tăcere

Îmi închipui că în eternitate armonia provine din tăcerea absolută.”(Panait Istrati)

dăinui-va clipa
în care
ascultam tăcerea sângelui tău
pulsând
sub clavicula stângă
în suflet
lumina-ţi vibrează ca-n Soare
de multul
frumosul din Lume
şi tu o transformi
în timp
în ploi
în iubire…
dăinui-va clipa
în care
tu pe o stea
eu în abis
ascultam povestea
tânărului cioplitor
Alegenor*

 

*Vasile Pârvan, Laus Daedali (Memoriale)

 

 

Anunțuri

Emanuel Pope – oralitate

 

 


“Şi dacă noi oamenii nu suntem decât timpul tuturor acestor lucruri,

 măsurând cu trecerea noastră caldă chipul de sticlă sau piatră al acestora?! ”  

(” Emigrat în pagini de jurnal- 2009, autor Emanuel Pope)

 

din punctul de vedere al timpului

din punctul de vedere al timpului, mi-am spus surâzând,
omul e un peşte rătăcind caraghios sub o lupă de sticlă
cu zilele sale sclipind ca solzii prinse de trup
e un fruct ce înoată,
o pâine desprinsă din lut
din moment ce Pescarul îl priveşte flămând
printr-o copcă de gheaţă.
sunt pâinea de mâineeee!
am strigat atunci fericit
…şi ca tine pot face încă o mie oricââând!
a răcnit printre străzi după mine Brutarul
ce peşte ciudat este omul, am gândit eu, ca pentru ultima oară
…cu toate că paşii îl ascund sub pământ,
el gândul şi-l lasă să moară pe Lună.

din punctul de vedere al omului

din punctul de vedere al omului,
timpul poate fi o singură notă înaltă sub cerul copilăriei
e singurul meu prieten de joacă
şi împreună exersăm continuu
revărsarea printr-o singură respiraţie
iată :
timpul cârceilor de viţă.
timp de bogăţie şi slavă
timp roman, de untdelemn şi salvie
timp buimac din noapte
timpul de piatră ori de rouă
timp al soarelui
timp încolăcit ca o iedera
pe cariatidele unui templu nedescoperit vreodată…ooooh!
timpul de mumie şi de săgeată babilioniană
înflorind în inima de floare a unui assirian tânăr
timpul cărţii şi timpul gândirii
timpul tomatelor verzi
timpul busuiocului înmuiat în vinul prospăt al toamnei
de bunicul meu ascuns într-o iarnă
timpul verzii
şi timpul vânatului
timpul cuprins de pala focului
timpul pe hartă
timp de aşteptare şi viaţă
timpul plecării acasă
timpul scăderii
timpul viorii
dar să ne amintim
şi de timpul petrecut de harpă
timp al visării
timpul vestirii
timp al întoarcerii
timpul regăsirii
timp de poveste
timpul clipită
timpul figurilor de ceară
pe timp de foame
timpul tinereţii şi al jocului
timpul frumos şi cel duios
timpul de mamă
timpul de la fântână
timp de la stână
timpul privitor la lună
timpul dintr-o săptămână
ce să mai spui “de timp de o lună’’
timp de ape
timpul cerului plin de stele
timp al  uitării
timp de noroc şi de fapte
timpul de febră
timpul căutării
timpul de la răscruce
timpul secundei
timpul periculos de aproape
timpul ce fuge
şi cel care minte
timpul sub ape
timp de insectă
timpul din iarbă
timp ascuns pe sub şoapte
cel din cimitire
timpul ce sună
timpul ce sfărâmă
timpul care sperie
şi cel care reface
care vindecă
şi cel care tace
timpul de la moară
timpul pe autostradă
şi cel din muzee
timpul din artă
precum timpul de seară
timpul de operetă
timpul care înfăşoară
timpul de masă
timpul de fugă
şi cel din armată
timp de aproape
timp de închisoare
şi de departe
timpul cu timp
timp în timp, care e cel mai bun dintre toate
timp în timp ca la carte
timpul de slujbă nedefinit
timpul de catastrofă
timp liturgic
timp al uzurii
timp de reacţie…da, şi acela
timpul dinăuntru
timpul faţă de care
electoral şi verbal
e timpul gramatical
timp istoric şi cel geologic
timpul biologic
timpul de gumă
timpul de glumă
timpul publicităţii
şi al revoluţiei
timpul pe afară
timp de recitare şi meditaţie
timp dureros
timpul naufragiului
şi timpul făra altceva care să-i urmeze
timpul părerii
timpul furtunii
timp al  apropierii
timpul rămas
timp amintit
timp furat
timpul restituirilor
timp al păsărilor
timp al mintirii
timpul rădăcină
timpul cântării
timpul bolii
în timpul Renaşterii
timpul făpturii
timpul de teamă
timp de oprire
timpul speranţei
timpul de ieri, de azi, şi de mâine

separat, dar şi laolaltă
timpul tuturor lucrurilor mele niciodată nu-ngheaţă!

 

 

 

 

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=MuAGGZNfUkU%5B/embedyt%5D

 

 din vol Emanuel Pope, „Volume de aer”, Iaşi, 2015

 

 

Emanuel Pope- În rând cu îngerii (piesă într-un singur act)

 

 

 

 

Personaje:

             tânărul Matei (în pijama)

             Bătrânul (în pijama)

             o domnişoară asistentă (fustă mini şi bluză albă, decolteu generos)

               trei gealaţi în halate de spital (figuranţi)

               o mână de pacienţi ‘’circari ’’ (figuranţi)

               şi câţiva spectatori ‘’plătiţi’’.

(O încăpere îngustă de spital cu pereţii vopsiţi în alb. În spaţiul ei, o masă mică cu un sertar şi un pat metalic alb, ruginit pe alocuri, acoperit cu un şorţ din cauciuc. Printr-o fereastră înaltă, zăbrelită, pătrunde lumina dimineţii.)

– Sunt mort! Nu se aude? Luaţi-vă labele de pe mine!…
…Ăsta nu e un mod politicos de a vă comporta cu un mort. Puţină decenţă, vă rog, aveţi un mort aici.

-Vă jur, stimată domnişoară, sunt mort. Şi încă de la orele trei din noapte, ceea ce, calculând prin raportare la planul terestru, fac cam şase ore şi un sfert de când nu mai exist. Nu mai exist! Se înţelege? …Of, oamenii ăştia…

(după o privire iute aruncată spre uşă)
Moartea a „survenit” prin propria-mi decizie, adică, am ales: să mă recunosc ca fiind mort. O decizie ca şi o sinucidere. O asumare morală, dacă vreţi, da….dar cu tot tacâmul unei morţi reale. Acu’ aştept dezintegrarea.

Deci, nu există mister şi, ca atare, gata! lăbuţele jos, că nu vă mai aparţin! Sunt mort, mort cum mort a fost şi moşu’ meu şi al tău, şi al tuturor iar acu’ vreau să fiu lăsat în pace. Iată, aici, în mâna stângă am firul, care mi-a înlănţuit viaţa şi visarea. Acum e rupt. Se vede? Sunt li-ber!!! Sunt liber să mă pot odihni departe de ruşinea voastră. Să mă pot odihni, fir-ar să fie, odată!

 

(În cadrul uşii, un grup format din trei bărbaţi tineri în halate albe par a plănui ceva, îndemnaţi fiind de asistenta îmbrăcată şi ea, de asemenea, în alb.)

 

– Hei, dumneata, tot nu înţelegi, domnişoară? Nu aveţi ce căuta aici! Eu sunt mort iar dumneavoastră sunteţi vie. Vă rog să vă întoarceţi frumuşel acasă şi să nu mai tulburaţi morţii cu existenţa dumneavoastră. O lume de nepotrivire ne desparte. Cu o lege.. Vedeţi, dară, cât de imposibil ne este să fim împreună, acum şi aici.
– Stai, bre, liniştit.
– Eu mă mişc liber de acum şi nu mai pot fi oprit, nu mai aparţin materiei. Ia priveşte aici! Ei, ce vezi? Astea două sunt aripile mele!… Faptul că nu le poţi vedea sunt o vie dovadă că sunt mort. Ei bine, ca să mă exprim intelectual: spiritul a refuzat materia sau invers. Mă rog, totuna-i. A renunţat, carevasăzică. Ha!ha!ha! S-a dovedit incapabil de a-l mai urma. Pe el. Pe spiritul meu, adică şi anume: pe mine!
– Bine, bine, eşti liber, eşti liber tataie, dar numa’ să-ţi schimbăm pijamaua că ai facut pipilică pe materia ei. Stai, bre, liniştit că acuş chem doctoru’şi dai de dracu, să ştii.
– Dracu!? Ha!ha!ha! Păi, de-abia ce m-am despărţit de el acu’ vreo două ceasuri…

 

(Cu greu, gealaţii îi înnoadă braţele încă vânjoase şi, dovedindu-l, îl aruncară pe şorţul de cauciuc ce acoperea patul. Dibace, asistenta îi administrează un calmant. ) Bătrânul continuă pentru un timp:

 

– Sunt liber! Sunt liber! Nu mă mai puteţi înlănţui. Sunt dincolo de antenele puterilor voastre!

 

(Serul însă îi pătrunse cu iuţeală printre celulele minţii, şi eliberându-i voinţa, îl lasă pradă nevinovată la poarta viselor. Acolo, unde se pare, Bătrânul avea vechi ştate de plată.)

 
(Un spaţiu larg luminat de neoane, asemănător unei cantine. De jur împrejur, mese. La acestea, grupuri de bolnavi în pijamale. Câţiva dintre ei vorbesc tare. La masa aflată în centru scenei, doi bărbaţi jucând „război” pe cărţi. Unul tânăr şi un altul bătrân.)

… – Şi nu-i uşor să păcătuieşti, că începi să te întrebi: e corect, nu este, ba una, ba alta. Ce mai! începi cu toate gândurile astea şi, în final, tot calci strâmb. Toată teoria se duce pe pustii. Apoi, vine remuşcarea. Renumita „ remuşcare”. Şi tu ştii. Şi ea ştie. Şi cu cât ştii mai bine, ea cu atăt mai dihai te muşcă. Şi uite aşa, începe să-ţi pară rău de teoria aia care umblă necrezută, năroadă şi singură şi care de acolo strigă şi dă vina numai şi numai pe tine pentru toată nefericirea ei. O auzi cum urlă şi se jeleşte. Te înmoaie. Încerci s-o îndupleci ca s-o aduci casa. Măi, drăgută, c-o fi, c-o păţi, mai te laşi, mai se lasă, căci şi ea şi tu aveţi de acu’ nevoie unu de altu’, se înţelege. Păcatul, dragule, e mâncare dulce când e servită caldă. Apoi, se acreşte şi te acreşti şi tu cu ea în pântec. Aşa începi să înţelegi mai bine. Mă, tu mă auzi, măi, Mateiule?

…- Acuma tu eşti băiat tânăr şi de-aia îţi zic, ca să ştii. Când ţi-or veni minţile acasă, şi ăştia ţi-or da’ drumu’, ai să-ţi aminteşti toate vorbuliţele mele. Că mintea, măi băiete, e paşaportu’ tău de-a călători afară… Nu-l ai, stai aici. Atât e de simplu. Şi numa’ trebuie să vrei o ţâră. Ia să văd, ce ai acolo? Un optar. Şi eu un decar. Ia pune-l aici. Îl pun şi eu pe-al meu. Nu e război dar eu câştig. Câştig fără răzbel. Anume, câştig după reguli acceptate democratic. Bun, iaca le-am luat.

– Hei, calm. Nu e, tăticule, nu e încă război. Lasă-l că vine el, niciodată nu întârzie ăsta peste măsură. Îţi spun eu când e.

… – apoi, cu Ileana am fost şi mai înţelegător. Gândeam că am greşit cu prima şi că nu se face să greşesc la fel. Cum zicea, aşa făceam. Nu ieșeam nici un pas din cuvântul ei. Şi, crezi că a ajutat? Aş! Mai rău. În final, am răbdat aşa, cam vreo zece ani. Până am dat în ulcer. Apoi, nu am mai putut. Simţeam aşa cum devin mic, mic şi supărat, atât de mic că aveam impresia că mă putea mânca şi o mâţă, de-ar fi poftit la mine. Muncă era, era şi casă, dar numai muncă şi casă nu erau pentru mine. Başca, acasă parcă mai tare munceam şi fără să fi făcut ceva. Ei, asta mă obosea peste măsură…

Stai! pune cartea jos, Pişicherule! Damă, ohooo, şi încă din aia de verde. Acu’ eu am juvete. Şi ăsta tânăr ca şi tine. Vezi, tu, dama ia juvetele întotdeauna. Nu există să greşească. Îl ia o dată, îl ia de două ori, îl ia de câte ori îl întâlneşte. Asta e regula.

Ia şi pune-i acolo în căsuţă pe amândoi. Pune-i acolo pân’ divorţează şi aştia. Şi eu care mă încredeam în juvete. Că-i băiat cu potenţial. C-o prinde şi el un decar. Aş! De unde?! tânăr şi făr’ de minte, când a văzut dama, a urmat-o ca un mieluşel. Ce mă-sa pe gaşcă, mă aşteptam eu să se întâmple? Da, chiar, acum stăm noi aici şi ne întrebăm: ce aşteptăm? Unii zic că moartea, eu zic altfel, eu zic că aşteptăm „nimicul”. Asta e : Ni-mi-cul. E frumos să te gândeşti că raiul, Dumnezeu şi ăi şaptezeci de samurai ai lui stau şi te aşteaptă, pe tine moş. Rahat! Nu te aşteaptă nimeni şi nimic. Adică, cum ţi-am zis, te aşteaptă : Ni-mi-cul, mă înţelegi? Nimicul!

…-Aşa-i, măi băiete, nimic, dar nu ar trebui să-ţi spun eu toate astea şi tu să-ti faci inima rea de pe-acuma. Mai bine tac. Tac şi jucăm. Când eşti tânăr, vrei să joci, şi-ţi zici că trebuie să fie ceva acolo. Îţi trebuie. Şi cauţi. Nu e medicament mai bun la oboseala căutării decât să crezi că nu e totul rahatul ăsta de aici, că mai e şi ceva, pe deasupra.. …Şi nu e. Dar căutatu’ îţi ia ceva timp. Apoi, când mai îmbătrâneşti, începi să cauţi cu şi mai multă disperare. Trebuie să fie ceva. E musai. Nu poţi muri aşa, fără nimic. Ca Iov cel sărac. Şi taman exact aşa e: un cer, o bucată de pământ, ceva pâine şi suferinţă… cât mai multă! Vezi, tu? Fiecare dintre noi încearcă să se poarte politicos, ca şi cum am aştepta în faţa camerelor de gazare şi ne-am da unul altuia prioritate.

– Hopa! Război. Ei, da, acum e război şi încă din ăla marele. Pe câte? La As cu As nu poţi să spui pe câteva, hai, să zicem pe zece, că nici tu nu ai prea multă muniţie. Da? Bine.Uite…Ah! … Pe Jupiter!

 

(Băiatul continuă impasibil să privească în sus înspre tavanul cu neoane albe, atras acolo de un corp inexistent.)

 

– Nu-ţi pasă, eşti un general fără inimă. Auzi? Trebuie să-ţi pese, e important să-ti pese. Bătrânul bătu puternic cu palma în tăblia mesei..
– Mă, auzi? Uite aici, sunt mai batrân şi tot îmi pasă. Tu nu înţelegi că trebuie să arăţi că îţi pasă? Chiar şi atunci când nu îţi pasă câtuşi de puţin, e necesar să porţi masca umanitaţii. Hai, că-ţi pasă şi ţie, nu eşti tu atât de rău. Aşa…deci pe cinci, rămâne pe cinci. Bun, iaca pun şi eu cinci. Uite: una, a doua,,..,cinci…oof !
…- Când m-am dus s-o peţesc pe prima, trei trăsuri am luat cu mine. În prima am aşezat pe banchetă un buchet de flori, bastonul şi jobenul meu. I-am dat adresa surugiului şi ordin să nu grăbească. În a doua, am îngrămădit muzicanţii, iar cu a treia m-am pornit şi eu în urma lor. Aşa a fost. Cu trei trăsuri. Ca la paradă. Nu îmi permiteam să risc. Şi am câştigat. Păcatele mele. A venit cum vine “dama” când îi dai cu “popă”.

 

– Ţie ţi-a venit un decar acum. Vezi, nu îţi trebuie minte ca să fii norocos. Norocul nu are treabă cu mintea omului, el umblă pe aiurea şi nu iubeşte pe nimeni. E o consecinţă a nimicului din lumea asta. E lege. Da, e o lege fără de lege. Acu’, vine la tine, apoi la altu’, de aiurea se mişcă printre oameni…Făr’de minte ca şi tine este, bată-te-ar să te bată norocul! Auzi-mă şi pe mine, sărac de mine. Ce-ţi vorbesc eu ca la o babă surdă? Şi ce s-o întâmpla cu lumea asta toată, la urma-urmei.?

 

…- Când ai ajuns la pijama şi papuci, ai dat de dracu’. Ăsta e rege acolo. Că ajungi la îndurarea lui. Asta e ceea ce a numit cineva: „a doua realitate”. E singura lume care trăieşte paralel cu asta. Atât. Nu sunt mai multe. Doar două. Zice lumea de rai şi iad. Aş’. Nu există decât astea două : afară sau aici. Sănătos sau bolnav. În haine civile pe bulevard sau în pijama şi cu papuci. Când mi-au adus pijamaua, am ştiut: până aici mi-a fost. Mi-am simţit inima că începea să atârne ca umplută cu nisip. Înţelegi? de parcă deja murisem pe juma’. Cu cât priveam mai mult la pijamaua aia aşa aşezată pe pat, cu atât mai mult mi se îngreuna şi inima. Ce mai: jale! O minge dacă a-i umple-o cu nisip, apoi nici ea nu mai sare, darămite o biată de inimă. N-are rost să o loveşti. Te uiţi afară şi vezi cerul, vezi norii şi te întrebi care să fie legatura între ei şi tine.

Ei bine, nu este niciuna. Sunt nişte jigodii care te mint şi norii ăştia. Îţi mint ochiul şi ochiul te minte şi el. Ce să facă la rându-i? minte şi el mintea, cum zicea poetul… Ce, n-a fost şi el pe-aici? A fost. Nu e ciudat? E drept aşa să se întâmple?, te întreb eu. Deştepţi ori făr’ de minte ca tine, ajung cu toţii, oricum, aici. La nebuni. Zic doctorului: „ce trebuie să fac să scap de aici, domnu’ doctor ?” El, perfidul, armă în mâna societăţii. Stătea aşa ca un somon pe fundul apei şi de colo se uita la mine, dar nu cu milă ori înţelegere, nu, ci ca unul ghiftuit cu din ăştia ca mine. „Să prinzi puteri tataie”. Atâta mi-a zis: să prind puteri. Păi ce puteri să mai viseze unul la vârsta mea?! Eu mă fac că nu ştiu de joc şi îl întreb mai departe: “dar Matei”, zic, “baiatu’, ce ar trebui să facă?” Adică, tu. şi el, amabil: “să-i vină minţile”. Bine, mă gândesc eu, că şi aşa nu aveam nimic altceva de făcut, bine, eu am minte, Matei are tinereţe, deci, una peste alta am cam avea de toate laolaltă. Şi nu îi dau pace: „păi… nu am putea pleca, aşa, noi doi de aici, domnu’ doctor? Că o minte care să ajungă la amândoi aş avea-o eu, iar el, putere în perechea lui de picioare, îndeajuns pentru noi doi”.” Nu se poate”, raspunde morocănosu’, şi zice: „Nu există simbioză.” Auzi-l, Doamne, şi pe ăsta: „nu există simbioză”. Ha,ha,ha! „Rahat!” îi spun, aşa în faţă: „ce simbioză îţi trebuie ţie să închizi un ochi şi nouă să închidem uşa spitalului după noi?”. Dar el, nu, nu şi nu. Păi, dacă le scapă toţi nebunii pe stradă, nu le vine uşor, se înţelege.

 

…- Acu, pentru ei, nu e mare diferenţă, dacă mor la şaptezeci ori la o sută. E diferenţă doar la buget, ca să zic aşa. Asta e tot. Aici vine realitatea aia dintâi, de se bate cu asta de-a doua. Aşa că, aşteaptă şi ei cu speranţă ca tot omu’, să vină Crăciunul, că atunci zic statisticile că se treieră bătrânii. Aşteaptă de mănâncă cozonacul şi pe urmă, hopa, iaca s-au dus. Nu-i bai, că vin alţii. Şi uite aşa , dau şi ăia de pe acum din picioare. Ei dau acolo, afară. Noi dăm aici. Dar dăm diferit. De-a-ndoaselea. Cum să vină asta, oare?

 

– Deci, totu-i costă, dacă mă înţelegi? Îi costă, mă pricepi? Şi cum totu-i pân’ la ban, după un timp îi ia îngrijorarea. Aşa că, nouă ce să ne ramână? Singura armă pe care o mai avem: să stăm cât mai mult în viaţă. Adică, să-i slăbim economic. Asta ne rămâne de făcut…Eu m-oi duce, dar tu, în schimb, eşti tânăr. Mă auzi? Eşti tânăr, măi Mateiule. Tu poate apuci să-i bagi pe ăştia în faliment. Mă, tu ai şanse şi pe doctor să-l scoți la pensie, aşa fără de minte cum eşti. Bolnavul lui Molliere ştia asta, de-aia o făcea pe împuţitu’…
– Cică, nu am minţile la loc. Stai, că pot să-ţi dovedesc asta, şi asta, şi aialaltă. Of, sacâz, ifose. Un ban nu cade. Nimic. Cică, avem o singură datorie, noi ăştia odată intraşi aici: să murim repede şi în linişte. Repede, că e pe cheltuiala „semenului tău”. Ei, o şi recunosc, că aşa stă socoteala.
– Băi, dar eu trăiesc în dreptul meu, pe şina mea. Cănd mi se termină şina, gata, accept şi eu şi mă duc să dorm un „pic”. Dar până atunci, până atunci, lăsaţi-mă, fraţilor, liber. Liber!

 

– Să-mi tai singur din şină nu prea-mi vine. Să nu- i văd eu capătul curat, cum se cuvine? Şi care-i graba? Speranţa, acum, e şi ea de luat în calcul. Deşi, e o reacţie chimică şi ea, să nu crezi că ar vătăma la şine. O, nu! Din contră, ajută. E ca unguentul. Păi, de ce beau oamenii? De asta, alcoolul vine şi îmbunătăţeşte reacţia, chimicală la chimicală. Bei şi îţi mai faci un picuţ de speranţă, acolo cât să aluneci mai bine pe şine. Nu multă, puţină cât să mai treacă o zi. Adam, saracu’, şi cu muierea lui, se zice în poveste, ce crezi că făceau acolo în rai cu atâta fericire? Că, deşi altfel, şi în rai tot o plictiseală era. Erau ei mai deştepţi sau mai proşti? Nu. şi uite aşa, beau ei şi acolo, toată ziulica, până ce i-a dat afară proprietaru’, că devenise grădina terasă de vară. Beau ei şi înjurau pe toţi sfinţii. Asta nu dădea bine în poză şi ca atare: zvârr, cu ei afară! Ei, când s-au văzut afară, au început a se simţi şi mai rău. Nu le mai ardea de plictiseală cât de faptul că erau singuri şi părăsiţi. Başca, neputinţa. Şi iar cu mâna la butoi. În schimb, leacul parcă şi mai scurt era acum şi fericirea, vezi bine, limitată. Numa’ femeia, femeie.

I-a pus capăt la băutură, că-i mai mare cu un cap decât bărbatul şi a înţeles că-i degeaba. Şi s-a pornit să implore cerul. Adam, nu şi nu, nu accepta şi basta. El tot pe a lui o ţinea…păi ce? e uşor să vezi că totul în jurul tău îi nimic? pentru asta îţi trebuie ouă, nu glumă! Nici chiar el, chit că a fost tatăl tuturor, tot nu avea decât vreo două. Avea Adam dreptatea lui, săracu’ … Ptiu, Domnu’ se uita la ei şi se înciuda, căci o cam dăduse-n bară. Păi, dacă chiar dorea El, îi făcea pe amândoi bine din prima, dar se pare că l-a cam furat şi pe el inconştientul. Acu’, că a vrut ori că nu, că s-a pripit ori nu, nu ştim, cert e că el nu bea. Păi ce bea Dumnezeu? Zice-se că nu. Nu? .. cum? Ah! nu, ambrozia nu e băutură, băiete, e doar aşa un fel de bitter suedez. Pentru oasele reumatice. E un frig acolo în cer de-ţi clănţăne giuvaerele în mandibulă. De-aia zic eu: “e ceva greşit aici şi poate de-aia se şi dă aşa cu ascuns”. A greşit-o şi o dă prin bălării acu’. Iar dacă se dă ascuns, e ca şi cum nu e, mă gândesc eu. Ce bază să îţi mai pună omul într-unul ce se ascunde?! Ori nu e, ori ascuns, mie îmi sună la fel. Deci, nimicul e tot ce rămâne, băiete. Murim şi încă de-a binelea. Nimic aici şi nimic după. Nimic după nimic. Adică, noi suntem aşa cum ne visa Virgiliu “ Nimiciul”. Trăim, murim, apoi mai stăm oleacă aşa, apoi pârţ! şi ni se împuţeşte trupu’ şi asta-i tot.
– Hei, hai, nu plânge. Măi Matei, hai, măi băiete, ce te–ai întristat şi tu aşa? O fi mă, ceva, până la urmă, şi în mintea ta, de te-ai supărat de asta. Hai, gata, stai uşor. Aşa. Cu calm, băiete.

– Dar, să termin. Ai răbdare şi nu pune la suflet că dai în ipohondrie…şi cum zic, se împute trupu’. Nu mai ştii nimic, eşti ca într-o gaură neagră, făr’ de lumină şi fără să simţi, cu gândul care se stinge şi el, ca şi cum ai închide televizoru’. Lumea asta e o apă murdară băiete, într-un ochi de pământ. Raţiunea e făcută cât să măzgăleşti lumea cu întrebări. E un joc teribil care nu te duce nicăieri, te loveşti de nimic precum capu’de piatră. Ce rămâne? Te întrebi. E bine să te întrebi. Ei bine, nu rămâne nimic de făcut. Tot ce s-a putut face, s-a făcut deja. Jocul, e politicos să îl joci în tăcere, că le au şi alţii pe- ale lor… Ce probleme au? Aceleaşi probleme. Nu vor să fie prea treji, că-i apucă şi pe ei, nebunia. Preferă dară, cu toţii să se prefacă cuminţi că nu ştiu, căci altfel omenirea şi-ar tăia ea, singură, dintr-o lovitură, beregata.
– Daţi-mi, domnu’ doctor, cortizon, şi îmi dau. M-am gândit că poate şi eu ar trebui să mă fac băiat de treabă, curat , îngrijit şi cu minţile aşezate, poate aşa aş scăpa şi de aici. Aş’, nici chip. Odată intrat, mai ieşi…nicăieri. Terminat.

 

(Intră în scenă aceeaşi asistentă în fustă mini, decolteu geneos, împingând o roabă plină cu pastile diferit colorate. Mai multe zeci de pilule alunecă pe podeaua scenei. Câţiva dintre bolnavi se reped şi încep să le adune, înghiţindu-le cu lăcomie. Fără să le acorde vreo atenţie, domnişoara se opreşte la fiecare masă şi începe să distribuie pastile fiecărui pacient. Foloseşte pentru asta un polonic uriaş din aur.
Toţi încep să cânte:

„chimicala-mi cade greu,

hei, hei!

chimicala-n capu’ meu”.
       La sfârşit, domnişoara aruncă un polonic, două, de pastile şi înspre spectatori. Printre aceştia, câţiva „plătiţi”, încep să cânte acelaşi cântec invitându-i şi pe cei din preajma lor. )

Când zgomotele se opresc, bătrânul continuă:

-Acu, despre suflet, măi Mateiule, să-ţi zic cum vine şi cu asta. Mare lucru nu te aştepta să-ţi zic. Şi, deşi, nu-i mare lucru, pân’acu’ am tot ţinut în secret. Nu am mai zis nimănui. Că nu prea e de zis. Dar ţie îţi pot zice, că eşti tânăr şi serios. Nu dintr- ăia de pe stradă. Ei…na! sufletul e o impresie! Asta e.

O im–pre-si-e. Te agăţi de el şi el nu se dovedeşte a fi mai mult decât o impresie. Ca atunci, când vrei să pupi pe vreuna la cinematograf şi, unde, în loc de buze moi şi dulci, dai cu nasu-n cearceaf. Şi te mai faci şi de toată bafta. Aşa şi cu sufletul. Nu ai dovezi palpabile, doar comentarii la adresa lui şi, disperaţi, oricare dintre noi ar putea comenta la infinit dacă ar trăi o viaţă infinit de lungă. Nu ca a lui Adam. Mai lungă.

 

…- Aici a nimerit-o pungaşu’. Că de eram nemuritori, asta era egal cu a vedea că-i totul de căcat. Îl prindeam cu mâţa facută cocoloş chiar în sumanul lui… cu alte cuvinte. Mare lucru nu-i puteam noi face, doar aşa un reproş etern. Oricum, îl are şi aşa, sau cel puţin, cât o ţine umanitatea. Ca ăla, ferească păcatul, care are un copil schilod. Zău, nu ştii cui să-i plângi de milă. Nouă, ori lui Dumnezeu?! Of!
Umanitatea e şi ea o mulţime, dacă mă înţelegi, ne uităm unii la alţii şi asta creează confuzia. Fiecare îşi aşteaptă vecinul. Din cauza asta, reproşul nu e cu volumul la maxim. Ici-colo, câte un piuit. Dar, cum ziceam de suflet, idee frumoasă, însă rămane doar o impresie, din păcate.
Suntem impresionaţi de slăbiciunea noastră şi vrem mereu ceva cald şi frumos. Ei, bine, negăsind, i-am dat un nume la negăsirea asta şi i-am zis: suflet.

Tu eşti tânăr, cum ziceam, şi e păcat, nu de minţile care ţi-au fost luate, ci de faptul că te ţin ăştia închis aici şi nu poţi vedea, cum trebuie, alea de sunt adevaratele şi singurele minuni: soare, munte, floare, mare ori o femeie care să te îmbrăţişeze. Ei, din astea. Adică, te simţi tu bine chiar de mai ţipi, dar ăsta nu e ţipătul tău, e aşa o aiureală care îţi aminteşte ţie de lumea de afară. Altfel, e musai să fii fericit, cum zice şi la ceaslov. M-aş face eu o idee, să pot să mă bag olecuţă în mintea ta, să văd cum e. Ca să verific şi asta. Dar nici asta nu pot să fac, ca să aduc dovada. Dar, sigur, tu trebuie sa fii mai fericit decăt noi toţi ceilalţi.

…-Mateiule, măi băiete, cât timp am fost afară, mi-am zis mereu că nebunii trebuie să fie ăi mai fericiţi pe pământul ăsta. Mereu v-am suspectat. Acu’ că sunt şi eu aici, deşi diferim puţin în fişierele ăstora, descopăr că suntem la fel: eu ştiu că sunt nefericit, pe când tu nu ştii că eşti fericit. Asta e cu noi, Mateiaş, tu şi eu, Bătrânul. Dar faptul că tu nu ştii, face din tine o persoană aleasă, nobilă, un rege, măi, printre oameni, şi dacă erai şi nemuritor, erai bun de Dumnezeu, nu alta…Iar ţie, mai că m-aş fi închinat cu plăcere, căci aşa fără de minte, tu te asemeni cu norocul, dacă mai ţii tu minte, cum îţi spuneam şi poate aşa ai trece şi pe la mine.
Ei, dar hai, că de-acu’chimicala chiar cade greu.

…- Aşaaa. Doctoru’ zice că am multă imaginaţie şi cu asta e foarte greu să poţi avea un dialog raţional. Păi, îi zic: „dacă nici imaginaţie, atunci ce-i rămâne omului?”. El acu’ nu-i prost. Ştie. Îi unu’ din ăia de ştiu. Mai că îi venea să îmi dea dreptate. O ţâră de îl mai scormoneam şi era gata, de îl puneam să-mi ciugulească din palme. Ca un puişor de găină. Dar l-am lăsat. Nu am eu dreptul. Şi dă să plece, se răzgândeşte ceva înăuntrul lui şi îmi zice: „eşti subţire, tataie”. Sunt, dar şi el e tot subţire, că imediat a şi şters-o. Cum a mai ştiut să plece la timp!… da… îi învaţă la şcolile lor să nu creadă o vorbă din ce spun nebunii. Cică, să le privească cuvintele ca pe instrumente. Adică vorbele pentru ei sunt scule, ca toporul și mistria, din astea. Şi ei, apoi, muncesc cu ele. Da, măi Mateiule, ei muncesc cu vorbele noastre, ne muncesc pe noi cu ele, că aşa vine… cu vorbele noastre. Da, bine, cu tine e mai greu. Că eşti mut şi iaca i-ai lipsit de instrumente. Cu tine chiar au o problemă grea ăştia. Apoi, cum ziceam, dacă ei ar crede o vorba doar din tot ce aud, apoi, de acolo nu mai e departe şi în câteva zile ar juca război cu noi, aici, la masa de cărţi. Nu e uşor nici pentru ei, vezi bine… De’… nu au prea multe de ales. Puţin dacă înclină catargul…gata! caşcarabeta-i cu roţile în sus. Vorba lui: „eşti subţire, tataie „ , dar subţire e şi aşa. Aşa de subţire e graniţa dintre ei şi noi- uşor se poate rupe! Mă, tu mă auzi, măi Mateiule? Subţire a dracului, ca şi chestia aia care te ţine pe tine cu ochii toata ziulica, în tavan, de nu ştiu cum e mai bine: să îţi tai subţirimea aia şi să te las să vezi ce e în jurul tău, ori ba?
– Hai mă, mai dă o carte!

(Bătrânul continuă să joace cărţi cu tânărul absent. Pe scenă şi în sală linişte. Doar zgomotul cărţilor azvârlite la intervale lungi de timp pe masă. Cortina cade, după ce spectatorii au aşteptat îndelung, ne-răbdători, să se mai întâmple ceva.)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Nick Sava- Interpretându-l pe Shakespeare: Povestea unui cârpaci

 

 

Decor: un grilaj – simulând un gard. Deasupra lui, o lună în pătrar atârnă de un fir invizibil. Lumina cade pe lună (spot) şi scena învăluită într-o lumină nu foarte puternică, argintie.

Din stânga intră Povestitorul (Jurubiţă), îmbrăcat simplu, ca un muncitor: blugi, cămaşă cadrilată cu mânecile suflecate, bocanci. De gât are atârnat un „metru” de croitorie. Se opreşte lângă gard şi priveşte prin el, apoi se întoarce spre public.

 

Jurubiţă: Pst! Or să vină şi ceilalţi… Aşa de mare succes am avut cu piesa noastră că ducele a poruncit să o jucăm din nou… Ei, ducele! Theseus e rege sadea, dar se pare că pe timpul lui Shakespeare Athena nu mai avea de mult un rege… Îmi ţâţâie fundu’ când mă gândesc cine va asista! Ştiţi cine? Ercales! Da, marele Ercales! Bine că ceilalţi nu m-au ascultat şi m-au pus să-l joc pe Pyratus ăla… Ercales nu prea ştie de glumă, deşi râsul lui se aude până-n târg. Dacă i se părea că îl batjocoresc, nu mă rupea în două ca pe pisica aia din Nemeea?… hm… Leul…

 

Da, eu sunt Pyratus – da’ lumea în târg îmi zice Jurubiţă. I-am jucat regelui Theseus la nunta lui, despre înfricoşătoarea şi plina de lacrimi poveste a lui Pyratus şi Thespina… Da, da, aceea în care… staţi să vedeţi: Se iubesc ăştia doi prin gard ceva de poveste – de aceea am şi pus gardul acesta aici – până vine un leu. Atunci povestea devine una de groază. Nu ştiu de unde vine leul, că ultima sămânţă a lor a fost stârpită prin Elada de Hercales, da’ poate că prin lumea aia a lor, prin Babilonia, or mai fi lei… Şi Thespina asta fuge plină de groază şi leul se dă la voalul ei de îl mozoleşte cu sânge. Şi când vine Pyratus – ăsta-s io! – şi vede voalul plin de sânge – aici e ceva de groază! – îşi face harakiri cu o sabie. Leul se cam sperie de chestia asta şi fuge îngrozit înainte să apară din nou Thisbea, care nu mai vede leul ci mă vede pe mine. Îngrozită, se omoară şi ea cu un cuţit… Trist de tot, nu ştiu de ce râd cu toţii ca la circ. Aşa…

Da’ să vedeţi ce sperietură au tras prietenii mei data trecută… Nu, nu au dat peste leu în pădure, v-am spus că i-a stârpit Ercales, dar eram prin pădure şi deodată au rupt-o la fugă! Ziceau că am cap de măgar – auziţi colo! Ei mai zic chestia asta şi acum, dar nu mi-o spun chiar în faţă. Oi fi eu cârpaci, da’ nu mă las! (face „muşchi”) Ştiu că uneori am oarece greutăţi să-mi amintesc lucruri – mai ales dacă nu prea ştiam de ele – da’ nu-s mai prost ca alţii. Ba dimpotrivă. Unele femei chiar văd asta – cum a fost cu acea fiinţă simplă şi suavă… Titania parcă o cheamă, se dădea ceva regină a zânelor… Chiar, de ce or fi făcut-o regină? Eh, Hypolita Amazoanca da, ea e regină de cum o vezi. Chiar dacă îi lipseşte o ţâţă – înţelegeţi ce vreau să zic…

Nu ştiu de ce unii se cred mai deştepţi decât mine. De parcă ceva bani sau ifose de nobili sau învăţaţi ar ajuta la ceva. Nu! Uite, eu, cu meseria mea de cârpaci, nu mă dau pe zece ca ei! (Priveşte îngrijorat prin grilaj, apoi îşi drege glasul şi rosteşte cu tărie) Desigur, Theseus este cu totul altceva. Puternic, nobil… fiu de zei… Ne-a scăpat de biruri către Minos Cretanul şi de taurul aceluia… E prieten bun cu Hercales… (şoptit) Da’ dacă EU aş fi rudă şi prieten cu Ercales, să vedem cine ar avea coraj să râdă de mine! (îşi umflă pieptul şi face din nou „muşchi”) Da, să-l văd eu atunci pe Oberon venind să mi-o ia pe Titania! Că mi se făcuse milă de privirile ei pierdute şi de marea dragoste ce îmi purta, hotărâsem să mi-o iau ţiitoare. Ce altceva mi se cuvine decât o zeiţă?

 

Vă spun eu – şi să mă credeţi – că mândria ne va pierde. Uite, cine dă doi bani pe Jurubiţă? Habar nu au, se cred cei mai grozavi. Pentru ei, toţi ceilalţi atenieni sunt cetăţeni de mâna a doua – dacă nu chiar meteci. Pe când eu, deşi meşteşugar, sunt un adevărat atenian. Deşi nu am probe, sunt convins că printre strămoşii mei se numără şi ceva zei, în cel mai rău caz şchiopul de Hefestus. Nu mi-am bătut capul cu nimicuri, ca educaţie sau cultură – doar un cârpaci priceput nu are nevoie de ele. Uitaţi-vă numai – cine îl joacă pe Pyratus ăsta ca mine?

Întâmplările astea se vor uita, poate. Se va apuca meşterul Will să povestească despre întâmplările minunate din timpul solstiţiului – dar va încurca lucrurile de nu le va mai da nimeni de cap! Nici nu se ştie dacă era pe vremea Armindenilor sau a Solstiţiului, dacă e lună plină sau Crai Nou… Pe Antiope o numeşte Hypolita, îl bagă pe Oberon unde nu-i este locul… Ştiu toate astea de la Puck, care mi-a devenit prieten de la întâmplarea cu măgarul…

Şi pe el l-a uitat lumea. Cine se mai duce la teatru? Cine mai ascultă muzica neamţului ăla din Viena – Weber? Poate dacă folosea versurile special scrise de mine pentru Pyratus… Cine mai ştie de Titania, Oberon, sau chiar Theseus? Uitaţi cu toţii, roşi de dinţii nepăsători ai timpului.

Numai eu trăiesc! Căci lumea a avut, are şi va avea în veci cârpaci fuduli! Când Will va scrie despre Jurubiţă, îl va găsi în crâşma în care îşi soarbe absintul. Iar când vreun actor se va pregăti să joace acest rol, va avea sute de modele de inspiraţie: e destul să deschidă un ziar, să privească la televizor, să asculte radioul… Lumea e plină de CÂRPACI. Noi suntem nemuritori!

(din culise se aude un răget de leu. Jurubiţă priveşte prin grilaj)

Ei, se pare că apare Leul. Să ne luăm rolul în serios…

 

(o rupe la fugă ieşind din scenă, pe cortina care cade)

Emanuel Pope -Copil în drum spre Machu Picchu

exploratorului Hiram Bingham

 

 

 

 


…bieţii părinţi aveau dreptatea lor
gându-i făcea întotdeauna să tremure
de atâtea şoapte un suflet se poate frânge uşor
copilul nu trebuie lăsat nesupravegheat,

în compania atâtor duhuri,

şi atâtor autori  necunoscuţi

să viseze în noapte
ştia bine mama ce spunea
poveştile  înnebunitoare pot schimba destinul oricărui om
ştia şi tata asta, când muncea:
doar visul plăsmuit în miezul zilei fortifică cetăţile din zare
în rest, of!
rămân cărţile…să poarte toată vina!

 

din vol. Emanue Pope, Volume de aer, Iaşi, Editura PIM, 2015

 

Trepte către cerul din noi

lui Emanuel

„Mi s-a vorbit despre oameni, despre umanitate,

Numai că eu n-am văzut niciodată nici oameni, nici umanitate.”

(F.Pessoa)

 

călători de o noapte
am străbătut împreună lumea viselor pure
o vreme
mi-ai vorbit în tăcere
cuvintele criptice
au luat foc în adâncul sufletului meu
ascultând o tristă ghicitoare
la care numai morţii ar fi putut să răspundă
la capăt de drum ne-am oprit şi ţi-am spus:
eu mă voi întoarce dar tu vei locui de-acum aici
şi multe lucruri ţi se vor întâmpla
prin lume
împovărat de darurile stranii ale vieţii vei umbla
cu sentimentul unui veşnic exilat
ca setea râului secătuit de soarele amiezii desfrânate.
ssst! ascultă!
greaua lumină a zorilor
se umple
de ţipătul speriat al păsărilor ce dispar
în înălţimile de dincolo de linia orizontului.
adio, prietene, îţi spun,
s-au trezit nebunii istoriei ratate
şi-au împânzit câmpurile arse şi pustii
cu gonaci şi arme sofisticate
– s-a deschis sezonul de vânătoare la mierle, prigorii şi ciocârlii

 

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=oLhyE8-gs8g%5B/embedyt%5D

EMANUEL POPE -BUNICUL DIVIN

 

Cum era oare povestea cu iubiţeii ei? Băi! adă-mi neşte ţeavă de 22. Unul era parcă bulgar…Şi vezi pe unde ai azvârlit ieri cablul ăla electric….dar tot el să fi fost şi cel care o bătea? Ăsta să fi fost bărbatul după care a alergat Laleli prin toată Europa? …Iar eu ce caut aici?… Îmi părea rău acum că ştersesem emailul în care ea îmi povestea toate acestea. Nu, mai mult ca sigur că cel care o bătea era român, pentru că povestea ceva despre beţie şi munţi. Munţi şi pumni. Munţii Făgăraş. Bă’, te duci odat’! Da. Am plecat acu’, mă duc să caut în …van.(1) În „van” căutam, ca să zic aşa, în zadar. Erau acolo într-un morman încâlcit: fiare, lemne, scule şi tot felul de instalaţii sanitare dezafectate. Chiuvete şi w.c-uri ba chiar şi o cadă. Viaţă de instalator la Londra. Lucram cu un moldovean şi căram după noi prin pretenţioasa metropolă engleză munţi de gunoie şi vise. Vise. Mai ales vise. Când era vorba de cărat, el căra mai mult. Avea “van” şi în plus era şi mai tînăr. Dar la vise eu zic că-l luam uşor. Lui îi ziceau românii: „dumnejeu”. Altfel pe paşaport îl chema Bonifacio, Bonifacio Caraluna. De ce uitaseră italienii să spună şi de „dumnejeu”? Nu ştiu. Mie nu îmi ziceau în nici un fel, ba da, îmi ziceau “bă’” ori „mă”, pesemne să-mi arate că nu mă cunoşteau. Oricum ar fi fost, eram omul lui ”dumnejeu”. Dar aşa numai eu îmi ziceam. Aşa, în sinea-mi şi zău că nu-mi părea rău. Cum altfel. De undeva de sus, mirat ca şi mine, bunicul ne privea. Prin capota “vanului”*, poţi să crezi? Îmi amintesc cum îmi spunea: mă’ tatu’ mă’, da’ mare curaj a avut Americanu’, hai de-mi arată pe hartă unde a ajuns. Şi-i arătam pe un glob din carton, unde se afla „america” Americanului meu. De fiecare dată bunicu’ se minuna. Şi asta se repeta destul de des, mai ales în perioada cât a zăcut… Îi citeam şi din singura scrisoare pe care o aveam de la Americanu’. Ăsta era plecat de şapte ani. Când mă suna ştiam. De fiecare dată vorbeam cât îl ţinea cartela. Ştiam că acu’ bunicu’ regreta că nu ne grăbise, pe mine şi pe “American” , să vedem piramidele, atunci, cu opt ani în urmă, pe când banii încă mai aveau valoare. Zicea că era important să le vedem. Încă nu ştiu, cel mai departe am ajuns doar până aici, în “america” Americanului.

Apoi a venit o zi în care nu i-am mai putut citi. Bunicu’ pleca şi el. Într-o altă “americă”. Într-una cu mult mai departe de cât cea a prietenului meu. I-a trebuit şi lui o ţîră de curaj, ce zici? Bunicu’ era oricum curajos. Doar nu e uşor să pleci aşa departe!… Şi apoi, toţi prin casă au început a se plânge că au fost “loviţi”! Să fi avut bunicul ceva de împărţit cu ei? Numai Dumnezeu poate să ştie. Şi cu mama, căci ea a fost prima şi apoi într-una repeta : „am fost loviţi, am fost loviţi cu toţii!”. “Loviţi”, nu zic nu, posibil, dar şi bunicul pişicher cum îi lovise, că de văzut nu se vedea nici urmă de lovitură.
Cum ei erau “loviţi” , eu şi fratelo ne-am dus să-l pregătim pe moş de călătorie. Când am văzut acolo, omul, prima oară, zăcând ca şi lovit de uitare şi dezbrăcat pe piatra rece, am simţit că pot privi în lumea de dincolo ca într-o apă deschisă. Şi am ştiut. Aveam să primesc străin, eu însumi de-atunci, orişice altă înstrăinare. Nu am lăsat pe nimeni să se mai apropie de Bunicu’, căci toţi care o făcuseră până atunci parcă îl ciuntiseră. Câini fară stăpân. Fratelo începu primul să-i vorbească. Îi vorbea şi-l îmbrăca în acelaşi timp. Ca şi cum ai îmbrăca un copil dimineaţa, când încă nu e bine trezit şi nu ştie, sărăcuţul, nici la ce drum pleacă şi nici de ce. Apoi şi eu, cu gâtul ca de voiajor, dar tot o zgârietură pe dinăuntru, am început a-i cânta, că-l bănuiam de singurătate. Toţi care pleacă sunt singuri, aşa mă gândeam. Ce-i cântam?! Nu-ştiu-ce îi cântam şi poate că sunam şi jalnic acolo. Jalnic şi cu ecou, exact ce am urât eu mai tare… să cânţi în gara goală. Deşi părea întru totul trist la început, bunicu’ parcă se mai dezgheţă de la o vreme şi se lăsă împodobit…”ca un ginerică”. Stop! parol pe asta nu am zis-o eu ci el, fratelo, căci e în stilul lui. El mereu găseşte chestii din astea “siciliene” de spus, de nu ştii nici ce faţă să faci, nici ce să crezi: să râzi ori să mori de frică. Fratelo de’, “în dulcele lui stil”.Bunicul arăta frumos în final, “Doamne, că frumos mai era!”, elegant şi cu PANTOFI DE BAL (asta subliniată e a mea!).

 Când am ajuns acasă toţi trei – ca să-şi ia bunicul la revedere- locul arăta ca-n tabloul cu nunta, al lui Brueghel. Numai Bunicul lipsea, vorba lui Pleşu*. Să mai zici că fratelo’-i nebun! şi-apoi noi nu am făcut decât să-l introducem pe “mire” în tablou. Cum toate locurile pe scaune fuseseră din vreme ocupate, într-un final ne-am decis şi l-am aşezat pe Bunicul pe masă. Ciudat e că deşi locul ăsta nu era rău deloc, absolut nimeni nu se îngrămădise să-l ocupe. De ce? iaraşi nu ştiu. Oricum de acolo Bunicul putea să-i vadă pe toţi, dar mai ales, cum îi beau vinul “nuntaşii”. Acum Bunicul, cum sărac nu fusese vreodată, dăduse-n scris de din timp, ca la plecarea lui, în poartă, să se tragă vinul direct din poloboace. Şi de-acolo toată zarva, căci care cum trecea pe drum, saluta frumuşel şi pe-urmă bîldîbîc! la poloboace. Asta ştiu că-l bucura să vadă. Apoi mai erau şi muzicanţii de sub cireş pe care tot el Bunicu’ îi comandase tocmai de la Viena, şi Molda, căţeaua care se prefăcea că plânge şi uite aşa peste tot, atât de multă lume, încât eu ca într-un final de act, fiind copleşit de toate, am leşinat lângă Bunicul. “Before” de vreme, cum s-ar zice. Iar pentru tot ce am crezut, eu mai apoi, că îmi vorbise „mirele”, nu aş băga o sârmă-n foc.

………………………………………………………………………………………………………..
Acum era cald la Londra şi cerul prezenta un spectacol familiar. Dar şi aşa familiar parcă totuşi norii alergau cu ceva mai puţină viteză decât câinii cu covrigi în coadă de pe stradă. Lumina şi spectacolul ameţitor al norilor îmi aminti de Făgăraş… Îmi descria ea, cum el se îmbăta cu prietenii şi începea apoi s-o bată. Abia târziu în noapte, când oboseala, cântecul şi vinul îi adormea pe barbari, ea avea curajul să se întoarcă…la el, în cort. Dimineaţa următoare îi prindea îmbrăţişaţi. În cort mirosea, în aerul rece, a sare, tutun şi alcool. Îmi imaginez zâmbetul lui tâmp, dormind, cu stropii de salivă înţepeniţi în barbă iar ea, Laleli, pe pat de lacrimi, cu pleoapele încleştate privind-năuntru: un vis. Asta mi-a amintit de Rafael…. Mai târziu aveau să se despartă, prefacându-se că pot fi în continuare, doar, doi buni prieteni.

………………………………………………………………………………………………………..

Am avut noroc, pe o ţeavă de 22, de cupru, am găsit înfăşurat cablul electric, exact ca un şarpe… de culoare verde… Nici cu bulgaru’ nu i-a mers mai bine, el însurându-se în final, cu prima lui iubire, o prietenă din copilărie. Urmam acum eu. Dar, să stii că-ţi vine rândul, aşa ca şi când ai aştepta undeva la o coadă la lapte, după cincisprezece ani, şi să nu poţi crâcni nimic, nu te apucă râsul?… Dar dacă acolo, în faţa vânzătoarei, m-aş pierde cu firea şi aş dărâma, de pe taraba îmbătrânită de ruşine, cu braţul, zecile de sticle – în care vaci nebune, mai mult închipuite decât reale, şi-au strecurat singurul lor filozofem: din fâneaţă să faci lapte- mă-ntreb: ar fi mai bine?… Nu? De ce? pentru că-n spatele meu se aşteaptă încă?… Ori cel mai bine e poate, să-mi iau kilogramul de lapte şi încercând să-mi ajungă cât mai mult timp aş începe iarăşi a dansa în viaţa asta, ca un măscărici, mulţumit a înghiţi în porţii mici, amestecul acela fatal, de multă, foarte multă apă şi foarte puţin lapte…

 

– Hai, mă’, mai răpidea, că nu mai terminăm şi doar nu vrei să-mi fac amu’, manta di ploaie – dumnejeii mamii ei ! nu vezi că vacariu’ ’ista de irlandez, nu mai joburi di tătî merda ni găseşti?

Şi asta a fost încă o zi la Londra, o zi în care, fireşte, am instalat…dobje* ,ups,…scuzaţi… fireşte, ce am avut de instalat.

 

 

  1. 1 van: autoutilitară
  2. 2dobje: mulţumesc

3* Cu ocazia unei vizite făcute de Pleşu la Viena, în preliminariile discuţiilor privitoare la România şi Uniunea Europeană, ministrul de Externe al Austriei a rostit un discurs de recepţie în care a pomenit numele lui Brueghel. (în treacăt fie spus, la Kunsthistoriches Museum din Viena se află cea mai importantă colecţie Bruegel din lume.) Răspunsul lui Andrei Pleşu a pornit de la această sugestie. Există, a spus el, în muzeul din Viena un tablou- al lui Brueghel intitulat Nuntă ţărănească. Straniu în acest tablou, în care sunt prezenţi mireasa, cuscrii şi nuntaşii, este ca mirele lipseşte. Multă vreme istoricii de artă nu au ştiut să dea o explicaţie acestei ciudăţenii,  până când, un cercetător a avut ideea să caute în folclorul flamand, în care a descoperit urmatorul proverb: ,,Era atât de sărac, că nici la nunta lui nu a putut să vină”.

(sursa: http://iraeldiary.blogspot.com/2006_09_01_archive.html)

 

din vol. Emanuel Pope, Colecţii de vitalitate, Iaşi, Editura PIM, 2015

 

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=GO00ux87grA%5B/embedyt%5D

flashback

 

 

 „Eheu fugaces, Postume, Postume labuntur anni…”

(Horaţiu)

 

Un vânt cu miros de trandafiri înzăpeziţi
şuieră trist
printre crengile umede vestind
sfârşitul unui vag anotimp
în parcuri
albele statui şi-au anunţat triumfal
sfârşitul
coborând de pe socluri
cu un simplu gest
aşa cum
altădată bunicul
cu două degete albe şi reci
mi-a atins
fruntea de copil
în semn de binecuvântare
au venit apoi nopţile
şi gândurile au pornit a-şi scutura
coama nărăvaşă
prin labirintul coridoarelor înguste
ale vieţii
sufletul mi se decojea ca o rană
ce da să se vindece
însă
nu-şi mai găsea răgazul şi putinţa
nici nu mai ştiam
în ce poveste
să-mi găsesc locul
unde să-mi sprijin
umărul şi tâmpla…
căci zilele-mi semănau una cu alta
privirile mi se subţiau ca o aţă
şi degetele mele
tot mai albe şi mai descărnate
simulau
fix la ora şapte
gestul definitiv al binecuvântării

 

 

 

 

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=bPH7KlZes4o%5B/embedyt%5D

 

Nick Sava – Georges Rouault

 

Născut la Paris dintr-o familie săracă, micul Georges arată semne de talent la desen, ceea ce îl va face pe tatăl său să -l de la vârsta de 14 ani ucenic la un atelier de pictură pe sticlă. Acest fapt îi va marca întreaga creaţie: nu va uita niciodată desenul precis conturat, în care, bucăţelele de sticlă intens colorate sunt prinse în vergele de plumb pentru a figura vitralii. La maturitate, după ce va trece prin Ecole de Beaux Arts, Rouault va găsi un stil propriu transpunând în culoare – mai ales când va trece la pictura în ulei – metoda învăţată în copilărie: contur puternic, de vopsea neagră, delimitând suprafeţe „glazurate” de culoare aproape pură.
Nu mult timp după aceea începe să frecventeze cursurile serale la Şcoala de Arte Plastice. La 20 de ani, devine student la Ecole des Beaux Arts, la clasa lui Gustave Moreau, unde se va întâlni cu alţi câţiva studenţi care vor deveni faimoşi în anii ce vor urma: Matisse, Marquet, Camoin. Deşi nu îi vor fi colegi, tot în cercul lui Moreau va întâlni alţi tineri pictori: Derain, Vlamink, Duffy. Ei, inspiraţi de colorismul lui Moreau, vor deveni la rândul lor colorişti de valoare, aderând la curentele care apar la începutul secolului 20: simbolism, dar mai ales fovism. Alături de Vlamink, Rouault va fi cel mai viguros fov francez, nepărăsind acest curent toată viaţa. Mai mult decât atât, prin expresionismul social şi religios, el poate fi considerat unul din puţinii „expresionişti” francezi.
Mai ales după 1910, la început în acuarelă şi gravură, Rouault, îşi găseşte temele principale: clownii, femeile prostituate, lumea circului. Are revelaţia că, în dosul grimei lor, paiaţele, clownii, circarii, prostituatele, sunt cumplit de trişti, de singuri, opresaţi de societatea ipocrită care defila cu morala socială şi religioasă. Lucrările lui, ca şi ale înaintaşului său, Daumier, sunt o critică la adresa ipocriziei şi mediocrităţii. Simţea că, de fapt, fiecare dintre noi este o „paiaţă”, forţat de către societate să devină la rândul său un mediocru ipocrit.
Aceasta a făcut ca pictura lui să fie respinsă, chiar condamnată – chiar şi de critici pe care îi admira, ca de exemplu Huymans şi Bloy. Era considerată „insultătoare”, „înspăimântătoare”, chiar „vicioasă”. Publicul nu înţelegea că Rouault arăta viciile tocmai pentru a le „arde cu fierul roşu”. Că el avea o imensă milă şi înţelegere faţă de cei pe care îi picta. Că prin culorile lui intense, dar deseori mohorâte, el punea un contrast conştient faţă de luminozitatea sufletelor personajelor lui.
Pe lângă aceste trei teme majore, Rouault a pictat, desigur, şi peisaje, naturi statice – mai ales flori -, în special la maturitate. Dar cea mai profundă şi extinsă temă a fost cea religioasă. Creştin sincer, urăşte Răul cu intensitatea cu care este atras de Bine. Zicea el că la Rai nu se poate ajunge decât trecând prin Iad – şi asta numai păşind alături de Iisus. A pictat numeroase portrete ale lui Iisus, i-a pictat viaţa şi patimile. Chiar şi peisajele lui conţin subiecte biblice. Mai ales după războiul din 1914, a pictat deseori Răstignirea, folosind culori sumbre. În timp, totuşi, a trecut de la paroxism la seninătate, pictând mai ales pe Iisus Înviat, sub ipostaza de Mântuitor, culorile devenind şi ele mult mai luminoase.
Desigur, el s-a recunoscut toată viaţa un „meşteşugar”. S-a întors deseori la vitralii, la pictura pe sticlă, dar şi la gravură. Temele întâlnite în pictură, fie în acuarelă, pastel sau ulei, pot fi întâlnite şi în gravuri şi vitralii.
Seninătatea ultimei perioade de creaţie i-a făcut pe mulţi critici să descopere în pictura lui Rouault bucuria: bucuria de a picta a artistului, bucuria simplă, chiar şi cuprinsă de deznădejde, a personajelor lui şi, aproape egală, bucuria privitorului în faţa lucrărilor sale.