic. Prin contact direct şi fuziune cuantica, zona de îmbinare devine un nou material, avînd calităţile comune celor două plăci şi e, practic, o masă comună, inseparabilă, fără moarte. Cel puţin aşa explicau membri timului lui Kasel. Cercetările au durat aproape şapte ani, cu tot felul de experienţe, probe, teste de laborator şi, ulterior, chiar în spaţiu. Toate au fost cît se poate de concludente: era posibil!

– Să-ţi amintesc şi momentul. Era în perioada cînd se căuta crearea unei colonii în sistemul Canis alfa. Era imperios necesar o colonie în acel loc – distanţa între coloniile existente deja era prea mare pentru o călătorie spaţială, dar prea scurtă pentru salturi galactice. Multe sisteme rămîneau neacoperite şi astfel, nu puteau fi colonizate. Doar că în acel sistem, singura planetă care s-ar fi putut teraforma era mult prea depărtată de soare, cu temperaturi extreme de pînă la minus 200C. Nici nu se putea pune problema teraformării planetei. Iar mărimea ei – circa 0.88 volumul Terrei, punea probleme mari creării unei carcase. Trebuie să specific faptul că o carcasă nu e neaparat o sferă perfectă – deseori globul planetei, deşi aparent şi în mod general o sferă, e de fapt neregulată. Chiar Nocis, de exemplu, seamănă mai curînd cu o tărtăcuţă aplatizată, cu o excentricitate de aproape cincizeci de kilometri!

Aşa că întreaga lume a primit cu mare interes vestwea descoperirii timului de pe Nocis. Kasel a devenit faimos practic peste noapte. Imediat după terminarea cercetărilor, a fost invitat lector la Univa Su a Pacificului, pe Terra – o mare cinste pentru Nocis. Iar Govul Satelitului a fost numit governor pe Orion Trei. Asta şi pentru că Administraţia şi Consiliul nocian hotărîseră să aplice proiectul mai întîi în sistemul nostru, construind o carcasă în jurul satelitului geamăn Dies. Pe acesta trebuiau să se construiască mai ales exploatări de materii prime şi uzine productive, cu habitatul necesar pentru peste şapte mii de locuri de muncă. Cum distanţa este relativ mică, angajaţii urmau să fie transportaţi pe Nocis pentru a petrece acasă două săptămîni din trei. Practic, curse regulate zilnice duceau şi aduceau parte din angajaţi.

S-a lucrat la carcasă aproape trei ani – într-adevăr sistemul de sudură cuantică era mult mai economic şi mai rapid. Mai mult timp lua construirea plăcilor uriaşe ale carcasei. În mai puţin de patru ani, Satelitul Dies lucra la capacitate maximă. Personalul permanent pe Satelit era în jur de 4670 de oameni. Aceştia au murit cu toţii în cîteva clipe de groază. Ba nu, a supravieţuit unul singur.

Am rămas tăcuţi amîndoi. Nu înţelesesem mare lucru din toată povestea – decît că un proiect neverificat îndeajuns dusese la moartea a mii de oameni. Practic, era cel mai mare cataclism care lovise omenirea în ultimele  sute de ani, poate o mie de ani. Mai înainte, se zice, mureau cu miile în cutremure, explozii vulcanice, valuri uriase… Iar în ultimul război muriseră multe milioane de oameni. Dar în zilele noastre nu se întimpla aşa ceva!

 – Ce a mers prost? am întrebat.

– Cum ţi-ai dat deja seama, s-au tăiat prea multe colţuri. Şi Kasel, şi Univa, şi Govul se grăbeau să devină faimoşi. Nu au făcut toate verificările necesare. Altfel, ar fi alfat că materialul nou creat este… perisabil. Se degradează cu timpul sub acţiunea frigului cosmic şi a razelor solare. Primul semnal a venit chiar din laborator – dar nu s-a ţinut cont de el. Practic, nu a avut cine. Kasel era deja pe Terra, Govul plecase… Chiar şi laborantul care avusese ceva dubii se mutase chiar atunci: se însurase recent şi soţia primise un post pe un satelit neptunian. Norocul dracului, se zice pe aici… Aşa e cînd ai mare succes. Ce s-a întimplat: laborantul, aşezînd cîteva din probe într-un depozit, a scăpat una din ele şi aceasta… a crăpat. Practic, sudura cuantică s-a rupt. Laborantul a rămas uimit: ar fi trebuit să fie indestructibilă. A făcut un raport – dar n-a insistat. Se gîndea că, poate, fusese una din probele de la început, cînd procesul nu era pe deplin înţeles. Dacă n-ar fi plecat, poate ar fi cercetat în profunzime, ar fi verificat şi alte probe… Aşa…

Am privit spre vinovatul principal. Acesta stătea, parcă neajutorat, în cercul larg format în jurul lui de consumatorii oripilaţi. Privirtile lui triste se opriră pe Modeno, parcă, şi pe mine, tovarăşul acestuia de masă. Apoi Kasel s-a întors pe călcîie şi a părăsit tratoria. Aproape imediat locul gol se umplu de consumatori şi vacarmul umplu din nou încăperea.

– Şi cum l-aţi pedepsit pe vinopvat, pe Kaselring?

– Iniţial, lumea l-ar fi sfîşiat de viu, nici nu aveau nevoie de condamnare. Cică a fost o vreme, în antichitate, cînd se întîmplau astfel de lucruri, numite „linşaj”. Dar a fost judecat, aşa cum trebuie, şi găsit vinovat. A fost condamnat la oprobiu public perpetuu. Ai văzut cum se manifestă acesta. Pentru că pe Terra nu devenise suficient de cunoscut, a fost adus înapoi aici, unde îl cunosc cu toţii. Sigur, Consiliul şi nocinii nu l-ar fi primit, dar e născut aici. Ura e cu atît mai mare nu numai pentru că a făcut de rîs Satelitul, ci şi pentru că toţi cei morţi erau rude ai celor de pe Nocis.

– Ziceai că a scăpat unul de pe Dies.

– Da, cel puţin în prima fază. El era om de întreţinere, ieşise în spaţiu, îmbrăcat în costum, pentru ceva revizii. La un moment dat, a scăpat un ciocănel din mînă şi acesta a lovit placa blindajului – probabil exact într-o zona de contact cuantic. Şi, dintr-o dată – puf! Toată carcasa s-a desprins în plăci şi a plecat în spaţiu, lăsînd habitatul descoperit. Bietul om, prins pe placa lui, a putut privi mii de corpuri omenesti lispite de aer, explodind în spaţiul rece, zburînd în toate părţile… Nu a înnebunit imediat, după ce a fost salvat a apucat să povestească ce s-a întîmplat. Era convins că din cauza lui se rupseseră plăcile. S-a sinucis.

– Kasel de ce nu se sinucide?

– El nu poate. i-au montat nişte cipuri care-l împiedică. Ştim că asta-i cea mai aprigă dorinţă a lui. Din nefericire pentru el – şi din fericire pentru noi, e extrem de rezistent psihic, altfel ar fi înnebunit de mult…

Am ieşit din tratoria. Bolta îndepărtată de metal de deasupra habitatului căpăta nuanţe roşiatice, semn că se lăsa înserarea. Aleile erau pline de oameni, ieşiţi la plimbarea de seară. Aceasta era tradiţia localnicilor: de a face siestă după masa de prînz – care se lungea pe ore întregi.

Modeno mi-a spus:

– Am impresia că mîine pleci…

– Da. Sincer, nici nu ştiu de ce-am venit. Nu cred c-au fost prea mulţi interesaţi în prelegerea mea… Cel puţin nu aici, pe un satelit învelit de-o carcasă.

– În schimb, pe o planetă urmînd a fi teraformată, ar putea fi, spuse Modeno. Trebuie să-ţi mărturisesc: eu te-am adus. Trebuia neaparat să-l cunoşti pe Kasel.

– Nu înţeleg… Ce legătură am eu cu Kasel, cu chimia cuantică, cu blindajele…?

– Niciuna – dar ai cu teraformarea, ţi-am zis.

Aşa e. Tocmai terminasem un proiect mai vast de teraformare a unei planete pe Saluris. Nimic deosebit – doar un deceniu de muncă.

– Ştii că pe planetă există forme de viaţă? întrebă Modeno.

– Sigur că da, cine mă crezi. Ştiu TOTUL despre Saluris! Dar sunt forme simple, subdezvoltate, nimic evoluat.

– Aşa cum erau şi fiinţele de pe Terra, acum milioane de ani. Cînd alţi călători din spaţiu au sosit pe ea şi au decis să o teraformeze parţial, ajutînd vieţuitoare neevoluate să evolueze mai rapid…

Nu l-am întrebat de unde ştie, mai auzisem această teorie şi la alţii.

– Ştii cum vor arăta aceste fiinţe de pe Saluris peste sute de mii de ani? Mai ales după contactul cu fiinţele umane? Am ridicat din umeri. Într-adevăr, nu făcusem nici o extrapolare pentru a determina evoluţia planetei în viitorul începărtat. Atunci, hai să-ţi spun. Fiinţele nedezvoltate existente, lăsate în pace, ajutate puţin de o teraformare propice parţială, vor evolua rapid. Peste cîteva sute de mii ani vor da naştere unor fiinţe cvasi-umanoide, înzestrate cu inteligenţă. Împiedicate însă să se dezvolte, printr-o teraformare excesivă, se vor transforma în fiinţe nocive letale care, în timp, vor face planeta de nelocuit pentru umani. Teraformarea planetei Saluris va fi un eşec răsunător. Tu nu vei ajunge să plăteşti greşeala, vei fi murit de mult pe Saluris ca urmare a rezultatului muncii tale – dar numele tău va fi pus alături de cel al lui Kasel în istoria erorilor ştiinţifice. Vrei aceasta?

– De unde ştii asta? l-am privit încruntat. Sub aparenţa de fiinţă umană, mi se părea că zăresc un chip straniu, neuman.

– Nu te-ai gîndit că poate există şi călătorie în timp, nu doar în spaţiu? Şi chiar în universuri paralele? Poate că acest viitor în care ne-am întîlnit va exista – şi asta înseamnă că ai găsit soluţia corectă. Dar poate că nu.

Singur, în mijlocul trecătorilor grăbiţi, priveam în jur după Modeno. Peste drum de mine, lipită de un zid, silueta lui Kasel era ocolită de trecători. Aş fi dorit să fac un pas spre el să mă conving, parcă, de faptul că eu eram construit dintr-o altfel de substanţă, dar nu aveam curaj. Nu eram sigur… Omul privea spre mine şi, parcă o rază de soare, îi lumină ochii.

Să fi fost o rază de soare artificial? Nu ştiu – dar paşii mă purtară spre aeroport.

 

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=JiUTcuBUpIQ%5B/embedyt%5D

NICK SAVA- Ştirile (din ciclul Ucenicia unui jurnalist)

 

 

Azi Şefu m-a pus să stau pe lângă Gruzinu’. Nu e gruzin, dar e bărbat înalt, vânjos, negricios, cu mustaţă stufoasă „a la Ilarion Visarionovici” – posibil ca femeile din redacţie să-i fi dat această poreclă. El e redactorul de la Actualităţi.

 

– Băieţică, îmi zice el – deşi, probabil, suntem de-o vârstă. Totuşi, viaţa palpitantă pe care a dus-o ca jurnalist în România post-decembristă poate echivala dublu în ani. Sunt, deci, Băieţică. Ascultă la mine. Ştirile sunt aceleaşi. Le luăm de la agenţiile de ştiri. Şi noi, şi concurenţa. Importante sunt două lucuri; cine iese primul cu ştirea respectivă – şi cine o face mai interesantă. Cu momentul ieşirii, e mai greu. Dacă ştirea apare când ediţia e închisă, e grav! Trebuie să mutăm articolele să îi facem loc – fără a pierde totuşi camionul spre tipografie. Că atunci e groasă! Cei de la paginare sunt duşmanii noştri de moarte, mai ceva ca al-Queida. Ne-ar da foc. Ar da foc mai ales Mediafax-ului!

– Şi cum?…

– Păi, dacă beam eu banii daţi lor, aveam ciroză de mult!

Nu am înţeles dacă a spus-o cu duşmănie, alean, nici dacă are deja ciroză…

– Aşa…, continuă el. Acum, partea a doua depinde de noi. Cum faci o ştire de doi bani să devină interesantă? Ei? Ei?

Am dat neputincios din umeri. Probabil, dacă urmam şcoala de jurnalistică, venea acolo vreun profesor, ceva, să mă înveţe aceste tertipuri, dar aşa… Eu nu am decât o pilă, cât o fi şi aia la putere.

– Hai să luăm o ştire la întâmplare. Nimic nu te învaţă mai mult decât un caz concret. Uite aici: „Satelitul american care se va prăbuşi pe pământ s-ar putea dezintegra în atmosferă” Ce zici de asta?

Am dat din nou din umeri. Cui îi pasă? Sper să nu îmi cadă în cap…

– Aşa e, băieţică. O ştire anostă – dar cu potenţial. Dacă nu am loc, am prea multe crime, certuri între Palate, cazuri de corupţie, violuri, incendii, chestii de-astea normale, nici nu o citesc. Acum o citesc să te învăţ meserie.

Deci, are potenţial. Colegii mei ar putea scrie, să zicem, liniştitor. „Satelitul prezintă riscuri minime, e mai mult ca sigur că va arde la intrarea în atmosferă” – poate să scrie unul. „Pentagonul va trimite rachete să o distrugă imediat ce se constată o ameninţare din partea ei” – va zice un altul, pro-american. Ştii, asta arată că nici pasărea nu intră în spaţiul american, Pentagonul pac! Să o ştie şi chinejii!

Un altul vine cu calcule. „Posibilitatea ca resturile satelitului să cadă într-o zonă locuită sunt extrem de slabe. Pământul e acoperit în proporţie de 75% cu apele oceanelor, alţi 18% sunt acoperiţi cu păduri, sunt şi munţi circa 21%, gheţarii polarii sunt aproape 30%, chiar în topire, mai sunt şi deşerturi, chiar câmpii locuite doar de popândăi.. Restul…”

– Restul?

– Băieţică, nici un cititor nu se apucă să facă socoteli pe marginea ziarului! Asta învaţ-o de la mine. Aşa. Un altul poate să scrie despre intervenţia avioanelor de luptă americane – ăsta e tot pro-american. Dar unul anti, va scrie „Cum e posibil ca americanii să dea cu sateliţii în bieţii oameni? Măcar dacă aveau grijă ca resturile să cadă într-o tabără de talibani.” Un alt anti va scrie: „Probleme grave în apărarea USA. Au început să le cadă sateliţii spioni!” Unul căruia îi plac teoriile conspirative – şi cui nu-i plac?! – va scrie: „Oare a cui mână a provocat prăbuşirea unui satelit spion american? Să aibă legătură cu Insula Şerpilor?” Ştii, asta ca să sune şi puţin naţionalist… Ba chiar un naţionalist va putea scrie: „Episcopul Tokes a protestat la Bruxelles împotriva discriminărilor româneşti în Ardeal. Autorităţile române, aliate cu NATO pe axa Bucureşti-Washington, dau acum cu sateliţi americani în capul secuilor!” Aceasta ar putea-o spune şi un jurnalist moldovean în slujba lui Voronin… Ai înţeles până aici?

– Am înţeles, dle Gruz… Popescu. Ce era să-i spun?

– Bun. Întrebări?

– Ce scriem noi?

– Aha! se lumină el la faţă. Uite o întrebare bună. Foarte bună întrebare! Da, băieţică, ăsta e tot şpilul în meseria noastră! Ce scriem NOI? Cu ce facem noi ziarul nostru diferit de al altora? Tu ce ai scrie? Privirea mea de vacă în gestaţie l-a convins să continue. Nu, NOI avem o statură morală! O atitudine politică! Cititorii aşteaptă de la NOI altceva. Noi – respectiv eu -, aş scrie una sau alta, în funcţie de climatul politic al zile. „Oare Băsescu a ştiut de posibilitatea ca resturile unui satelit să cadă în capul populaţiei României? A înaintat proteste „prietenilor” lui americanni pentru pericolul în care pune, nejustificat, poporul român? A luat măsuri de adăpostire a bieţilor români? Acum se vede politica dezastruoasă a celui care se auto-intitulează „preşedintele tuturor românilor”: nu a construit măcar un buncăr adăpost! Ruşine!”

– Ştii, e totuşi Preşedintele românilor…

– Deocamdată. Şi nu pe vecie, cu ajutorul lui Dumnezeu! Cel mult încă un mandat. Dar tu cu cine ţii?

– Nu cu…

– Aşa. Asta ar fi una…

– A doua ar fi să dăm vina pe Prim Ministru – sar eu ca baba la război.

– Băieţică, repet: tu cu cine ţii? Nu, nici vorbă. Am putea da vina pe Macovei, ea e tot de-a preşedintelui…

– Aha, m-am luminat eu. Că a ieşit din baie în prosop şi a destabilizat pilotul satelitului…

– Sateliţii nu au piloţi! E drept, cititorii noştri nu ştiu. Da, ideea nu e chiar atât de rea… Putem în schimb scrie „Casa regală şi-a manifestat îngrijorarea faţă de această tragică posibilitate. Purtătorul ei de cuvânt sugerează că nu este vorba decât despre o continuare a terorismului bolşevic, cel care a silit pe Majestatea Sa să abdice acum 60 de ani.”

– Hm, nu ştiam că sunteţi monarhist.

– Nu sunt. Dar Monarhia este sperietoarea Preşedinţiei – te-ai prins?

Hăhăhă…

– Să dăm vina pe comunişti? înteb eu prosteşte. Adică, pe pesedei?

– Bă, ai grijă! Ia să vedem ce ai învăţat!

– Domnu Gruz… Popescu. Dar ce se întâmplă dacă totuşi primim o ştire bună după ce s-a încheiat ediţia?

– Atunci ne folosim imaginaţia. Sau strângem din dinţi. De unde nu e, nici Dumnezeu, nici Şefu, ba nici măcar Patronul nu cer… Hai, fugi şi fă planul ediţiei viitoare!

 

La biroul meu, mi-am scos titlurile de la agenţiile de ştiri. Mda, crime, asasinate, revoluţii nu se întâmplă doar la noi. Ba chiar un caz de corupţie internaţională şi un tun care îi face pe băieţii noştri deştepţi să se înverzească mai ceva ca iarba din Pipera… E drept, acel tunar a fost prins, nu ca ai noştri, verzi (acum) ca brazii.

Păcatul cu aceste ştiri e că ele apar la o oră când nu contează. Toţi adversarii noştri le au în faţă. Cititorii aleg ziarul după fineţea hârtiei, să le fie cu folos în fundul curţii… Cum să facem un impact? M-am apucat să scriu.

 

Bineînţeles, Gruzinu’ plecase deja pe teren. Nici Nuţica de la Cultural nu mai era – probabil, tot pe teren. Ei îi plac gruzinii… Am dus planul la Şefu, mi-a făcut semn să i-l las pe birou. Au trecut câteva ceasuri, când, din biroul Şefului, se auziră nişte strigăte: „Oh! OH! My GOD!” Am înlemnit. Mi-a citit hârtia! – mi-am zis. Am pus mâna pe telefon să îmi pregătesc pila…

Dar nu a fost nevoie. Au urmat nişte „Yes! YES! YES!”, semn că îi plăcuse. M-a chemat mai târziu la el. După mirosul fin de parfum mi-am dat seama că primise o vizită inopinată şi discretă…

– Ascultă, bă, ce e asta?

– Ştiţi, ştirile…

– Ştiu, că nu sunt bou! Dar explică-mi şi mie, că nu ştiu ce e în capul tău. Uite: „În ediţia de mâine: „Catastrofă în jungla Amazoniană. Pe lângă nenumăratele cadavre de oameni şi pomi, industria de hârtie şi de mobilă internaţională va avea de suferit. Un nou crah la Bursă!” „Submarinul atomic care patrula paşnic prin Golf a scăpat o rachetă atomică. Din fericire, racheta a căzut pe locul de unde plecase.” „Cutremur catastrofal în zona Vrancei. Oprişan pierde câteva milioane, dar promite că se va reface rapid.” „Înţelegere secretă în spatele liberalilor. Preşedintele îl vrea pe Rege preşedinte, el mulţumindu-se cu postul de Prim Ministru – ereditar!” „Blat la meciul de popice. Ruşine arbitrilor! Echipa Măgura Sfărojeni a anunţat că la următoarea întâlnire va cere o echipă de arbitri internaţionali.” „Din culisele secrete ale domnişoarei Klara. Cum am făcut primul milion.” Detalii, mâine.

Am zâmbit mândru de ideea mea – dar zâmbetul mi s-a stâns pe faţă.

– Bă! Că te legi de Oprişan, mi se rupe. Toţi ziariştii se leagă de el de-un deceniu, şi ce dacă? Că ruşii sau americanii se scufundă între ei, treaba lor. Că popicarii sunt nemulţumiţi – dar ce, eu sunt? Pădurile Amazoniei nu au decât să ardă cu totul – cu atât mai scump va fi lemnul din pădurea cumpărată de mine mai acum câţiva ani. Dar de ce te legi de domnişoara Klara? Nu că m-ai supăra pe mine, dar poţi supăra alţi vreo câţiva, unii din ei cu boaşe de taur! (Aşa am identificat a cui era mirosul de parfum din birou…) Să nu te mai prind cu elucubraţii de astea! Ce detalii poţi să dai mâine?

– Păi, până mâine cititorii uită. Mâine le dau alte dezvăluiri uluitoare…

– Când apare, trimite-l pe Gruzin la mine! Acum sunt ocupat.

Pe când ieşeam, Şefu dădea telefon la un amic de pe lângă Cotroceni. Conversaţia a început-o cu „Trăiască Regele!”…

NICK SAVA -Avalanşa

 

 

Steward J.M. Blanchet, astronaut pe nava U.T. Navy „Iberia”, priveşte plictisit peste aparate. Este în faza de rutină a călătoriei, undeva (aparatele pot specifica în detaliu unde anume, dar nu-l interesează) între orbita lui Marte şi cea a Centurii de Asteroizi. Singurul lucru important este că, în cel mult zece ore, trebuie să preia comanda navei, îndreptînd-o spre unul din asteroizi. Nu suficient de mare pentru a căpăta un nume şi un număr. Dacă numărul şi-l aminteşte cu greu, numele pe care i l-au dat oamenii în ultima vreme, de cînd a devenit unul din cele mai vestite resorturi spaţiale, este mult prea bine cunoscut: Ariba!

Disperaţi de evoluţia climei pe Planeta Mamă, de creşterea aiuritoare a populaţiei, dar mai ales de moda ultimelor două secole, cea care aproape impune fiecărui locuitor să-şi petreacă vacanţa într-un resort maritim, oamenii au fost nevoiţi să folosească fiecare petec de pămînt pe care tehnologia poate planta o fîşie de nisip alb-auriu, cîţiva kilometri pătraţi de ocean populat cu faună, un soare arzător şi o briză iodată. Aceste petece au devenit atît de rare – practic, coastele tuturor mărilor şi oceanelor, inclusiv ale insulelor naturale şi artificiale au devenit plaje! –, încît preţul lor a devenit absolut exorbitant. Nu e de mirare că s-au căutat alte soluţii – şi ele au fost găsite: în spaţiu!

Încă de la început, dezvoltatorii şi-au dat seama că procesul de teraformare a planetelor şi marilor sateliţi (inclusiv Selena) este mult prea dificil şi lent: respectivele corpuri cereşti au prea multă inerţie. Mult mai facilă este teraformarea completă a unui corp de dimensiuni relativ reduse – un asteroid, de pildă -, odată învelit într-o carcasă transparentă care să ţină afară frigul şi radiaţiile mortale ale spaţiului. Realizarea habitatului este o operaţie relativ simplă, iar restul e tehnologie pură: mişcarea aparentă a unui „soare” artificial, valurile şi mareea, rotaţia „diurnă” a „planetei”, presiunea atmosferică – inclusiv gravitaţia comparabilă celei pămîntene -, compoziţia aerului, briza marină (inclusiv, pentru variaţie, cîte o ploicică sau chiar furtună)… În corpul asteroidului sunt adăpostite, pe lîngă uzinele mecanice, hangarul navetelor spaţiale, depozitele de tot felul, hotelurile, restaurantele, cazinourile, sălile de sport… Clipele petrecute „all inclusive” în astfel de resorturi seamănă întrutotul celor petrecute în cele mai vestite resorturi terestre. Partide de scuba dive permit urmărirea „pe viu” a vieţii submarine, chiar mai bine decît în marea majoritate a resorturilor pămîntene – care, desigur, nu sunt toate situate în mările calde… Şi care, pe deasupra, se luptă din greu cu poluarea globală.

Nu e de mirare, deci, că cererea de rezervare pe aceste resorturi era extraordinar de mare: listele se întindeau pe ani de zile, deşi numărul resorturilor creştea cu cel puţin unul pe an! Agenţia nu avea absolut nicio problemă să angajeze lucrători, inclusiv entertaneri care erau dispuşi de orice. „All inclusive” pe un astfel de resort, unde legile Uniunii Terestre nu  se aplicau cu prea multă stricteţe, însemna chiar asta: all inclusive! Doar imaginaţia clientului putea avea limită şi Agenţia încerca să o suplinească şi pe aceea. Turiştii nici nu-şi dădeau seama cînd ajungeau la resort, puşi în alveole în care petreceau cele douăzeci de zile de călătorie în somn.

Desigur, Stewie auzise mult vorbindu-se despre „resorturi” pe cînd îşi desfăşura activitatea de pilot în cadrul Navy. După pregătirea care durase aproape un deceniu, petrecuse alţi cincisprezece în diferite misiuni, urcînd pînă la gradul de comandor. Aşa că, la pensionare, i se păruse cea mai justă decizia de a continua să lucreze ca pilot – de data asta pentru Agenţie, pilotînd una din navetele închiriate de ea. Acesta era primul drum. Aştepta ca un licean clipa asteroizării, cînd, după cele douăzeci de zile de drum, îl aşteptau zece zile de vacanţă invidiată de marea majoritate a pămîntenilor! O vacanţă pe lună – nu era rău deloc!

Desigur, pînă să întîlnească acele hurii despre care auzise atîtea, nu i-ar fi displăcut să le aibă alături pe vreuna din femeile pe care le iubise de-a lungul vieţii. Alături de care, gîndeşte acum cu părere de rău, nu avusese posibilitatea să pretreacă prea mult timp. De aceea nu poate, deocamdată, să se bucure de gîndul că printre zecile de miliarde ale Terrei există şi vreun urmaş al său. Dar soarta îţi decide deseori cursul vieţii. De exemplu, ar fi trăit fericit alături de Berthe. Ea fusese prima, abia ieşise din adolescenţă. Îi fusese colegă la Academie, au fost o perioadă scurtă colegi ca piloţi in training – dar datoriile îi despărţise; nu o mai întîlnise niciodată…

Sau Flora. Ea era medic la Centrul Sanitar al Flotei a V-a, la Fairbanks. El a avut acolo baza în primii trei ani. De cîte ori se întorcea din misiune, pînă să plece din nou, locuiau împreună. Pe urmă el pleca şi ea rămînea singură, aşteptîndu-l. Pînă n-o mai găsise… Thais făcea crize de virtute de cîte ori se reîntîlneau, în Manila. Recunoştea că îl înşeală cu alţi bărbaţi. „Nu m-am legat de nimeni, dar e atît de greu să fii singur!”

Au mai fost cîteva. Culmea, pe toate le-a iubit. Nu a înşelat pe nimeni, pînă cînd soarta nu i-a despărţit. De fiecare dată, separarea finală de ele l-a marcat. Mai ales că începuse să se observe consecinţele zborurilor lui superluminice galactice: în timp ce peste el timpul trecea aproape normal (cei cinsprezece ani de serviciu îi puseseră în cîrcă doar vreo două decenii), peste ele efectul timpului era devastator! Nu era deloc sigur că Flora, de exemplu, nu împlinise de mult anii de pensionare, dacă mai era în viaţă, de fapt. Femeile tinere şi frumoase îmbătrîniseră, se trecuseră, se topiseră – ca zăpezile copilăriei. Aşa că, oricît de mult şi-ar fi dorit, realiza că dorinţa de a-şi petrece vacanţele alături de una din aceste iubite nu avea sens.

„Aşa crezi?” auzi pentru prima dată Vocea. Venea parcă de peste tot. Nu era puternică, mai curînd părea o şoaptă, dar avea atîta putere în ea, atîta autoritate, atîta conştiinţă adîncă…

Stewie se răsuci, privind în toate direcţiile. Privi apoi spre aparatele de bord. Totul părea cît se poate de normal. Nu îşi putea da seama de unde venea Vocea.

„Nu aşa mă vei găsi. Doar cu inima. Nu cu simţurile, nu cu mintea…”

„Ce glumă e asta?” Stewie simţea că, în ciuda anilor de experienţă, în care trecuse prin cele mai de neprevăzut situaţii, se pierde cu firea.

„Comandor Blanchet, sunt extrem de dezamăgit. În ciuda evoluţiei de sute de mii de ani, în ciuda nivelului de civilizaţie atins, în ciuda, chiar, a nivelului de educaţie personal, umanii sunt totuşi, parcă, neschimbaţi. Gîndiţi nu mult diferit decît o făceaţi în urmă cu milenii!”

„Dezamăgit?” se miră, cumva, pilotul.

„Doar eu v-am creat. M-aş fi aşteptat să iasă mai bine. În general, de obicei, iese mai bine. Problema rămîne nivelul liberului arbitru.”

„Dom’ne”, se împotrivi Stewie, „fără liber arbitru nu se poate! Ce, suntem animale?!”

„Pardon, pardon, şi animalele au liber arbitru. Cît se poate de fin ajustat! Îngerii nu au, cei necăzuţi, desigur – dar asta e o altă problemă. Deci, problema rămîne reglajul… Am greşit în cazul vostru, asta e.”

„Păi, unde ai greşit?” Blanchet începu să creadă că vorbeşte în vis.

„Mă cam plictisisem şi eu să folosesc aceleaşi settings. Mai experimentam, vroiam să văd pînă unde se poate merge. La animale, de exemplu, liberul arbitru este limitat de legile supravieţuirii speciei. Animalul îşi va face, deci, de cap, doar pînă la un anumit punct. Apoi, dacă pune în pericol viaţa semenilor, este îndepărtat. În schimb, la fiinţele raţionale am pus o genă specială, în sensul că am creat-o special pentru ele, hehe…”

„Şi, cu umanii, ce este?”

„Păi, am văzut de la început: o zbîrcisem. Ce am făcut? Am atenuat acţiunea acestei gene. Semnalul de alarmă se aude, dar în rare excepţii are efect de blocaj. Aşa că umanul face… da, exact: cum îl taie capul! Îşi pune în pericol, uneori, nu doar propria existenţă (eludînd, astfel, instinctul de supravieţuire individual), ci şi a celor din jur: familia, comunitatea, societatea, chiar specia! Chiar Viaţa, dacă poţi înţelege! Lucru neauzit pînă la ei.”

„Şi nu ai putut face nimic?”

„Păi, ce era să fac? Doar să-mi stîrpesc aberaţia. Chiar am fost gata-gata s-o fac, de cîteva ori. Dar mi-am zis să vă păstrez ca un fel de… cobai. Să văd ce se întîmplă. În fond, pentru mine Timpul nu are semnificaţie. Învăţ din această experienţă, creaţiile mele din ultimul timp sunt mult îmbunătăţite. Mă aştept ca, la un moment dat, să dispăreţi singuri… Pînă atunci, mă mai distrez urmărind felul în care vă folosiţi acest liber arbitru. Ştii, apropos, acel tip, Murphy, are dreptate: dacă între două soluţii una este greşită, inevitabil o alegeţi pe aia. Mai mult, dacă ambele sunt greşite, o veţi alege pe cea mai catastrofală. Iar dacă nici una nu are efecte negative, veţi inventa o a treia soluţie, absolut greşită, pe care o veţi şi aplica. Hahaha”

„Te distrează, eh?” spuse Stewie, dintr-o dată înfuriat.

„Păi, ce să fac. Văzîndu-vă, ştiu că nici eu nu sunt perfect. Nu sunt infailibil. Doar că, de cele mai multe ori, fac alegeri bune.”

„Bune pentru cine? Poate pentru tine…”

„Oh, nu, în niciun caz. Conform codului, pentru supravieţuirea Creaţiei. Uneori, ca să o salvez, trebuie să las vreun individ – chiar vreo specie – să dispară. Cum s-a întîmplat cu reptilele… Asta doar dacă nu îşi găseşte o nişă potrivită. Unde nu am aplicat acest cod se vede… chiar în cazul Terrei.”

„Şi ce se va alege din noi?”

„Încă nu ştiu. Liberul arbitru prezintă, uneori, surprize. Şansa vieţii pe Terra este la un minim – dar nu ştiu dacă se va sfîrşi. Poate că acea surpriză care ar putea duce la supravieţuire e tocmai această experienţă a insulelor artificiale astrale. În fond, ea vă scoate în spaţiu. Mai daţi puţine şanse să respire Pămîntului… Pînă atunci, fac nişte teste pe voi, piloţii…”

„Ce fel de teste?”, nu înţelese Blanchet.

„Uite, vă las – alegîndu-vă aleatoriu – să vă manifestaţi o dorinţă. Una singură! E de mirare ce au putut alege ceilalţi, hihihi. Cred că şi tu vei face la fel – deci, nu mă aştept la mari surprize. Vreau doar să bifez, dacă vrei, o listă. O confirmare că alegerea mea e mai mereu bună: că eşti la fel ca ceilalţi.”

„Ce mi-aş dori cel mai mult? În acest moment, să îmi întîlnesc pe Ariba una din iubitele din tinereţe. Tinere, cum erau… Încă nu m-am hotărît care.”

Hohotul Vocii depăşi, pentru prima dată, nivelul şoaptei.

„Aşa cum am bănuit. Dorinţe minore, mediocre, egoiste, absolut personale, de moment… Dar e a ta, s-o faci. Ai grijă ce ceri, că ţi se va da!”

În liniştea lăsată, mintea lui Stewie începu să lucreze cu frenezie. Care, dom’le? Flora? Thais? Echo? Helois? Blanche? Berthe? Poate Jeane, fecioara? Pe urmă îi veni să rîdă. Îşi aminti de versurile unei balade antice franţuzeşti. Cît de asemănătoare numele, amintirile… Rosti cu voce tare:

„Mai ou sont les neiges d’antant?”

***

Cînd, după cîţiva ani, un echipaj al U.T. Navy „Thasos” dădu întîmplător peste nava „Iberia” – declarată de mult timp dispărută în spaţiu – avu o mare surpriză. Cabina navei era plină cu o masă compactă de zăpadă.O defecţiune în sistemul de control menţinuse temperatura în cabină la minus 100C, astfel că zăpadă nu se topise. Corpul pilotului, îngropat în zăpadă, era perfect conservat.

„Curios. Sufocat, strivit. Am mai întîlnit o singură astfel de simptome, la cadavrul unui schior omorît de o avanlanşă în Alpi. Dar în cabina unei navete, în spaţiul extra-marţian…?!”

Turiştii, conservaţi în alveolele din cală, au ajuns, cu mare întîrziere, pe Ariba. Nu numai că vacanţa lor începu mult mai tîrziu decît speraseră, dar chiar ei adunaseră cîţiva ani la vîrstă… Urma ca Agenţia să se confrunte cu nişte penalizări masive. Ultimul cuvînt în acest caz a aparţinut comandorului Joseph B. T. Artwiller, căpitanul navei:

„Cred că vor fi mult mai puţini doritori să lucreze pe navetele Agenţiei spre resorturi. Acesta este al şaptesprezecelea caz, şi nu neaparat cel mai curios. Mă întreb cu cine naiba se întîlnesc pe drum…”

 

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=4FTwOg2Bya0%5B/embedyt%5D

NICK SAVA – Un om obosit

 

 

Bătrînul coboară încet, cumva şovăitor, cărarea. Se simte obosit, neaşteptat de obosit. Nu e prima dată cînd străbate această cărare, a mai urcat-o de cîteva ori. De la ascensiunea din zorii zilei din valea Obîrşiei, trecuseră multe ore; între timp, a avut un lung popas sus, în vîrful muntelui. În mod normal, drumul între marele bolovan din vîrful muntelui şi Sfinx nu ia mai mult de o oră – drum relativ uşor, la coborîre. Acum, drumul pare să nu se mai sfîrşească. Abia a lăsat în stînga vîrful Coştilei, deşi coboară de mai bine de trei ore. Nu departe se vede colosala piatră a Sfinxului – semn că nu rătăcise drumul.

Se opreşte şi îşi îndreaptă şalele cu greutate. Nu are mare lucru în taşca de piele, trecută în bandulieră, care îi serveşte drept bagaj. De fapt, mare parte din conţinutul ei o lăsase foştilor lui tovarăşi de drum, rămaşi sus, la Omu. Ei vor avea nevoie mai mare de ceea ce le lăsase, probabil, şi-au zis cînd el decisese să pornească spre vale. Ciobanul zîmbise cumva, strîmb, şi spusese: „Precis tu n-o să ai nevoie…” Aşa ar fi trebuit să fie, drumul prin Stînă, pe la poalele Pietrei Arse, nu trebuia să îi ia mai mult de patru ore pînă jos, la cabana închiriată nu departe de mica mînăstire a Sfintei Ana.

Îşi înălţă trupul ostenit, oh, atît de ostenit, şi privi spre vale. Sfinxul – care, de aici, părea o grămadă de bolovani. Panta cobora relativ lin spre dreapta, spre valea adîncă unde se afla Peştera. Pe acolo coborîseră cu o zi în urmă, urcînd apoi valea spre Mecet şi în sus, spre vîrful muntelui. Bivuacul îl avuseseră acolo, jos, nu departe de o stînă. Peste seară, ciobanii veniseră să îi viziteze, aduseseră cu ei brînză şi caş proaspăt, aşa cum nu prea aveau ocazia să guste la Bucureşti, şi pastramă de oaie pe care o prăjiseră înfiptă în ţepuşe, deasupra focului de tabără. Prinţul Moruzzi, cel care îi îndemnase la această călătorie – şi la altele, în trecut, înfiinţînd ei un Grup Alpin, după modelul germanilor şi englezilor -, era foarte bucuros de întîmplare. El urcase de cîteva ori în Alpi, atît în Franţa cît şi în Ţara Cantoanelor şi Italia. Era un bărbat vînos, la vreo 35 de ani, destul de diferit de familia lui nobilă şi bogată, cu moşii în Ţara Valahă şi în Moldova. Îşi petrecuse cea mai mare parte a vieţii călătorind şi învăţând prin Occident… Nu se prea înţelegea cu ai săi, mai ales că era mason şi susţinea unirea Principatelor…

Privirea bătrînului linse pietrele curioase ale Babelor – şi se agaţă de un obiect pe care nu îl observase pînă în acel moment. Deasupra Babelor, undeva mai spre vale, un obiect roşu părea să plutească deasupra pantei. Se mişca… Bătrînul strînse ochii, încercînd să îşi concetreze privirea. Deşi avea priviri agere – în fond, abia împlinise 32 de ani! -, de o vreme, de cînd îşi începuse coborîşul, avea impresia că ochii îi erau înceţoşaţi. Pusese aceasta pe seama oboselii. Iată că acum abia distingea Babele, iar acel obiect abia îl putea vedea. Scoase din jacheta cu multe buzunare o mică lunetă, pe care o folosea să privească în zare de pe crestele munţilor. Cînd reuşi să o concentreze asupra obiectului, văzu că e un fel de căsuţă, vopsită în roşu şi alb, cu ferestre mari de jur-împrejur. În ea se zăreau siluetele cîtorva persoane. Căsuţa, vedea acuma, nu plutea, ci era atîrnată de un fel de otgon, ca cele folosite la legarea vaselor de chei – dar mult mai gros. Obiectul se mişca – se deplasa spre stînga, urca de fapt… Pe el scria ceva, cu litere latine.

Roti uşurel luneta de alamă spre stînga, urmărind otgonul cel gros. Acesta se termina într-o clădire, aflată pe tăpşanul Babelor – acolo unde cu două zile înainte vîntul şuiera printre ierburile şi rododendronii abia înfloriţi care acoperau tăpşanul aflat între valea spre Peşteră şi, de partea cealaltă, spre fereastra Caraimanului. Acum, acolo se afla o construcţie – ba nu, două! Una, încă mai mare, părea făcută din lemn, cu acoperiş în ape, cu două-trei etaje – o copie îndepărtată a chaleturilor vizitate de el în Alpii bavarezi. Chiar şi culoarea cabanei semăna, un maroniu decolorat de soare şi intemperii. În jurul ei se zăreau oameni – mulţi oameni. Era prima dată cînd întîlnea oameni în Bucegi, în afara ciobanilor. Şi a extrem de rarilor turişti.

– Bună ziua, auzi o voce tînără. Pe lîngă el trecea un grup de tineri, vreo cinci la număr, urcînd cărarea spre vîrful muntelui. Cei trei băieţi şi două fete îl priveau uimiţi. La fel de uimit îi privea şi el – nu văzuse niciodată femei pe munte! Şi mai erau şi îmbrăcate extrem de curios – întoarse capul să se convingă: purtau pantaloni! Cei cinci se îndepărtau rapid, fără a aştepta să primească răspunsul la salutul lor. Vîntul îi aduse o frîntură de discuţie „… o fi cu el? Moartea îl caută pe acasă şi el…”

Porni mai departe, gîfîind, spre stînca Sfinxului. La poalele ei, spre vale, un grup de oameni stătea grămadă. Cînd, în sfîrşit, se apropie de ei, văzu că cei mai mulţi duceau nişte cutii la ochi. Nu mai văzuse aşa ceva. Mai toţi vorbeau româneşte, păreau să fie valahi după accent. Straiele lor semănau cu cele purtate de cei cinci care treuseră pe lîngă el – deşi, acum vedea, vreo cîţiva avea picioarele dezgolite. Chiar şi unele femei! Simţi că i se face pielea găinii, deşi soarele blînd, de vară, scălda natura. Oamenii deveniră atenţi la apropierea lui şi începură să şuşotească între ei. Cîţiva îndreptară cutiuţele spre el, privind, parcă, prin ele. Asta ce-o mai fi?

– Aveţi nevoie de ajutor? îl întrebă una din fete.

– Ajutor? De ce? hîrîi bătrînul. Simţea că nu prea are aer.

– Păreţi… slăbit. Eu nu aş fi plecat pe munte, la vîrsta dumneavoastră. Ştiţi, eu sunt medic, aş putea să vă dau un prim ajutor…

Medic? Femeie?

– Sunteţi… valahă?

– Valahă? Mmmm… da. Sunt din Bucureşti. Îi zîmbi. Era drăguţă, chiar dacă avea părul tuns scurt. Din fericire, ea purta pantaloni lungi… cam strînşi pe picior. Aşa o văzuse doar pe baroana de Villiers purtînd, la vînătoare. Dar toată lumea ştia că ea e o excentrică…

– Poate ar fi bine să vă odihniţi puţin. Nu păreţi să fi transpirat şi, apoi, e foarte cald pentru această zi de septembrie. O să vă dau o pastilă, just in case, nu e bine să ne jucăm cu inima. Cînd vă mai reveniţi, luaţi cabina şi coborîţi la Buşteni.

– La Sinaia, mormăi bătrînul.

– Nu, la Sinaia nu puteţi merge în starea asta. nu puteţi urca Vîrful cu Dor. E mai simplu să coborîţi în Buşteni, de acolo luaţi trenul sau vreun taxi, dacă trebuie să ajungeţi în Sinaia. Trebuie să plecăm, vrem să ajungem în Mălăieşti . Aş chema Salvamontul, sper să nu vi se facă rău…

Între timp îi dăduse o bulina albă, pe care îl forţă să o bea cu apă dintr-o ploscă. Părea să fie amară… Îl ajută să se aşeze pe un smoc de iarbă. Septembrie? Probabil nu înţelesese bine. Ei se aflau în Iunie, doar. Şi ce voise să spună cu vîrsta lui? Abia împlinise 32 de ani. E drept, se simţea foarte obosit… Privi în urma ei. Ceilalţi din grup, vreo şase persoane, toţi tineri, pînă în treizeci de ani, o aşteptau mai încolo. Fata li se alătură şi porniră spre Vîrf. Ea mai întoarse de cîteva ori capul spre el. Dacă i-ar fi putut vedea mai bine faţa, ar fi zis că este îngrijorată.

Se lăsă pe spate, sprijit de tolbă. Soarele, nu foarte puternic, dar cald, îi cădea pe faţă şi îl făcea să picotească. Îşi aminti de popasul avut la picioarele Pietrei de la Om.

***

Pe vîrf ajunseseră puţin după ora zece. Prinţul avea un ceas elveţian, îl scotea mîndru din buzunarul jiletcii de cîte ori voia să verifice ora. Nu erau primii care ajungeau acolo. Mai era un grup de doi bărbaţi, puţin mai în vîrstă decît ei şi, puţin într-o parte, un cioban învelit într-un cojoc gros, miţos. Emil – doctorul Georgescu Almăjanul, al treilea membru al grupului lor -, fu primul care îi salută. Aşa era el, o persoană plăcută, veselă, se înţelegea uşor cu oamenii. Era unul din puţinii doctori cunoscuţi de el, îşi dăduse doctoratul la vestita universitate din Padova, în filosofie greacă. O nebunie de tinereţe, nu ştia la ce i-ar putea ajuta. Cunoştea şi limba latină, dar nu avea de gînd să devină profesor la vreuna din universităţile Europei. Era al doilea fiu a unui nobil ardelean, destul de bogat ca să îşi permită să îl ţină prin Italia şi Franţa. Membri ai ritului greco-catolic – de fapt, un unchi al lui era episcop în Slovacia – aveau relaţii care îi deschiseseră uşile printre străini. Prieteni cu boiernaşi români de pe la Alba, Blaj şi Cluj, ar fi găsit uşor ceva de lucru. Vroia însă să călătorească. În asta semăna cu Prinţul Moruzzi, pe care îl cunoscuse la Paris şi deveniseră prieteni nedespărţiţi.

El era al treilea membru al grupului lor. Tatăl său era din familia lui Şuţu. Nu intrase în politică, se mulţumise cu relaţiile lui de la Stambul şi se ocupa cu negustoria. Chervanele lui străbăteau Moldova între Stambul şi Lipsca, trecînd pe la leşi. Deşi drumurile nu erau întotdeauna sigure, bătrînul risca puţin şi cîştiga mult. Era bun prieten cu Manuc, negustorul armean, şi cu alţi negustori armeni şi evrei. Doar cu „nemţii” (termen aplicat tuturor occidentalilor) nu se împăca. De aici şi conflictul cu băiatul cel mic, Tudosie, care se încurcase cumva cu tineri fără căpătîi, ca Lazăr, Murgu, fraţii Ghica, chiar tînărul Bălcescu, mai tînăr decât el cu un an… Îl ameninţase de cîteva ori că îl va dezmoşteni, mai ales dacă îl mai auzea pomenind despre unirea cu Moldova. Aşa că prietenia ce se legase mai întîi cu ardeleanul Emil (oarece cimotie cu Lazăr) şi, apoi, cu Moruzzi, îi deschideau perspectivele călătoriilor spre Apus. Tatăl îl prefera dus la Paris, decît aruncat în ocnă de turci… De atunci, de câţiva ani, urcaseră împreună pe mai toate culmile Alpilor Româneşti – cum numea Moruzzi munţii dintre Valahia şi Transilvania-, petrecuseră iarna în Italia şi sudul Franţei şi avuseseră mai multe întîlniri cu diferite grupuri de masoni care puneau la cale unirea Principatelor române. Ba chiar o revoluţie în întreaga Europă… Şi apoi, independenţa de sub otomani!

Cei doi răspunseră la bineţe, în grai ardelenesc dar cu oarece accent străin. Îl mai auzise, erau probabil şaşi sau maghiari din Braşov. Şi ciobanul avea un accent curios. Îşi ridicase capul, aşa că putuse să îi vadă parte din faţă: arsă de soare şi de vînt, ascunsă sub o barbă stufoasă ca de preot. Avea ochii extraordinar de albaştri, ca nişte iezere de munte aşa cum văzuse prin Alpi. Părea totuşi destul de tînăr, probabil nu mai mult de patru decenii – părul era de un castaniu deschis cu accente arămii. Avea sprîncene drepte, stufoase, deasupra ochilor adînciţi în orbite, a unui nas drept, hotărît, şi buze groase, strînse dîrz.

Se alăturară celor trei. La început discuţiile s-au învîrtit în jurul drumului parcurs. Cei doi urcaseră, într-adevăr, din Braşov, venind prin satele Branului. Unul din ei (îl chema Hansi), zise:

– Ne aşteptam să găsim cabana. Ştiam că o construiseră cu ceva vreme în urmă cei din Sibiu…

– Nici vorbă, zise Prinţul. Am trecut pe aici şi acum un an, şi acum doi… Ba chiar şi anul ăsta am mai fost, încă mai era zăpadă, pe la sfîrşitul lui iunie.

– Informaţia ne-a dat-o un prieten din Braşov.cică chiar el participase la construcţia ei. Din piatră, adunată de pe culmi. Vorbise al doilea braşovean, Arpi.

– Matale ştii ceva despre ea? îl întrebă Emil pe cioban.

-Ah, cabana… Se va face, zise el nepăsător. Era singurul care nu-şi spusese numele.

– Totuşi, eram convinşi că este aici, zise Arpi. Eram chiar pregătiţi să dormim în ea. Zicea acel prieten al nostru că, uneori, putem vedea de aici Muntele. Şi putem vedea Capul.

– Care cap? întrebă Emil.

– Al omului, desigur. De aceea îi spune Vîrful Omu, nu?

Cei trei întoarseră capul spre cioban. Acesta mormîi:

– La Om. Aşa i se zice. Da, din două motive. Dacă vă uitaţi dintr-un loc anum la preofilul acelei pietre, veţi vedea un cap de om privind spre stele. Dar uneori, într-o anumită zi, umbra pietrei crează umbra unui om. Priveşte spre Munte.

– Care munte? întrebă curios Moruzzi. El era impresionat însă de vocabularul ciobanului.

– Muntele Ascuns, răspunse Hansi.

– Da, Muntele Ascuns.

Priviră în jur. Nu se vedea niciun munte. De fapt, Omul era chiar vărful Bucegilor.

– Nu îl puteţi vedea, zise ciobanul. De aceea îi spune Ascuns… Un fulger de veselie îi lumină chipul. Doar oile îl văd, , nu le place, îl ocolesc pe departe… Din păcate, iarba pe el e mai bună, mai grasă…

– Tu îl vezi? întrebă Prinţul ironic.

– Uneori. Cînd nu e în negură. E mai înalt decît ăsta – arătă cu capul spre piatra Omului. Uneori zăpada stă pe el pînă la jumătatea lui iunie.

– Îl vezi şi acum? Întrebă din nou Prinţul. Nu e negură…

– Îl văd, spuse hotărît ciobanul. Se vede chiar şi Templul. Dar trebuie să ai ochi să îl vezi!

Cei cinci bărbaţi se uitară uimiţi în direcţia indicată de cioban – spre sud-vest.

– Să nu-mi spuneţi că voi vedeţi ceva, zise Emil, frustrat. Ce trebuie să facem ca să îl putem vedea şi noi?

– Uneori e bine să nu vreţi prea multe, zise ciobanul hotărît.Cunoaşterea îşi are preţul ei! Sunteţi gata să o plătiţi?Deja aţi intrat într-un spaţiu interzis oamenilor de rînd.

– Nu sunt om de rînd, spuse Moruzzi.

– Aşa crezi, Prinţe? În glasul ciobanului nu era nici urmă de respect datorat rangului. De vrei să vezi Muntele, renunţi la rangul tău. Vei fi novice, ultimul dintre ultimi. Dar poţi ajunge departe! Printre Primi. Printre cei care hotărăsc destinul acestui Pămînt!

– Chiar şi Unirea? Independenţa?

– Aceste sunt lucruri de nimic în destinul planetei! Vor veni la vremea lor – oamenii le vor face. Dar ce sunt ele la nivel planetar, la nivel universal? Luminaţii croiesc destinul de mii de ani şi îl vor croi în continuare, alte mii de ani… Poţi face parte dintre ei!

– Noi, ba! zise hotărît Arpad. Destinul nostru, în Ardeal, e altul. Nu avem treabă cu România. Regele ei ne e străin, noi ţinem de Împăratul de la Viana.

– Atunci voi trebuie să plecaţi!

Plecară, luînd drumul spre nord, spre văile Mălăieştilor, cel mai scurt spre Braşov. Cei rămaşi priviră în urma lor, nehotărîţi.

– Despre ce rege vorbeşte? Despre ce împărat? întrebă Emil. El, locuitor al Ţării Almajului, ţinea de Imperiul Austriac.

– Regele României, răspunse ciobanul. Asta va fi… V-am spus, aţi intrat aici într-o buclă a timpului. Voi veniţi din deceniul patru al secolului al nouăsprezecilea, cei doi vin din deceniul doi al secolului douăzeci. Aici Timpul are alte legi. Împărat e unul Franz Josef, va mai domni pînă la război.

– Şi tu, tu de unde vii? întrebă şoptit Tudose.

– De mult. De departe… Poate locuitorii de aici m-au ştiut, sub alte nume. Zalmoxis, Decineu, Caraiman, Buc… Nu am fost numai eu, au fost şi alţii. Şi nu doar aici. Muntele ăsta – arătă cu mîna spre un pisc ce apăruse nu departe, scăldat în lumina soarelui – poartă şi el diferite nume. Kogaionon, de exemplu. Dar Muntele Ascuns i se potriveşte cel mai bine.

Cei trei priviră uimiţi spre muntele apărut aşa, deodată. Era înalt, mult mai înalt decît Omul. Avea vîrful rotunjit, deşi abruptul era tăiat colţuros în toate părţile. Undeva, la cîteva sute de metri mai jos de vîrf, pe o platformă, se vedea un grup de construcţii.

– Sanctuarul, zise ciobanul.

De undeva, dinspre răsărit, pe deasupra capetelor lor, apăru ceva care putea fi luată drept lună. Era rotundă, de o culoare portocalie metalizată, mai mare aparent decît luna în diametru. Totuşi, ar fi putut fi luată drept luna, dacă nu s-ar fi văzut soarele desupra, în cerul senin, şi dacă nu s-a fi oprit undeva deasupra sanctuarului, dar sub linia coamei muntoase. Apoi, se lăsă pe o parte, căpătînd forma unui fus, şi dispăru în spatele vîrfului.

– Astea sunt lucruri pe care oamenii nu trebuie să le vadă, spuse şoptit ciobanul. Dar cei ce vin cu mine, vor învăţa să le folosească. Avem nevoie de ajutoare, lumea s-a lărgit în ultimele sute de ani, iar numărul nostru creşte greu.

– Şi dacă nu venim? întrebă Tudose. Nu îi venea să îşi părăsească traiul, familia, ţara. Era nevoie de el aici…

– Dacă plecai odată cu cei doi, nu ar fi fost nimic. Ai fi uitat… Aşa, ai văzut Muntele, Sanctuarul, mă cunoşti. Mai ales, ai văzut unul din aparatele noastre zburătoare. Locul tău nu mai este în lumea ta.

– Şi totuşi, vreau să mă întorc.

– O vei găsi schimbată, spuse ciobanul cu un fel de tristeţe. Voi rămîneţi? îi întrebă pe ceilalţi.

– Eu aş rămîne, uise Emil Almăjanul. Nu am ce căuta în Ardeal, chiar dacă acum e un împărat nou. Nici de război nu vreau să ştiu. Dar dacă tu vrei să plecăm… se întoarse spre Prinţ.

– Nu, şi eu vreau să rămîn. Mi-am dorit întotdeauna o viaţă aventuroasă – ce viaţă ar putea fi mai aventuroasă decît asta? Şi dacă voi avea un rol în hotărîrea destinului acestui loc, cu atît mai bine: înseamnă că nu îmi voi trăda menirea familiei.

– Nu doar a locului acestuia, sau a ţării acesteia, ci a întregului Pămînt. Dar asta va fi altădată, în alt timp, în alt loc…

***

Şi uite aşa, Tudose plecase singur spre Sinaia. Nu întorsese capul, dar era sigur că ceilalţi privesc în urma lui. Dacă, totuşi, ar fi întors capul, ar fi văzut că muntele dispăruse din nou. Ca şi cei trei de la poalele stîncii.

Iar acum era obosit, tot mai obosit… De ce oare. Ridică mîna în faţa ochilor. Era străvezie, mîini de bătrîn, ridate, pătate… Ce se întâmplase? Da, timpul trecuse. Ce spusese ciobanul care nu era cioban? Că aici timpul are alte legi? Ar zice că trecuse timp, mult timp, poate zeci de ani. Era într-o lume complet necunoscută…

– Te-am avertizat, auzi vocea ciobanului. Acesta stătea în picoare, lîngă el, învelit în cojocul lung, miţos. Semăna atît de bine cu păstorii Bucecilor, prea bine cunoscuţi de el. Doar oile lipseau… Au trecut ani mulţi de la venirea ta pe munte. Aproape o sută cincizeci de ani. Nu îi e dat omului să trăiască atît. De mult aşteaptă moartea întîlnirea cu tine. Te aştepta, cum glumea cineva, acasă. I-am trimis vorbă că tu nu vei mai ajunge acasă… Vine.

Ciobanul dispăru. În locul lui era altcineva… o fiinţă. Părea o nălucă, lipsită de consistenţă, unduindu-se parcă în adierea brizei. Se întuneca. Cu vederea dintr-odată limpezită, bătrînul zări cu claritate clădirea din vale. Pe o tablă scria „Cabana Babele, cota…”

– Era timpul, şopti năluca. Am ştiut că nu vei rămîne pe Munte, de aceea te-am aşteptat. Cam mult, nu credeam că mai vii. Obosisem să mai aştept…

– Da, hîrîi bătrînul. Bine ai venit. Şi eu am obosit…

Chiar obosise. Ce bine că a căzut întunericul. Acum se putea odihni.

NICK SAVA – Ai grijă ce-ţi doreşti…

 

 

„Mai lăsaţi-mă cu prostiile voastre!” zise Vasile, un bărbat negricios de vreo 50 de ani, puţin cărunt pe la tîmple, cu un început de chelie, ochi căprui verzulii adînciţi sub arcada puternică, pe care sprîncenele formează o linie aproape continuă, nu foarte stufoasă, de păr negru. Sigur pe sine, perorează cu o voce care nu permite vreo contrazicere. „Ce ne-a adus nouă capitalismul? Am ajuns să murim de foame! Cel puţin, comuniştii erau patrioţi, aveau grijă de popor!”

„Hai, măi, nea Vasile” zise Octav, un tip subţirel de vreo 30 de ani, cu părul cînepiu căzut peste urechi, presat de o şapcă de baseball cumpărată de la talcioc. O purta, ca mai toţi românii care adoptaseră şepcile americane, cu cozorocul la spate. „N-o fi fost aşa de bine cum zici…”

„Ce ştii tu? Cîţi ani ai trăit sub comunişti?”

„Păi, la revoluţie eram în şcoală. Am apucat doar ultimii zece ani ai lui Ceauşescu. Da-mi ajunge!”

„Vezi că nu ştii? Repeţi şi tu ce auzi pe la televizor…”

„La televizor îi cam laudă pe comunişti”, interveni Rîmă. Al treilea membru al echipei este un zdrahon de bărbat, cu glasul muiat moldoveneşte, cu burtică şi faţă rotundă, ochi albaştri de copil nevinovat şi nasul ca un bumb. Mustaţa groasă, de „manivelă”, pare o cicatrice urîtă.

„Şi bine fac!” acceptă Vasile corecţia. „Nu vedeţi? tot ce s-a construit în ţara asta s-a făcut sub comunişti! Nu s-a mai construit o uzină, un metru de şosea, de metrou, de cale ferată! Ba, ăştia au distrus totul!”

„Ăştia?” se miră Rîmă. Porecla îi venea de la o vorbă pe care o folosea pe vremuri, „limbric”: „limbricul ăsta”, „limbricul ăla”, „bă limbric” – i-a rămas vorba. Cum era cît un dulap, nu i se prea potrivea, dar ajunsese să-l deranjeze. Nu îi putea bate pe toţi… Aşa că trecuse la „rîmă”. Acum se învăţase cu această poreclă, toţi aşa îl ştiau. Ba, odată, cînd o venit nevastă-sa să întrebe ceva la personal, funcţionara i-a spus: „Ştiţi, doamnă Rîmă?…”

„Aşa zic şi eu”, spuse Octav. „Noi am distrus, nu „ăştia”…”

„Hai, măi, Octave, ştiu că eşti împotriva propriului popor. Eşti vîndut, asta e!”

„Vîndut cui, nea Vasile? Cine m-ar cumpăra, vai de capul meu?! Măcar de mi-ar ieşi ceva bani din asta. La ce mă pricep, nu vezi că nu facem nimic toată ziua? Doar ce mai furăm cîte ceva, să nu zicem că venim degeaba la servici’…”

„Furăm?! Noi furăm?!” îi sare ţandăra lui Vasile. „Băi, noi luăm ce ni se cuvine. Capitaliştii ne fură pe noi! Ar trebui să ne plătească ca în Uie, nu suntem acum şi noi în Uie? Dar ei îşi umplu buzunarele şi pe noi ne ţin muritori de foame. Şi guvernanţii ăştia hoţi. Măcar comuniştii ne dădeau un trai decent, nu ca „ăştia”.”

Rîmă nu-l mai întrebă „Care ăştia?”, că nu mai fu vreme. Programul se terminase, aşa că se apucară toţi să se pregătească de plecare. Duş nu mai făcură – e drept, le ieşise din obicei – dar nici nu îşi lepădară hainele de stradă; trăseră doar salopetele pătate pe deasupra lor. Nu făcuseră nimic toată ziua – era o zi ploioasă, rece, de toamnă, nici un cîine să nu-l dai afară!

În drum spre casă, Vasile se opri la birtul din colţ, „La Sylvia şi Petrică, SRL” Cei doi patroni erau parteneri. Silvica îşi lăsase bărbatul cînd plecase în Italia la produs. Îl lăsase cu tot cu cei doi copii, că doar avea şi ea dreptul la fericire. Pe Petrică îl întîlnise acolo şi deveniseră amanţi. Se întorseseră în ţară mai mult deportaţi, dar ceva cheag adunaseră. Cu el, deschiseseră crîşma. Nu curgea, dar averea vine cu picătura, dacă ai răbdare. Era vad bun, la ei opreau mai toţi sărăntocii cartierului. Silvica le vindea, şi ăla furat la gramaj, trăscău făcut pe plita din bucătărie, colorat cu malţ şi amestecat cu esenţe, pus în sticle arătoase cu etichete străine. Oamenii erau prea beţi ca să-şi dea seama şi, oricum, beau pe „condică”, aşa că îşi ţineau gura.

Vasile se oprea zilnic la crîşmă. El bea bere, i se părea că e mai „adevărată” decît poşirca alcoolică. Conştient cumva că banii cîştigaţi peste zi nu sunt întrutotul ai lui, îi mai scutura în mîna Silvicăi. Oricum, îşi mai uita de necaz. Aici avea deseori ocazia să-şi susţină deschis opiniile pro-comuniste. De ce n- ar fi făcut-o? Nu era libertate? Nu avea dreptul la opinii politice? Pentru ce s-au jertfit proştii ăia la revoluţie? – dar-ar boala în oasele lor! Şi apoi, majoritatea beţivanilor, proveniţi din rîndul foştilor muncitori, gîndeau ca şi el. Uneori îi trecea prin cap să îi îndemne să formeze o celulă a partidului comunist – dacă ar fi ştiut că ar fi găsit susţinători. Dar nu, toţi erau ca şi el, aşteptau să vină cineva să le dea ceva de-a gata, nu să iniţieze lupta de clasă…

Uneori, dacă dădea de Petrică, îi vindea din lucrurile furate de la întreprindere. Nu îl găsea prea des la birt, el se ocupa de „afaceri”. Cînd nu făcea trăscăul, făcea contrabandă cu ţigări şi alcool, sau trimitea „fetiţe” la tovarăşii lui de pe dincolo… Era bun traficant, Petrică, în general se făcea neinteresat de marfa lui – aşa că trebuia să o lase la un preţ de nimic. Ar fi obţinut mai mult în altă parte – dar aici era lipsit de risc. Şi comod – nu-i prea plăcea munca. Nu îi păsa că se dă pe mîna lui Petrică.

La mese erau deja obişnuiţii localului – doar nea Zaharia nu sosise încă. Într-un colţ era un necunoscut, bea bere şi făcea Rebus. Prin asta se deosebea de restul băutorilor – pe ei nu i-ai fi văzut citind ceva! Ei stăteau tăcuţi, singuri, posaci, sorbind din ţoiuri cu un fel de furie autodistrugătoare, privind uneori spre televizorul mare, cu plasmă, atîrnat pe perete, bînd odată cu otrava trăscăului şi a ţigărilor moldoveneşti ştirile apocaliptice transmise. Ca de obici, era rău în ţară – datorită „ăstora”, mînca-i-ar ciorile! Las’ că vin ai noştri şi îi vom pune la zid, în piaţă…

Tocmai din cauza străinului, discuţiile se legau greu. E bine să-ţi ţii gura, mai ştii ce securist trage cu urechea? Sigur, nu mai e ca pe vremuri, dar puţină grijă nu strică. Totuşi, odată cu numărul paharelor şi al ştirilor proaste revărsate din televizor, limbile se descîlciră, în final. Şi Vasile începu, din nou, să peroreze despre viaţa bună şi liniştită dusă pe timpul comuniştilor.

„Matale ai fost, se pare, oarece politruc” comentă străinul, privindu-l curios.

„Politruc? Nooo… Membru de partid, da, doar atît. Muncitor!”

„Şi atunci cum de ai dus-o bine?”

„Am dus-o. Toţi o duceam bine. Aveam servici, salariu, uneori şi prime. Toţi aveam o casă. Nimeni nu murea de foame, ca acum!”

„Şi securitatea?”

„Ce securitate, domnule? Nu te lua după gogoriţe! Doar duşmanii poporului aveau să se teamă de ea. Eu nu am întîlnit securist. Nu am avut ce mă teme, aşa să ştii!” Prin cap îi trecură notele informative date la securistul uzinei – dar le alungă din minte. „Eu respectam Legea, îmi ţineam gura, îmi vedeam de treabă. Bijniţarii, spionii, bagabonţii, ăştia trebuiau să se teamă!”

„Deci, dacă s-ar putea, ai trăi din nou într-o astfel de societate…”

„Da, domnule, că asta e o batjocură! O societate care urmăreşte distrugerea omului, a societăţii, a poporului. Un genocid, domnule!” Repeta, fără să îşi dea seama, cuvinte auzite la televizor.

„Păi, uneori se poate”, rînji străinul, privindu-l cu atenţie. Mai tîrziu, Vasile îşi aminti acel rînjet ironic şi lucirea diavolească din ochii străinului.

***

Vasile se trezi zgîlţîit de frig. „Drace”, gîndi, „ăştia de la CET iar nu dau căldură. Era acoperit cu plapuma şi o cuvertură. Pe cap avea fesul de ski, în mîini mănuşi, în picioare şosetele groase, de lînă. Nevasta, alături, era băgată cu totul sub plapumă. Nici vărful nasului nu i se vedea…

Îl trezise ceasul mare, ceferist, moştenit de la tatăl său, muncitor la revizia CFR. El reuşise să îşi facă „meserie”, să nu ajungă un prăpădit de ceferist jumătate ţăran, ca mai toate rudele lui. Lucra la uzină – era un muncitor adevărat!

Era întuneric, ca de obicei. Curentul se dădea puţin mai tîrziu, după şase, cînd se pregătea lumea să plece la serviciu, şi seara, vreo două ore. Cît să poată privi emisiunile TV… Pipăi pe taburetul pus lîngă pat drept noptieră pînă găsi cutia cu chibrite. După vreo trei încercări, reuşi să aprindă unul. La lumina lui, găsi lumînarea pusă într-un pahar şi o aprinse. Acum putea să se îmbrace. Dîrdîind de frig, ieşi de sub plapumă şi trase repede deasupra treningului spălăcit, decolorat, în care dormea, pantalonii şi un pulovăr. Era cel împletit de Mara imediat după nuntă – singurul pe care îl avea, de altfel. Acum era deşirat la mîneci şi la poale şi avea o gaură pe spinare, acolo unde îl agăţase de un cui.

Coborî în curte, luînd lumînarea cu el. Locuia la etajul trei şi pe scări era întuneric beznă. La fel în curte, ca de obicei. În vremurile bune, în faţa blocului, la bulevard, ardeau lămpile gălbui, cu sodiu, de pe stîlpi. „În vremurile bune, pe naiba!”, gîndi. „Au ars doar cînd a venit Şefu…” Nu-şi amintea să fi avut vreodată o viaţă mai bună, nici el, nici taică-su, nici bunicu… Bunicu’ îşi amintea cu nostalgie de vremea Regelui. Ehei, ce bine fusese atunci! Nu ştia că bătaia de-i frînsese coastele se datora nepotului ucenic la Uzină, care îl dăduse în gît. Era bătrîn, îşi trăise traiul – el era însă tînăr, avea nevoie de tot ajutorul pe care îl putea primi de la autorităţi!

Doar grămada de navete cu sticle e acolo, în mijlocul curţii în formă de U dintre cele trei blocuri, de cînd o ştie, de cînd se mutase în bloc cu părinţii. Pe atunci ieşea noaptea cu mama să cumpere mai mult lapte, erau patru – frate-său încă mic. Tot cu mama mergea la ouă, la carne… la pîine mergea singur, cu cartela. Aşa era normal, „bine”. Cînd era rău, trebuiau să meargă de cu seara, cu scăunelul… Ura grămada de navete, ura curtea în formă de U, ura blocurile – atît de asemănătoare, cu apartamente mici, întunecate, igrasioase. Părinţii dormeau în sufragerie, el cu Ionel, frate-său, în dormitor, în acelaşi pat. Pînă cînd s-a însurat. Atunci a scăpat de ei, i-a trimis la ţară. Securistul l-a ajutat, a fost prima dată cînd l-a lăudat „pentru activitatea depusă şi pentru patriotism”…

 

Ştie grămada prea bine, a numărat-o de atîtea ori aşteptînd vînzătorul. Erau 48 de navete 12 picioare a cîte 4 navete, fiecare conţinînd 12 sticle albe, pline. Cu totul, 576 de sticle. Cum fiecare cumpăra trei sticle – cu excepţia cunoştinţelor vînzătorului, care luau patru -, ajungeau pentru vreo 190 de oameni…

Sunt deja vreo 150: o coloană de circa 35 de rînduri a cîte 4… E aproape. Sunt mulţi care se bagă în faţă. Siluete amărîte, anonime, adormite, tropăind din picioarele îngheţate. Se vîră şi el în coloana anonimă, ştiind că în curînd se va încălzi la spinare. Nerăbdarea îi face pe oameni să împingă în faţă, se adună unul în altul – cum văzuse că fac pisicile vagaboande în timpul ierni, pentru a se încălzi, Nimeni nu vorbeşte, fiecare e singur cu problemele lui, în lumea lui mohorîtă. E bine să nu vorbeşti, nu ştii cine trage cu urechea. Priveşte în jur să vadă dacă e vreo faţă cunoscută… De mult nu mai dăduse vreo notiţă. Da, lumea îşi ţine gura. Doar izbucnirile sporadice de furie se îndreaptă împotriva „şmecherilor” care încearcă să fenteze. Mai ales cei din spate urlă, înfuriaţi. Riscă să stea degeaba la coadă. O bătrînă, care încearcă să se „lipească” mai în faţă, este smulsă cu forţa şi trimisă în spate. „Sunt bătrînă, maică. Am o nepoţică…” „Da’ ce, eu sunt tînără?!”, se răţoieşte la ea o femeie „bine”, cu căciulă de blană „rusească” pe cap. „Ce nu te scoli mai devreme, tot nu faci nimic toată ziua?!” Bătrîna nu răspunde, se pierde în spate, în rînd. Sau poate pleacă acasă.

Timpul trece greu, mai ales pînă cînd va apărea vînzătorul. El vine odată cu lumina palidă a zorilor, ca să poată număra banii. Apoi, sticlele se vând iute, în ţipetele şi înjurăturile anonimilor împotriva celor ce se bagă în faţă, a celor are pleacă ducînd cu ei patru sticle. Toţi sunt duşmanii tuturor: ai celui din faţă lui, ai celui din spate, chiar şi ai celor de-alături. Nu ştiu dacă ultima sticlă nu o va lua chiar respectivul „vecin”… Doar împotriva „lor”, a celor „de sus”, nimeni nu are curaj să vocifereze. „Suntem nişte oi”, repetă iarăşi şi iarăşi Vasile, strivindu-şi ura amară ca fierea, între dinţi. „Nişte oi! Care nu behăie, să nu rămînă fără blană…”

Pentru a trece timpul mai repede, îşi perindă prin minte toate nemulţumirile. Deşi ştie că îi face rău, este un exerciţiu permanent, la care nu poate renunţa. Dacă pe vremuri a fost mai bine, poate or să mai vină vremuri mai bune cîndva, odată…

Autobuzele rare, aglomerate, îngheţate. E fericit să se agaţe măcar şi pe scară, fericit că nu rămîne el pe jos, alături de nefericiţii care rămîn în staţie, tropăind din picioarele îngheţate.

Apoi, hala întunecată, îngheţată, în care stau adunaţi în jurul butoiului de tablă în care ard bucăţile de lemn furate din box-paleţii din depozit. Stau cele opt ore regulamentare fără a face nimic – măcar, atunci cînd nu-i ger, joacă 66. Nici nu-i trimit acasă, programul e obligatoriu – 8 ore. Cînd, spre sfîrşitul lunii, vin comenzile, lucrează în draci, cîteva zile, cu program prelungit, duminicile, uneori şi nopţile. Fără plată suplimentară – de multe ori nu îşi iau nici salariile întregi. Fiecare încearcă să se descurce. Oricum ar fi, tot nu au pe ce cheltui banii: toate se dau cu raţia, pe cartelă. Chiria e mică, gaz şi curent nu prea e…

Cînd era în liceu, visa să călătorească. A fost o singură dată, în Rusia – acolo o cunoscuse pe Mara. Ea mai fusese, era descurcăreaţă, ştia ce şi unde să vîndă, ce şi de unde să cumpere – lucruri care se căutau în ţară. Şi cîte nu se căutau?! El făcuse pe hamalul, ajutînd-o să-şi care numeroasele valize, sacoşe, genţi, paporniţe… Jumătate le declarase ale lui, tot nu avea marfă. Ea rîdea batjocoritor de cît de prost putea fi: „auzi, să călătoreşti de plăcere!” – dar au rămas prieteni şi pe urmă sau căsătorit. Încă mai face cîte un drum cînd şi cînd, fără el. N-ar fi rentabil. Avortul nu i-a făcut bine, era să facă septicemie, abia a scăpat de moarte şi de puşcărie. Ea a fost singura pe care nu a dat-o în gît – dar într-o zi securistul i-a şoptit, rîzînd mînzeşte: „De ce nu ai venit pe la mine să te ajut, putea să moară?!” După care s-a întunecat la faţă şi a şuierat: „Să nu se mai întîmple, că dai de naiba!” Din banii adunaţi din micul comerţ „turistic”, Mara a dat şpagă pentru un post de contabilă, deşi n-avea nici bacalaureatul. Acum lucrează la birou, e „cucoană”!

Priveşte şi el cu ură în jur. Lîngă el e un tip, figură cunoscută. Nu ştie de unde să-l ia, dar îl ştie de undeva… Are un rînjet ironic şi, uneori, ochii îi sclipesc cuprinşi parcă de o veselie drăcească.

„Ei, îţi place?” îl întreabă şoptit, familiar parcă.

„Ce să-mi placă?” nu înţelege Vasile.

„Ziceai că ai vrea să retrăieşti epoca comunistă. O re-trăieşti. Îţi place?”

„Nu înţeleg ce vrei de la mine. Nu te cunosc!” („Precis e vreun securist”, îşi zise. „Încearcă să mă tragă de limbă…”)

„Ei, mă cunoşti tu… aşa, în mare. Sunt duhul tău „ocrotitor”. Înger sau diavol, as you like it.” Rîde. „Ai uitat, aşa-i? Păi, ia să-ţi aminteşti!”

Vasile îşi aminteşte. Da, nu e prima dată cînd duce o astfel de viaţă. Odată, de mult, cînd avea aceeaşi vărstă – circa 28 de ani – trăise la fel. Apoi vremea a trecut, a venit revoluţia şi fuga dictatorului, alte relaţii economice… Uzina a mai rezistat cîţiva ani – îşi aminteşte – pe atunci se ţinea mai ales de fuşeraiuri şi furtişaguri. Îşi cumpărase un Opel de ocazie, făcea pe taximetristul cu ea. Mara îl părăsise, el se apucase de băut. Pe urmă ajunsese la acea întreprindere privată de stat, cu sindicat. Avusese noroc: nea Gheorghiţă, fostul securist al uzinei, acum lider al sindicatului, îl ajutase. De atunci trăia aşa, de azi pe măine, vota socialiştii şi îi înjura pe capitaliştii care îi stricaseră rostul… În afară de polemicile politice de la servici şi din crîşmă, restul timpului se scurgea în faţa televizorului, de unde îşi aduna subiectele şi crezurile.

Şi îşi aminti şi de ultima discuţie purtată în crîşma Silvicăi – tocmai cu acest individ cu rînjet ironic. Da, acum înţelegea întrebarea lui.

„Nu, nu îmi place…”

„Da, acesta este blestemul şi binefacerea creierului uman: uitarea. De aceea vă folosiţi doar cinci la sută din el – hai, şapte, geniile. În ultima vreme folosiţi chiar mai puţin, în ciuda volumului tot mai mare de informaţii. Cu cît mai multe, cu atît le uitaţi mai repede. Şi mai definitiv. Dar asta vă face viaţa mai uşoară, nu-i aşa?”

Vasile nu răspunse. Cum de uitase de aceşti ani? Cum ajunsese să se convingă de faptul că înainte, în tinereţea lui, fusese mai bine? Că acest comunism era un lucru bun – doar că fusese aplicat greşit, de dictator? Acum îşi amintea că fusese aplicat rău de toate guvernările comuniste în România sau aiurea. Că, de fapt, niciodată, nici înainte de 89, nici după, nu fusese mai bine sau mai rău…

„Compari întotdeauna ce ai cu cei ai vrea să ai”, îi răspunse, parcă, străinul. „Acum vrei mai puţin. Să prinzi trei sticle de lapte – apropo, vei prinde doar două -, soţia să prindă după masă carne cu mai puţină grăsime, Gheorghiţă să vă aranjeze de-o rudă de salam de vară… Un trai „decent”, de obicei, presupune ceva mai mult decît un trai de supravieţuire. Ultima dată, „decent” era să îţi plăteşti datoriile la bancă, să ai suficienţi bani să mergi la Revelion cu amanta, să îţi iei o plasmă nouă. Dacă ai fi trăit la începutul secolului trecut, ar fi însemnat să ai o fîntînă cu apă curată şi ploaie suficientă, să se facă porumbul… Şi o capră.” Rînji din nou. „E clar, ai nevoie de o capră – dar tu visezi la un Opel nou. De unde, frustrarea faţă de „ăştia”, care se „împotrivesc” traiului tău decent. Că nu meriţi decît o capră, nici nu-ţi trece prin cap, hihihi.”

Vasile strivi o înjurătură între dinţi, scîrbit.

„Tu eşti îngerul meu? Nu ar trebui să ai grijă de mine, să mă ajuţi să fiu fericit?”

„Eu?”, se miră vecinul. „Ce-mi pasă mie de fericirea ta? De fapt, habar nu ai ce e fericirea. Nici eu, de fapt, nu ştiu care ar fi fericirea ta. Eu trebuie să te ajut să ajungi la Judecată. Şi acolo să aduc mărturie. Tu, o să vezi acolo ce şi cum… Auzi, să-i asigur fericirea! Eu, statul, „ăştia”, părinţii, nevasta… El să stea cu braţele încrucişate, perorînd, bînd bere şi privind la TV de pe sofa… Haida, de!”

Un bătrîn, din rîndul din spate, făcu un pas în faţă, în locul rămas gol. Nu părea uimit de dispariţia persoanei ce şuşotea la urechea celui de-alături. Fiecare îşi vede de treaba lui… Nici Vasile nu părea uimit. Încerca să-şi domolească furia. „Ia te uită, alt nesimţit se bagă în faţă!” Împinge în spatele celui din faţa lui, tropăind nerăbdător. Mai are zece rînduri în faţă, dar deja mai mult de jumătate din picioarele de navete s-au mutat în stînga, pline acum cu sticle incolore. Te pomeneşti ca nu mai apucă lapte!

A prins. Exact două sticle, cum zisese străinul. Le-a dus acasă, urcînd scările fără a mai aprinde lumînarea, ţinîndu-se de balustradă şi pipăind cu grijă scările. Deşi afară se luminase puţin, pe scări era ca în hrubă. Apartamentul era gol, soţia probabil plecase. Era sloi şi nu se dăduse încă lumină – tot mai bine era la birou. Aveau acolo un reşou mare, improvizat…

Vasile se duse la fereastră, privind spre bulevard. Puţine maşini înfruntau poleiul de pe stradă. Oamenii mergeau în şiruri negre, gîrbovite, pe trotuarul înzăpezit. În staţie erau deja mai bine de două duzini de oameni. Era timpul să plece şi el.

Ochii i se agăţară de bannerul din pînză albastră ce tranversa strada, legat între doi stîlpi. Litere mari, roşii, formau un text între două însemne. Nu erau secera şi ciocanul – ci trandafiri roşii. Pe banner scria, cu litere mari, de tipar: „TRĂIASCĂ SOCIALISMUL LIBERAL, CEA MAI DREAPTĂ ORÎNDUIRE! TRĂIASCĂ DOMNUL PREŞEDINTE, MARELE VIZIONAR!”

Se sprijini cu mîna de cerceveaua geamului, privind reflecţia chipului lui îmbătrînit, ridat, cu părul sprîncenelor complet alb, cu o chelie mare deasupra frunţii. Scrîşni: „Fir-ai al dracu de înger împuţit!”

NICK SAVA- Poveste Valahă

 

 

Maica Filofteia priveşte pata de lumină care cade pe masa de lemn lucios, lustruit de coatele măicuţelor care au stat la ea de-a lungul timpului. Opaiţul nu poate da o lumină prea puternică, iar fitilul şi uleiul sunt de proastă calitate.  Lumînările sunt scumpe…cele de la „Vii şi morţi” sunt de o calitate mai proastă decît opaiţul. De fiecare dată cînd priveşte pata de lumină îşi aminteşte de anii cînd lumina ar fi fost ultimul gînd care să o macine.

E frig. Deşi are pe ea nu numai două rase, ci şi o pelerină de lînă groasă – una din puţinele lucruri permise să le păstreze din viaţa de mirean – dar al maicii stareţe, semn de mulţumire pentru daniile bogate primite de-a lungul anilor pe cînd ea, Elisaveta, le-a putut face mînăstirii -, frigul se strecoară prin papucii de pîslă tociţi şi pe sub poalele rasei. Nu, nu mai era tînără, căldura trupească a părăsit-o aproape de tot. Uneori se întreabă de ce Dumnezeu nu a luat-o şi pe ea, punînd-o alături de toţi cei ai ei. Soţul şi fiii în cripte pe la Mînăstirea din Deal, fiicele înmormîntate în srăini… Mai are o nepoată, măritată tocmai în Ţara Ungurească, de care nu mai auzise nimic de aproape un deceniu. Cu rudele mai îndepărtate se stricase de mult…

În mijlocul petei de lumină gălbuie stă foaia de pergament pe care îşi scrie jurnalul. E, de fapt, o foaie de Biblie mai veche, papistaşă. După ce părintele Nestor o declarase eretică, fusese ruptă – dar foile de pergament sunt preţioase! Aşa că foile au fost răzuite cu grijă cu cuţitaşe de os, pînă au rămas curate de orice urmă de pană sau înfloritură. Şi aceste foi de pergament (mai are două, pitite în aşternutul patului) sunt tot dar de la Maica Stareţă. O fi curioasă şi ea să citească ce are de spus măicuţa care odată – de fapt, nu cu prea mult timp în urmă – fusese Doamna Ţării.

Nu e lucru uşor să scrii despre tine. Nu este uşor să fii sincer cu tine însuţi – aşa cum nu e uşor şi nici bine să fii sincer cu alţii. Gîndul că după moartea ei, această spovedanie va fi citită de ochi străini, poate răuvoitori, o fac să dea înapoi. Sunt multe lucruri pe care nu vrea să şi le mărturisească, pe care nu le-a spus niciodată în nicio spovedanie – deşi arhimadritul Arhonic, cel ce a stat alături de famila ei încă de pe cînd ea era doar o copilă domniţă iar el simplu diac, era un prieten apropiat. Nu, sunt lucruri care o sperie şi nu vrea să şi le amintească. Cum, deci, să le pomeneşti altora? Nu e neaparat vorba despre greşeli făcute cu voie sau fără de voie – dar cerute de crugul vremii -, pe acelea le-a spus şi părintelui Arhonic, uneori şi soţului şi copiilor – dar sunt alte fapte, gînduri, trăiri, simţiri care au speriat-o mereu. Acum, cu atît mai mult….

Ştie că nu toată lumea poate ţine un jurnal. Nici scrie o spovedanie. Nu numai datorită faptului că nu toată lumea ştie a scrie. Ea a învăţat de copilă, pe lîngă Arhonic, diac şcolit la sud de Dunăre. Venise ca secretar al tatălui ei, os domnesc – a şi suit o vreme în tronul ţării – care, iată, nu ştia să crie, ci doar să pună sigiliul inelului în ceara roşie a hrisoavelor. Secretarul i-a învăţat carte pe cei trei copii ai biv-spătarului, i-a învăţat a citi şi a scrie greceşte ca la Ţarigrad. Dar pe ea, care a arătat har şi dragoste de scris, a învăţat-o şi latineşte şi slavoniceşte, de a putut să citească toate cărţile avute în ladă, la conac. Asta a ajutat-o mai tîrziu să fie secretar de taină tuturor domnilor din familia ei, înţelegînd de atunci că în familia ei, ca de fapt în toate familiile domneşti ale ţării, sunt taine pe care nici chiar ochii iubitului Arhonic nu le poate vedea!

I-a mai plăcut Elisavetei şi toate poveştile despre vechimea familiei, încă de la Descălecat şi de la Voievozii din vechime, fiind ea mîndră de tradiţia ei. Faptul că printre rude se numărau femei măritate în alte familii mari, care născuseră ţari şi despoţi şi baroni şi voievozi în mai toate ţările acestui Răsărit de Evropă îi dădea conştiinţa apartenenţei la un neam ales de către Dumnezeu. De la o vreme se întreabă, e drept, dacă alegerea nu a făcut-o altul… Cel Rău… Pentru că faptele nu pot fi ascunse, deşi le pot fi date alte înţelesuri – dar cele mai rele sunt gîndurile, care rămîn ale tale şi nu le poţi răstălmăci. Şi mai ştie că aceste gînduri i-au muncit şi tatăl, şi fraţii, şi fiii. E posibil ca şi duşmanii să fie munciţi de ele, fiind ei înrudiţi. Doar cu ei s-au luptat cei din neamul ei pentru Domnie, avînd şi ei drepturi care vin din negura timpului.

Priveşte puţinele rînduri scrise pe pergament:

„Vă leat …. Biv-vornicul Dan a suit în tron, fiind uns voievod atotstăpînitor de către arhimadritul Tudosie, la Crajna, după ce voievodul Io Radu, fratele său, a căzut prins şi ucis de năvălitorii tătari, Dumnezeu să odihnească sufletul lui. Voievodul Io Dan a domnit patru ani şi a avut lupte cu tătarii de două ori şi a construit Mînăstirea din Deal, mulţumire lui Dumnezeu pentru ajutorul dat în luptă. Dar apoi a căzut în lupta de la Tei cu voievodul Ardealului şi fratele lui, Vlad, a venit la Domnie.”

Da, nu poate spune că Radu a căzut pentru că tatăl ei, Dan, întinsese o cursă acestuia, cu ajutorul tătarilor. Voievodul Io Radu, unchiul ei, domnise deja şapte ani. Acum oamenii nici nu îşi mai amintesc de domnia lui. Trecuse ca un fum, nu lăsase nimic în urmă. O fată a lui se măritase cu un Despot, avînd astfel ţara pace la Dunăre. Nici faptul că oamenii tatălui lui puseseră foc la cula lui Radu, ucigînd acolo întreaga lui familie. Vina a căzut pe nişte năvălitori nomazi de la sud de Dunăre, pe care Despotul i-a căutat zadarnic… Io Dan credea că prin asta se asigurase de linişte – nu se uitase că mai avea alţi doi fraţi… Unul din ei, Vlad, promisese jurămînt de vasalitate voievodului Ardealului dacă îl alungă pe Io Dan al Valahiei. Tatăl ei nu bănuise nimic, probabil. Suliţa lefegiului plătit de Vlad îl luase pe la spate, pe nepregătite.

„Vă leat …. Vel logofătul Mircia, fratele cel mic al Domnului, a lovit la Stînceşti, unde voievodul Io Vlad era la o nuntă a slujbaşului lui, Vel Vistiernic Preda, şi a tăiat pe Domnul. Vel Vistiernicul, deşi acum înrudit cu Vlad, al cărui fiu se însurase cu fata lui, Mălina, a pus genunchiul în faţa lui Mircia, supunîndu-se. Voievodul Io Mircia a domnit atotstăpînitor unsprezece ani, construind mînăstirea Cernoviţă, mulţumire lui Dumnezeu pentru liniştea dată lui.”

Da, Mircia a avut linişte. Mama îi luase pe ea şi pe cei doi fraţi şi trecuse Dunărea la Tîrnovo, unde o soră a ei mai mare era măritată cu fiul ţarului. Acolo au stat adăpostiţi, deşi Io Mircia ameninţase cu război dacă nu sunt întorşi domniei. Odată trecuse Dunărea cu un buluc de oaste amestecată – valahi, tătari şi cîţiva valahi din Ardeal, cu care avea prietenie. Dar bulgarii şi aliaţii lor, valahi armâni, i-au fugărit înapoi, însîngeraţi. Între timp, ei, copiii fostului domn Io Dan, au crescut. Singura fericire a ei a fost prezenţa constantă a credinciosului lor Arhonic, şi o cutie plină de cărţi.

„Vă leat …. Io Mircia, voievod atotstăpînitor a toată Ţara Vlahilor a căzut bolnav şi a murit cu două săptămîni înainte de Ziua Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos. A fost pus în mormînt la mînăstirea zidită de el la Cernoviţa, aibă milă Dumnezeu de sufletul lui.”

Şi de al Mamei, care plătise pe bucătarul Domnului, cumnatul ei, să pună otravă în mîncarea lui. O poate judeca ea pe Mama? Nu făcuse alta decît îşi ferise copiii de moarte: cît timp Mircia, unchiul lor, trăia, viaţa lor era în pericol. Şi apoi, ce drept ar avea Elisaveta să o judece, cînd sîngele de pe mîna ei este încă mai gros?…

„Vă leat …. Io Marcu ot Stînceşti, fiul Predii, ginerele domnului Io Vlad, a fost uns în Cetatea de Scaun de arhimadritul Vasile Athonitul, vlădica. A domnit trei ani şi a murit străpuns de săgeată la o vînătoare…”

Marcu, fiul Predii, stătuse ascuns în Ţara Vlahilor Negri de la nord, spre Poleaci, de teama lui Io Mircia. Acesta îl iertase la urcarea pe tron, avea ajutorul vistiernicului – dar pe urmă începuse să pună la cale căderea capului cumnatului său. Marcu a fugit iar Mădălina, soţia lui, fusese zavorîtă în mînăstire – unde a şi murit. De foame, se zice… Marcu, la întoarcerea în ţară, nu o mai găsise. După ce tăiase toată familia Mircii, fusese uns Domn, dar putere nu avea: boierii mari nu îl recunoşteau a fi de os domnesc. Nici nu a domnit pe toată Ţara, părţi lăturalnice rămînînd slobode, în mîna boierilor. L-au susţinut fraţii ei, în schimbul permisiunii întoarcerii de la Tîrnovo şi cinuri mari, în Sfatul Domnesc. Marcu acceptase – şi plătise cu viaţa. Mîna ucigaşului fusese plătită de fratele ei, Iovan.

„Vă leat …. Io Iovan zis Cel Palid a fost uns domn atotstăpînitor pe toată Ţara Vlahilor la Cetatea de Scaun în Săptămîna Mare de Vlădica Vasile. A zidit Mînăstirea de maici Izvorul Tămăduirii, unde s-a adăpostit pînă la moarte Domna Mama voievodului. A domnit nouă ani, ducînd lupte cu tătarii şi cu păgînii de la sud de Dunăre, de două ori. În anul opt de domnie trebuise să jure supunere acestora. În anul al nouălea, cînd era la capitala acestora să plătească haraciul şi să fie confirmat în domnie, a fost ucis de păgîni. Aibă Domnul Dumnezeu milă de sufletul lui, căci trupul i-a fost aruncat hrană la peşti.”

Cei nouă ani de domnie ai fratelui ei mai mare au fost ani fericiţi. Atunci ea se măritase cu Vlad, fiul mezin al lui Mihai, vărul tatălui ei. Aceşti veri fuseseră şi ei domni, nu se prea vorbea despre ei în familia ei. Pieriseră pe rînd, niciunul de bătrîneţe. Cel mai mult domnise Lup, tatăl lui Mihai – de care se spuneau pe ascuns poveşti de teamă. Dar Mihai aceala, cel mai mic fiu al lui Lup, se călugărise – nu înainte de a da naştere la doi fii şi trei fete. Fiul cel mare domnise şi el, doi ani – după care înnebunise, se pare. Iar Mihai se călugărise, fără a urca în tron. I-a fost soţ bun, era deştept şi viteaz, bun prieten cu Iovan, fratele ei pe care l-a ajutat în luptele şi muncile lui. I-a născut trei fii şi patru fiice, fiind în acealşi timp secretar de taină fraţilor ei şi, mai tîrziu, fiilor. Vlad, iubitul Vlad, nu a ajuns să domnească, nici nu voia. Boala familiei l-a ajuns pe timpul cînd domn al Ţării era fratele ei Roşca. A murit în bolniţa mînăstirii Izvorul Tămăduirii – aceeaşi în care ea însăşi e maică, acum.

O să scrie şi povestea celorlalte domnii, a fraţilor ei, a fiilor ei, chiar şi a doi din ginerii ei. Mama a fost pusă în Mînăstire pentru că voise să se implice prea mult, ceea ce îl supărase pe Io Iovan. Şi ea se implicase, mai ales pentru că ştia ca nimeni altcineva toate tainele Domniei. Dar ea o făcuse pe ascuns, fără a supăra pe nimeni. Folosise şi ea cînd cuţitul, cînd otrava, cînd punga de bani… Stabilise prietenie cu vizirii sultanului păgînilor, cei susţinuţi de ea primeau firman de Domnie… Da, aşa ajunsese Ţara roabă păgînului şi peşcheşurile crescuseră iarăşi şi iarăşi – dar cei din familia ei urcaseră pe tron! Şi Ceilalţi, desigur, folosind şi ei aceleaşi mijloace… Mai viteji se arătaseră, ca Domni, Roşca, cel care reuşise să învingă Păgînul – pe atunci îl avea căpitan pe Vlad al ei! -, dar şi Matei, unul din Ceilalţi. Pe vremea lor Ţara fusese liberă… dar ce folos?

Da, o să scrie, fără a aminti însă de toate crimele, tainele şi, mai ales, de Taina familiei ei şi a Celorlalţi. Taină pe care ea însăşi nu o înţelege întotdeauna…

La uşa din lemn auzi bătăi şi, înainte să apuce să răspundă, uşa se deschise. În cadrul ei se ivi o lumină – o siluetă ducînd un opaiţ cu lumină tremurîndă în mînă. O figură înaltă, slabă, cu faţa în umbră. Dar ea o cunoştea – o recunoscuse. Se ridică în picioare, tremurînd de oboseală.

„Binecuvîntează, părinte. Nu ştiam că mai eşti călător pe lumea această pieritoare…

„Încă o vreme, maică Filofteia şi iubită fiică a mea, Elisaveta”, răspunse arhimadritul Arhonic. „Nu puteam să plec înainte de a vorbi cu tine…”

Bătrînul se apropie de masa din lemn luminată de opaiţ. Se opri lîngă ea şi privi foaia de pergament.

„Da, e bine că îţi aminteşti. E bine. E mai puţin bine să încredinţezi hîrtiei tot ce îţi aminteşti… Deşi, te cunosc prea bine ca să mă îndoiesc că vei ţine multe ascunse…”

„Mă cunoşti, părinte”, oftă Filofteia, aşezîndu-se. Nu se miră cînd o tinără maică intră în chilie cu un taburet în mînă, pe care îl aşeză în spatele oaspetelui. Pe cînd ieşea, arhimandritul făcu un gest scurt cu mîna, interzicînd să mai pătrundă cineva în încăpere. Se aşeză pe taburet, în partea opusă femeii. Filofteia adună pergamentul, deşi era convinsă că Arhonic nu va pierde timpul încercînd să descifreze scrisul ei. Erau întîmplări mult prea bine cunoscute lui.

„Elisavetă, ce ai vrea să mă întrebi acum, la ultima noastră întîlnire?”

Erau multe lucruri care ar fi vrut să îl întrebe. I-a stat alături în toată viaţa ei, poate nimeni nu o cunoştea mai bine. A urcat şi el în ierarhia bisericii pînă la cinul de vlădică al Ţării – alături de ea şi de familia ei. Şi de familia Celorlalţi. L-a bănuit că a întreţinut întotdeauna relaţii şi cu ei…

„Care a fost rolul tău la mazilirea lui Ionuţ?” îl întrebă cu glas şoptit. Ionuţ, fiul mijlociu. A domnit şase ani, pînă au venit trimişi ai vizirului cu actul de mazilire. A fost sugrumat pe cînd ieşea din Sala Sfatului…

„Eu l-am convins pe vizir să dea ordinul.”

„Am bănuit. Nu ştiu de ce…”

„De ce am făcut-o, sau de ce ai bănuit-o?”

„Şi una şi alta… De ce ai făcut-o? Pe Ionuţ l-ai crescut pe genunchii tăi, ca un tată bun. De ce l-ai scos de la inimă?”

„Nu l-am scos” răspunse trist bătrînul. Am plîns cu lacrimi de sînge cînd am decis că trebuie să plece. Şi cînd am trimis solie de taină la vizir. Şi cînd am primit veste de împlinirea rugii. Cel mai tare, cînd am făcut slujba de înmormîntare a lui Ionuţ…”

„Şi atunci, de ce?”

„Ca să răspund la această întrebare, trebuie să răspund la alte întrebări. Vrei să afli răspuns la acele întrebări?”

Maicii Filofteia îi săltă inima în gît. Da, va trebui să întrebe şi despre ACEL lucru… Amînă, întrebînd în schimb:

„Am ştiut că ai murit, aşa se zvonise pe aici. Dacă trăieşti, de ce nu m-ai scos?”

„Pentru că eu te hotărîsem acestei vieţi de monahă.” Bătrînul dădu capul puţin pe spate, privind-o cu ochi atenţi, arzători.

„De ce oare nu mă miră aceste vorbe ale tale?” spuse, cumva împăcată, Filofteia. „Cred că acest lucru îl bănuiam. Mă încurca vestea morţii tale…”

„Eu am cerut maicii stareţe să îţi dea acea veste. Ştiam că asta îţi va aduce linişte…”

„Dar, de ce?”

„Poate ar fi trebuit să o fac mai devreme, Elisaveto. Dar nu eram nici eu sigur. Eu sunt străin de neamul vostru, mi-a trebuit o viaţă să vă pătrund Taina. Poate aş fi salvat vreun fiu, vreun nepot de-al tău…Deşi, nu cred. Vlăduţ, ultimul, umblă pe la Ungureni ca să adune oaste să urce pe tron. Îşi va da şi el viaţa, pentru nimic…”

„E datoria lui să o facă!” şuieră Elisaveta. „E dat neamului nostru să urcăm treptele tronului – chiar dacă ele ne duc la butucul călăului. Şi nu numai nouă ne e acest dat, ci şi celorlalţi…”

„Da, şi Celorlalţi. Nici din ei nu mai sunt mulţi. Ştefan, cel ce e Io acum, e ultimul. Fără urmaşi. Cu asta, lungul măcel dintre voi şi ei va fi ajuns la sfîrşit…”

„Vlăduţ?…”

„A avut un accident. Nu va avea niciodată copii. Poate va înfia vreun băiat, dar nu mai e acelaşi lucru… Nu foamea de mărire, de tron, e blestemul vostru. Îl au multe neamuri, din întreaga Evropie, ba chiar din întreaga lume. O au şi păgînii, şi tătarii, ba chiar şi chitaii! O au şi alte neamuri pămîntene. Cei ai Predii, de-o pildă, şi ai Voicului… Din ei se vor ridica viitorii domni. Dar voi, voi veţi fi terminaţi. Deşi…”

„Ce ai tu cu noi? De unde această ură?”

„Nu e ură, Elisaveto. V-am iubit. Poate nu e vina voastră, e blestemul lui Dumnezeu. Sunteţi… eraţi prea… vechi. Nu mai e vremea voastră.”

Da, se pare că ştie, îşi spuse Filofteia. Ştiam şi eu, ştiam cu toţii. Nu vroiam să o spunem, să o recunoaştem…

„De unde ştii? De unde ai aflat?”

„Deci, am ajuns la Taină. Da, de aceea am venit, să îţi spun ce ştiu. Să îmi confirmi sau să îmi infirmi bănuielile.”

„Ha, rîse bătrîna, fără veselie. „Sunt, deci, numai bănuieli?”

„Mai mult decît bănuieli. Trăiesc de prea mult timp alături de voi, am văzut prea multe. Boala Lupului… care loveşte cînd şi cînd. Sau a Vîlcului, Elisaveto? Aşa o numiţi voi, nu-i aşa?”

„Da, a Vîlcului. Vechiul nume al neamului nostru. Vîlcii…”

„Ceea ce oamenii simpli numesc Vîrcolacii, nu? Ce ştii tu despre aceşti Vîlci? Ce ai ştiut, de la ai tăi, şi nu mi-ai spus?”

Filofteia plecă fruntea. Da, asta era Taina…

„Da, suntem de mult… Se zise că şi dacii din vechime erau vîlci. Ăsta era numele lor secret: Lupii. De teama lor fugiseră de-a lungul timpului alte neamuri dintre noi: iranii, latinii, grecii, celţii… Steagul lor era balaurul cu cap de vîlc. Nu aveau teamă de zei, de moarte… Ungurii, cînd au venit, ne-au numit Farkaş. Şi noi am fost os de domni!”

„Dar blestemul sîngelui nu v-a lăsat să trăiţi în pace. V-aţi sfîşiat între voi, frate cu frate, părinte cu copil şi fiu cu tată. Nebunia sîngelui! Cînd vine, Elisaveto? Că uneori sunteţi oameni ca toţi oamenii, dar altădată sunteţi mai răi ca lupii. Şi lupii trăiesc în haită, îşi apără puii, vînează împreună. Numai voi…”

„Nu suntem lupi. Suntem vîlci!”

„Da. Am văzut. Cînd ura voastră nu se poate revărsa asupra altora, se revarsă asupra voastră înşivă. Alecu s-a sfîşiat singur, în bolniţă – ştiai?”

„Cum să nu ştiu? Mîndruţa şi-a scos ochii şi muşcat sînii… Alina, şi-a sfîşiat pieptul cu un ciob de lut. Se zice că însuşi bunicul Lup a ucis cinci îngrijitori pînă l-au străpuns cu ţepuşe…”

„Da, aşa am aflat şi eu. Am adunat taine bob cu bob… Le-am pus cap la cap. Mi s-a confirmat pe timpul lui Ionuţ. Cînd privea la luna plină, îl apuca nebunia. Făcea spume la gură, îi creştea păr sur pe faţă… Dacă era cineva în preajmă, îl sfîşia. Au murit două ţiitoare, trei băieţi de strajă. Îi găseam în zori prin tîrg, cu gîtlejul sfîrtecat. Am întrebat vînători domneşti: erau urme de lup. Lup, în mijlocul tîrgului? Dar am găsit picături de sînge în iatacul lui. Avea grijă, curăţa cu grijă – dar tot a lăsat urmă. Şi prea se întîmpla de fiecare dată pe Lună Plină. Iar el era bolnav în acele perioade, stătea în iatac cîteva zile… Se şi ferea să aivă pe cineva în preajmă la acele zile, uneori pleca la vînătoare şi se pierdea singur în codru. Nu era om rău, nu căuta victime cu orice preţ. Nu o făcea de foame, ci de o furie nestăpînită. Poate, din ură faţă de soarta ce i se dăduse…”

„Da, furia…” şopti Filofteia.

„O simţi şi tu, nu-i aşa?” întrebă bătrînul implacabil. „Am început, de mult, să aflu crîmpeie de taină despre Mama Lupilor. Despre Vîlcea. Mult timp nu am ştiu cine este. Treceau anii şi ea devenea un fel de fiinţă de legendă: Vîlcea care nu moare… Pînă cînd, eliminînd toate posibilităţile, am ajuns la o certitudine: numai tu puteai fi! Tu ţi-ai distrus toată familia, tu i-ai distrus pe Ceilalţi. De aceea te-am adus aici, ca să nu mai poţi face rău. De aceea am şi cerut să fii încuiată de fiecare dată cînd e Lună Plină. Deşi nu am auzit să fi sfîşiat pe cineva…”

„Nu am sfîşiat”, scînci Filofteia. „Mă pot controla… cît de cît.” Desfăcu pelerina, arătînd urme de colţi pe braţe. „Uneori mă muşc singură… Am ştiut, am simţit tot răul din sîngele nostru, de aceea m-am hotărît să îl distrug. Tata a vrut să ne înece pe toţi, nu l-a lăsat Mama. Ea l-a stîrnit pe Vlad să îl uzurpe, ea a pus ucigaşi la bătălia cu ungurenii… A încercat să mă ucidă şi Iovan, la Tîrnovo, eram încă doar nişte copii. Soţul, Vlad, ne-a ucis un fiu şi, înainte să îl îchidem, o fiică… Dar tot mai mult îmi dădeam seama că eu sunt Vîlcea – şi să cred că e rolul dat mie de Dumnezeu să scap neamul valahilor de sîngele vîlcilor.”

Bătrînul o privi cu milă, apoi se ridică greoi.

„E ultima dată că mai vorbim. Eu mă duc. Nu îmi pare rău că am venit în această Ţară, deşi mi-a fost dor de a mea. V-am iubit… la început. Pe urmă mi-a fost milă de voi. Mi-a fost milă de acest norod. Să ştii: nu ai cum să îi scapi de blestemul vîlcilor! De mult, de pe timpul dacilor, sîngele vostru s-a amestecat cu al lor. Acum nu există valah, nici aici, nici în ungurime, nici spre Lehi, care să nu aivă sînge blestemat în vine. Sunt răi, răzbunători, lesne vărsători de sînge – dar laşi, dînd dosul, supuşi celor tari. Ucigaşi de frate, lipsiţi de cuvînt… Nu ai cum să îi scapi, Vîlceo. Aşa cum nu poţi scăpa nici tu de destinul tău!”

Se întoarse şi porni spre uşă. Prin deschizătura ferestrei văzu luna plină luminînd grădina mînăstirii.

„De ce ai venit azi?, şuieră întrebarea ei din spate.

„Pentru că nici eu nu pot scăpa de soarta mea…”

Hangerul care îi străpunse ficatul îl făcu să nu mai simtă colţii Vîlcei sfîşiindu-i gîtlejul.

Nick Sava- Cadoul

 

 

Explozia care a avut loc la Laboratorul de Cercetare de Tehnologii Noi (New Technologies Research Laboratories – NTRL) în zorii zilei a distrus nu numai laboratoarele cu toţi lucrătorii (cercetători, asistenţi, personal auxiliar şi gărzi de securitate) aflaţi la lucru în acel moment, ci şi o mare parte din oraşelul învecinat. Pierderile materiale se puteau calcula, pierderile de vieţi omeneşti se ridicau la cifra de 2376 de persoane – dar pierderile ştiinţifice erau incalculabile. Cercetările erau diverse, dar extrem de importante. De la tehnici de vîrf în diferite domenii pînă la idei şi teorii de la care Omenirea spera la un salt spre viitor. Se spunea că acolo se fac cercetări (relativ secrete) asupra OZN-urile descoperite pe Pămînt, asupra resturile unor vizitatori extratereştri, dar şi tehnologii care ar fi permis călătoriile omului în Cosmos. Şi, printre ele, o dezvoltare fără precedent a tehnicii clonării.

Întîmplarea face ca tocmai unul din cei mai cunoscuţi (mai puţin publicului larg, dar cercurilor ştiinţifice) cercetători în domeniul Clonării să fi scăpat, printr-o adevărată minune, catastrofei. Dl. Prof. Dr. Ishmael Daniil Abramovici, unul dintre cei mai dedicaţi cercetători, care nu lipsise o zi, nici măcar în weekenduri, de la Laborator sau de la Universitate, lipsise în aceea dimineaţă! După catastrofă stătuse închis, retras de publicul care ar fi dorit să-i stea alături, mai bine de o săptămînă, refuzînd orice contact atît cu prietenii, membrii familiei, oficialităţile, membrii ai lumii ştiinţifice – şi, bineînţeles, Presa. Singura persoană care fusese acceptată în preajma lui era Mr. Robert Bob MacClure, secretarul lui, tînăr doctorand la Universitatea din Minnesota, unde dr. Abramovici, propus pentru un premiu Nobel în Fizică, era şef de catedră.

Mă număr printre prietenii apropiaţi ai lui Bobmac – aşa cum este el poreclit în cercul relativ restrîns de prieteni. Suntem vecini, din două mici orăşele din Dakota, deseori am jucat baseball şi football împreună – deşi, ca adversari -, în echipele liceelor în care învăţam. Am ajuns împreună la Twin-Cities Universitatea din Minnesota, unde am locuit cinci ani în acelaşi cămin, fiind colegi de cameră. În timp ce el era student la Science (Fizică), eu eram student la Arts (Jurnalism). După absolvire, el a continuat să lucreze ca asistent al Marelui Abramovici (aşa îi spunea Bobmac), în timp ce eu am lăsat doctoratul pe mai târziu, reuşind să prind un job la NYT – corespondent pe zona Preerii Nord – şi la ziarul local, The Pioneer Press din Saint Paul. Deci, continuam să locuiesc în Twin City (e drept, în Saint-Paul), să colind statele de nord (la graniţa cu Canada) şi să mă întîlnesc, cît de des puteam, cu Bobmac. El se împărţea între Univ şi Laboratoare – situate undeva în sudul statului, pe lîngă Duluth.

Bineînţeles, Catastrofa a ţinut prima pagină a mai tuturor jurnalelor locale şi naţionale. Am scris şi eu ceva, mai mult din auzite – pînă cînd şeful de la Pioneer, care mă cunoştea mai bine, mi-a amintit că auzise că mă număr printre apropiaţii secretarului lui Abramovici. Cel care, în acel moment, era singurul primit în anturajul doctorului. Nu am avut încotro şi am pornit să-l caut pe Bobmac, cu sentimentul unui jefuitor de morminte. Nu spun prin ce situaţii am trecut pînă am reuşit să mă întîlnesc cu el, fără a-i lăsa impresia că-l caut doar pentru a-l trage de limbă. Realitatea este că chiar voiam să fiu alături de el în acele clipe tragice. Cred că în final i-am jurat că tot ce voi afla de la el va rămîne între noi, nu va fi publicat.

Ne-am întîlnit într-o mică ceainărie ceiloneză, loc în care deseori ne petreceam serile. Abramovici, ca şi Bobmac, locuiau, de la Catastrofă, în Minneapolis. Bobmac era tras la faţă, slăbise, mi s-a părut că părul îi albise uşor la tîmple. Avea ochii obosiţi, cu cearcăne mărite de ochelarii cu ramă de baga, pe care îi purta permanent – ceea ce îi dădea un aer de seriozitate. Deşi încă nu împlinise 28 de ani, arăta deja ca un profesor universitar la anii patruzeci.

După o introducere mai lungă, în care am reuşit să-i transmit solidaritatea cu el şi Big Ab în clipele lor grele – şi un pahar dublu de burbon cu gheaţă -, am ajuns totuşi la Catastrofă.

– Cum s-a întîmplat ca Big (aşa îi ziceam, fără pic de ironie, lui Abramovici) să nu fie la laborator?

– Cred că e vina mea. El venise să verifice nişte cercetări făcute de mine – nu intru în detalii, nu are importanţă – şi ne-am lungit pînă tîrziu în noapte. Big Ab era obosit, s-ar fi dus să se culce cîteva ore înainte de a pleca spre Duluth – drum de vreo 2 ore. I-am zis să stea liniştit, să se culce la mine, aveam să îl duc eu cu maşina în zori. Cînd colo, maşina mi-a făcut fiţe, nu a pornit imediat. Am chemat un atelier să mi-o repare şi am plecat mai tîrziu, pe la 7. El era de obicei în laborator la ora asta… Cînd mai avem vreo jumătate de oră de drum, am auzit explozia. De fapt, cred că mai curînd am simţit tresărirea pămîntului. Pe urmă au început să treacă pe lîngă noi maşini de pompieri, salvări, pe deasupra elicoptere… Am ştiut că se întîmplase ceva, am accelerat. Dar pe urmă am fost opriţi de Poliţie. Spre Sud se ridica fumul. Acum ştiam deja că se întîmplase ceva la Lab. Nici n-am mai ajuns acolo, a tebuit să ne întoarcem. Cînd am ajuns în Minneapolis, am aflat ce se întîmplase. Big Ab s-a încuiat în casă.

– De ce?

– Are un cumplit sentiment de vinovăţie. Toţi colegii lui morţi, doar el în viaţă. Dacă ar fi fost la job, ar fi fost şi el mort, cu ceilalţi.

– Asta ar fi ajutat la ceva?

– Nu, desigur nu. Dar în astfel de momente, mintea o mai ia razna. Mai e un motiv care îl face să se simtă vinovat. Crede că şi el a contribuit la „pogorîrea pedepsei”. Aşa îi spune.

– Ce fel de pedeapsă? Despre ce vorbeşte? Făceau cercetări ilegale, imorale?

– Poate că da. Uite, ce ştii tu despre Clonare?

– Ceea ce ştie toată lumea. Doly – parcă aşa îi spune oii clonate. Stemuri, chestii de astea. Ce scriu ziarele. Genii clonate…

– Ce crezi despre toate astea. E moral să re-creezi o fiinţă?

– Ştiu eu? Cred că a clona un animal nu-i mare lucru. O oaie e o oaie – pînă la proba contrarie. Cred că o pulpă de miel clonat are acelaşi gust ca şi una de miel din Noua Zeelandă – dacă e hrănit la fel. Mie nu-mi place carnea de miel – m-am strîmbat eu. Pe faţa lui Bobmac alunecă o umbră de zîmbet.

– Nici mie. Dar de om?

– Nici pulpa de om nu-mi place, glumii eu mai departe. Vrei să spui că se poate clona un om? Am revenit serios.

– Desigur. Se pot clona embrioni. Puşi în pîntecul unei femei, vor ieşi clone. Clona lui Mozart!

– Uite, eu nu cred că o clona va fi exact originalul.

– Şi ai dreptate să crezi asta. O persoană matură este rezultatul a multor factori. Mediul familial, mediul social, educaţia… Chiar perioada istorică, locaţia geografică… Un Mozart născut în America zilelor noastre, într-o familie săracă din Preerii, greu de crezut că va scrie părţile rămase nefinisate ale Requiemului. Probabil nu va fi muzician, nici vorbă să fie virtuoz şi mare compozitor. Poate talentele lui, dacă va avea vreunul, se vor manifesta în economie, arhitecură, sau pur şi simplu cooking. Cine mai ştie? Sigur, nu fotbalist – Mozart era un tip destul de firav şi nu prea înalt.

– Şi atunci de ce toate aceste discuţii? Din cauza Bisericii?

– Probabil. Creaţia nu poate fi decît a lui Dumnezeu. Dacă nu e a lui, atunci e a Diavolului…

– Crezi asta? Ştiam că el este dintr-o familie de baptişti destul de credincioşi.

– Nu are importanţă ce cred eu. Poate nu asta e problema, clonarea unui om de geniu. Decît un ucigaş, mai bine unul de geniu. Asta nu înseamnă că această clonă nu va putea ajunge şi ucigaş, în anumite condiţii. Depinde de mediu, ţi-am spus. E vorba mai mult de organe, de grefe.

– Astea ce mai sunt?

– Clonarea unor organe. De exemplu, a unui picior. Dacă ai părţi omeneşti perfecte, mai ales clonate de la persoana în cauză, va fi mai uşor acceptată grefa.

– Se poate?

– Nu chiar, rîse el cu destulă amărăciune, totuşi. Clonarea unui picior nu ar fi prea dificilă – dar aducerea lui la mărimea necesară, da! Ar trece ani de zile, poate chiar două decenii, să zicem, timp în care cel ce îl aşteaptă ar îmbătrîni. Timpul nu poate fi oprit în loc.

– Nici grăbit?

– S-a încercat. Rezultatele nu sunt încurajatoare… zise el, vag. Dacă nu ar fi fost fizician, ci biolog sau medic, aş fi bănuit că în această direcţie se desfăşoară cercetările lui. Dar ce zici de clonarea unor… obiecte?

– Asta cum mai vine? nu am înţeles eu. Pui sămînţa de masă şi creşti o masă? Imaginea mă făcu să pufnesc în rîs.

– Mda, nu chiar aşa. Dar dacă ar exista o maşină care să… cloneze o masă? Ca un fel de printer. Bagi în memoria ei ce tip de masă vrei: dimensiuni, material, finisaj – şi ea îţi „printează” acea masă.

– Nu am mai auzit de aşa ceva, am spus sincer. La aşa ceva lucrai tu? Bobmac dădu din cap – nu prea bucuros, mi se păru. Se poate?

– Din păcate, da. Pînă de curînd.

Mi-am prins fruntea în palme, cugetînd. Pe urmă am zis, cu certitudine:

– Pînă la Catastrofă!

– Da. Obţinusem deja rezultate… încurajatoare. De aceea şi continuam cercetările cu atîta intensitate. Vroiam să ieşim public cu rezultatele noastre.

– Şi ce era rău?

– Rău era că uitasem legea de bază a termodinamicii: „Nimic nu se crează, nimic nu dispare, totul se transformă”. Fizicieni, unii propuşi pentru Nobel! Cum să nu se ascundă Big Ab de ochii lumii?! Ar trebui toţi să ne ascundem – noi, cei ce am scăpat cu viaţă!

– Ce are Legea cu Clonarea?

– Termenul este prea exact. Ştiinţific, maşinii îi spuneam Multiplicator. Chiar asta făcea, era ca un multiplicator de imagini, un printer. Pui imaginea în memorie – maşina îţi va face o copie, sau zece, sau o mie… Aşa vedeam şi noi Multiplicatorul. Puneam în memoria lui imaginea 3D şi toate datele şi ea „printa” – crea deci – o masă copie, două, zece, o mie… Mese pentru toată populaţia! Asta o spuse cu o imensă ironie.

– Mda, ar fi fost bine, am zis eu.

– Bine? Ar fi fost grozav! Nu mai trebuia să tăiem pomii, nu? Cînd au aflat la ce lucrăm, ecologiştii au sărit cu nişte finanţări imense. E drept, industriaşii erau mai puţin bucuroşi. Îţi poţi închipui: fiecare familie din America, să zicem, ar fi avut un astfel de Multiplicator acasă. Vroia o farfurie? Pac, făcea o farfurie. Vroia un pat? Pac, făcea un pat. Vroia un Picasso? De ce nu? Poate un lingou de aur, nu?

Îmi dădeam seama că ceva nu prea mergea în această treabă…

– Problema era mai mult socială. Nimeni n-ar mai fi trebuit să muncească. Nimeni nu mai avea neoie de bani. S-ar fi creat alte relaţii, alte valori. Raiul pe pămînt! Din nou acea ironie muşcătoare…

– Da, e clar, asta e greu de imaginat, am spus.

– Nici nu e adevărat. Doar tîmpiţii cred în astfel de imaginaţii… De unde vine masa? De unde vine lemnul? De unde vine aurul? Imaginea printată ştim de unde vine: de la tonner. Se termină tuşul – gata şi copiile! Nici chiar alchimiştii nu au ajuns la o asemenea idioţenie. Ei visau Piatra Filosofală: o produceau din diferite ingrediente – sperau ei – şi o puneau în plumb, transformîndu-l în aur. Doar şarlatanii „produceau” aur din văzduh! Iar noi ne bucuram că produceam… apropos, nu produceam mese… fără să ne întrebăm de unde vine acel material. Cînd te gîndeşti că un idiot, adjunctul lui Big Ab, vroia să „copieze” un tank Sherman de 72 tone! 72 de tone de oţel! Şi nimeni, nici măcar Big Ab nu a pufnit în rîs la această propunere.

Mi-am dat seama că de data asta Bobmac pusese mult mai puţin respect în porecla mentorului lui.

– Şi chiar, de unde material?

– Pînă la urmă Big Ab a început să se întrebe. Mă pusese pe mine şi alţi colegi să mergem pe această pistă. De unde? Tot felul de teorii… Pînă la urmă, într-o clipă de frustrare, am zis „La naiba, dintr-o Gaură Neagră!”. Big Ab s-a uitat la mine curios şi a spus: „cred că ai dreptate. Rămîne să vedem: cum?” Asta nu am mai apucat-o…

– Deci, e adevărat? Credeam că glumeşti.

– Da, cred că e adevărat. O luam din Gaura Neagră. De fapt, se pare, de la Alţii, prin Gaura Neagră. Se pare că au încercat să ne avertizeze. Big Ab îşi aminteşte de o imagine, primită chiar pe cînd pleca de la laborator. Nu a apucat să o cerceteze, dar crede că era un avertisment. Un ultimatum, chiar. E sigur că cei de la Lab au continuat să multiplice peste noapte. Şi, în zori, au primit… Cadoul.

– Ce fel de cadou?

– Cine mai ştie? Poate o bombă – dacă Ăia gîndesc ca noi. Poate un alt tip de armă. Poate chiar o fărîmă de antimaterie… Ceva care să ne înveţe minte să ne mai jucăm cu lucruri pe care nu le înţelegem.

Nu am mai continuat discuţia. Ştiam amîndoi că acest Cadou otrăvit nu ne învăţase minte. Că e în firea noastră să căutăm să obţinem lucruri materiale, chiar interzise, dacă asta ne poate îmbogăţi fără muncă. Vom uita despre Catastrofă, vom căuta justificări – pe care le vom şi găsi – şi vom continua cercetările. Pînă cînd, un alt cadou va sosi din Spaţiu…

 

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=P7YMI39sObY%5B/embedyt%5D