Maria Sava – Fugara

Nicolae Vermont- The Emigrants

 

Încă-i mai suna în urechi acel îndemn pe care şi noaptea-l visa: „Vorghieşti omenieşti!” Niciodată n-a înţeles de ce cuvintele pe care le învăţase acasă nu erau „omeneşti”. De ce vânzătoarea de la pâine a privit-o în scârbă când a cerut: „vă rog daţi o pâni!” S-a uitat la ea aşa cum te uiţi la un vierme şi i-a aruncat o pâine veche şi tare ca piatra care s-a rostogolit de pe tejghea până aproape de uşa prăvăliei. Avea doar şase ani, dar imaginea pâinii aruncate în silă n-avea s-o uite toată viaţa. Mama o certa de fiecare dată când vedea că arunca câte un colţişor de pâine la păsărele: „Mari pacat, Liusea! Pânea-i hrana lui Iisus şi n-are voie s-atingă pământu”. Vânzătoarea asta „ruscî” i-o aruncase în faţă de parcă ar fi cerşit-o. Şi nu era adevărat, ea nu venise la cerşit, că pusese frumuşel pe tejghea cele câteva copeici pe care le ţinuse strâns în mână. Exact de-o pâine, cât îi dăduse mama. A luat pâinea de pe jos şi-a plecat către casă cu lacrimile şiroind pe obrazul palid de copil prost hrănit. 

A pus pîinea pe masa din bucătărie şi s-a aşezat pe-un scăunel alături de mama, care alegea, cu gândurile duse nu se ştie unde, fasole pentru fiertura de seară. Într-un târziu, Liusea  a atins-o timid cu mâna pe umăr şi-a întrebat-o încetişor: „Mamă, ce-nseamnăvorghieşti omenieşti”? Di ce nu sîntem şî noi oameni? Când o sî vorghim şî noi omeneşti?”

Femeia a-nţeles ce i se întâmplase copilei. Era un lucru obişnuit ca Valentina, vânzătoarea „ruscă” de la pâine, să le ceară moldovenilor să vorbească „omeneşte”. Ruseşte, adică. Limba română nu încăpea în mintea ei de venetică şi, de la înălţimea rangului pe care i-l oferea meseria de vânzătoare de pâine, îşi impunea propria limbă celor care îi călcau pragul. Asta era politica naţională şi, Valentina, ca o bună comunistă ce era, îşi îndeplinea datoria cu prisosinţă. Şi cu aroganţa cuceritorului.

În toamnă, Liusea a mers la şcoala rusească să înveţe a vorbi şi a scrie omeneşte…

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

 

…Peste ani, viaţa m-a pus faţă în faţă cu Liusea, revelându-mi lucruri la care nici nu gândisem vreodată.

Era tânără. La vârsta când femeile, în general, visează la întemeierea unei familii. Ea avea deja un copil de şapte ani. Chipul obosit, după o săptămână de hăituială prin mlaştinile de la graniţa Ungariei cu Austria, o arătau ca fiind trecută de 40 de ani. Şi copilul…Doamne! Am rămas mută de uimire… Cum putuse să-l tragă după ea la cei 7 ani? În tentativa de-a fugi în mirajul perfidului Occident, luase în calcul şi posibilitatea de-a fi prinsă şi returnată. Banii adunaţi vreme de un an îi ajunseseră doar pentru drumul până-n Ungaria. O prietenă, rudă îndepărtată de-a ei, îi dăduse adresa mea, în cazul în care ar fi fost întoarsă din drum. Ştia c-aş fi ajutat-o fără să stau pe gânduri. M-am trezit cu ea la uşă, epuizată, flămândă, ţinând strâns de mână băieţelul care, pur şi simplu, dormea în picioare. Tatiana mă avertizase asupra eventualei întâlniri cu Liusea.

Aşa o chema pe femeia cu chip împietrit pe care străjuiau doi ochi de un verde tulbure, dincolo de care nu puteam citi ce era în sufletul ei. În timp ce Serioja, băieţelul Liusei, a adormit cu cana de lapte în mână, am încercat să leg o conversaţie cu ea. Mă privea lung, străduindu-se să-mi urmărească cuvintele pe buze. Era evident că nu pricepea mai nimic din ce-i spuneam. Mi s-a uscat gura subit şi, parcă, nu-mi mai găseam nici eu cuvintele. Am întrebat-o:

– Eşti rusoaică?

Net, vseo, ia moldovancî. Ia, ni moldovineşti, ni rusî… M-o dat mama la şcoalî rusî… Aşa o zîs o ruscî, vecinî di la mama… S-agiung ghini… ia nu ştiu rusî, nu ştiu moldoveneascî, nu ştiu nica… vseo!

Priveam şi nu-mi venea a crede. Am simţit ca o sfâşiere în suflet în clipa în care am avut revelaţia că fiinţa din faţa mea nu ştia să vorbească curat în nici o limbă. Pur şi simplu, nu avea limbă maternă – „infirmitate” care nici măcar nu bănuisem c-ar putea exista. Cu greu, între noi s-a înfiripat un fel de dialog:

– Cum de-ai avut curajul să pleci aşa în lume, fără bani, fără mâncare, fără haine şi cu un copil după tine?…

După un timp de gândire a pătruns sensul întrebării mele şi-a tresărit c-o umbră de tristeţe pe chip.

Când am întrebat-o ce-ar fi făcut pe-acolo pe unde ar fi ajuns, dacă ar fi apucat-o dorul de Moldova ei mi-a răspuns c-o voce stinsă:

– Dor? Ci dor? Io n-am dor! N-am nica… N-am comnatî, n-am om că-i fujit la Israel, n-am muncî, n-am nica… da’ acolo, nu ştiu ci fac… Io n-am limbî: nu vorghesc rusî bunî, nici moldovineascî…Nu-i nici o limbî… N-am sovisti… Io nu-nţăleg citesc ghini, da’ vreau sî plec, cî omu nieu zâci cî după trii ani mă vedi…Ş-apî cum? Vseo?

 

Parcă trăiam un vis urât. Mintea mea nu reuşea să cuprindă ceea ce încerca să-mi spună această tânără româncă din Basarabia. Cum adică, n-are limbă? Şi-o spunea de parcă ar fi zis că n-are bilet de călătorie. Credeam că ştie măcar ruseşte, pentru că ceea ce numea ea „moldovenească” era un hibrid artificial, pe care cu greu îl descifram. La şcoală învăţase în ruseşte fără să cunoască limba. Acasă vorbea  moldoveneşte, un fel de limbă română stagnată pe la 1800 şi împănată cu barbariile de rigoare. Iar pe stradă vorbea “omeneşte”, aşa cum o apostrofau atât rusofonii cât şi moldovenii neaoşi, aşa-zişii mancurţi. Sărman suflet chinuit! Făcea eforturi vizibile să–mi transmită ceea ce gândea şi cum plănuise ea să evadeze într-o lume în care şi-ar fi recăpătat demnitatea de om şi respectul celor din jur. Şi-ar fi recăpătat „sovistea”. Ştia că nici o umilinţă nu le-ar fi putut depăşi pe cele trăite în propria ţară. „Dincolo”, cu siguranţă şi-ar fi recăpătat statutul de om şi, orice limbă ar fi vorbit, era „omenească”.

Da’ io am vrut sî lucru acasî… Sâ grijăsc copil, omu” s-aducî denghi… Da’ io n-am limbî, n-am muncî. Am fost ruscî, amu îs moldovancî la paşaport. Mărg la Germania sî spăl podeli… Vseo! Tăti fimeili di la Moldova mărg di spalî podeli.

Aşa era. Ajunsă „dincolo”, ar fi scăpat de povara de-a se tot întreba cine este: „ruscă”- aşa cum fusese învăţată acasă, pentru a ajunge „ghini”, sau „moldovancă”- după cum noile autorităţi îi scriseseră la paşaport? Cât despre limbă, neavând memoria limbii materne, probabil ar fi putut renaşte în limba locului, alături de copilul cu care fugise în Necunoscut pentru a nu purta mai departe povara ei, de străin în propria ţară.

 

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=YteXSWkwYEc%5B/embedyt%5D

Anunțuri

Flavia Teoc – Kyrie Lex (note)

Flavia Teoc este în primul rând poetă. De aceea romanul său Kyrie Lex este un adevărat poem dedicat Timpului.  „Cine a privit prezentul a privit toate lucrurile; cele care s-au petrecut în trecutul nepătruns, precum şi cele care se vor petrece în viitor” – spune Marc Aureliu . Aşa că am început dezlegarea sensului acestui roman pornind de la o frază de la sfârşitul romanului- „Văd locul de casă cumpărat de ai mei şi adulmec pe toţi cei nenăscuţi care vor gusta din dulceaţa fructelor din livadă. La adăpostul viţei de vie, pe lângă fântână şi în grădina care urcă spre Bungur, umbrele celor duşi încep să-nmiresmeze locul cu amintiri.” Cine sunt cei din trecut? Sunt pecenegii şi cumanii, cei care la 1068 se băteau pe dealul Cserhalomului, lângă Chiraleş, acolo unde se află şi Paradisul pierdut al copilăriei naratoarei. Din acel trecut n-a mai rămas decât toporul de andezit găsit de Ion al lui Mina printre pietrele de pe fundul Dipşei, moneda cu chipul lui Vespasian găsit de Andras când s-a dus să sădească un nuc şi ulciorul de aramă găsit de mătuţa Anica sus pe Păluţa.  Peste trecutul glorios şi prezentul care se trece în liniştea spartă doar de începutul de incendiu de la casa bătrânilor Fenchter, se suprapun acele ştiri inedite despre oarece ozn-uri ce-ar fi fost zărite în vara anului 1983 pe dealul Chiraleşului, acelaşi loc în care  războinicii pecenegi şi cumani conduşi de Osul au fost zdrobiţi pentru totdeauna de oastea regelui Salamon al Ungariei.

 „Chiar dacă anii vieţii tale ar fi trei mii sau de zece ori trei mii, adu-ţi aminte că nimeni nu pierde altă viaţă decât cea pe care o trăieşte acum, nici nu trăieşte alta decât cea pe care o pierde. Termenul cel mai lung şi cel mai scurt sunt, prin urmare egale. Prezentul este al tuturor; să mori înseamnă să pierzi prezentul care este un răgaz foarte scurt. Nimeni nu pierde trecutul, nici viitorul, fiindcă nimănui nu i se poate lua ceea ce nu are. Aminteşte-ţi că toate lucrurile se rotesc şi iarăşi se rotesc pe aceleaşi orbite şi că pentru privitor este totuna dacă le vede un veac sau două sau la nesfârşit.”( Marc Aureliu)

Şi astfel, eroina noastră, care este şi naratoarea totodată, intră în atemporalitate trăind mitul Eternei Reîntoarceri prin sincronizarea timpului individual cu Timpul cel mare, dimensiune apriori a Universului.

Stilistica romanului este fără cusur. De fapt avem aici un veritabil poem în care cuvintele curg aşa cum curge apa Dipşei prin câmpurile Chiraleşului. O limbă cizelată cu sclipiri diamantine aminteşte de limba lui Sadoveanu. Ritmul naraţiunii e uneori sprinţar cu un aer proaspăt-diafan, alteori molcom-şăgalnic, invitându-te la meditaţie. Fabulosul trecutului istoric transcende prezentul, sugerând o lume pierdută în negura vremurilor. Paradisul pierdut al copilăriei este recuperat prin legătura profundă dintre cele trei momente de pe axa temporală, dându-ţi în final impresia că te afli în lumea celor 1001 de nopţi. Doar actorii se schimbă pe marea scenă a vieţii.

Keith R. Lindsay – În cele din urNă (Cele mai ciudate înmormântări din lume)

 

Ţinând cont de toate câte se petrec în unica şi fascinanta Românie, printre altele şi în materie de ultimul drum, mi-am zis că am văzut tot ce se poate vedea.
Am văzut cum stă treaba cu „pomana de viu”, acel simulacru de înmormântare  pe care şi-l face omul viu şi sănătos, cu scopul de-a avea siguranţa că i s-au purtat rânduielile, undeva într-un sat  de prin Oltenia. Am citit despre cu bisnisul cuvioaselor feţe bisericeşti care au inventat trusoul de înmormântare, fără de care nu se cuvine s-o tăiem de pe aceste meleaguri. N-am scăpat din vedere bisnisul unor oameni cu imaginaţie care se ocupă cu înregistrarea tuturor momentelor din ceremonia de înmormântare. Ca-n orice  bisnis, am aflat, prevalează raportul pret/ofertă-  preţul calculându-se  în funcţie de poziţiiile  în care-i  filmat „protagonistul” şi de câte prim-planuri se cer. Am aflat, din surse sigure, cât de mare a devenit lista cu „ce-ţi iei pe ultimul drum”- de la insignifiantul ort până la plasmă şi celularul -ultimul răcnet. Am văzut petrecerile organizate în ritm drăcesc cu manele, mititei şi bere, bunătăţi care, cu siguranţă, îi fac pe răposaţi să le lase gura apă, indiferent cât de adânc ar sta la odihnă…

Ei, dar citind cartea lui Keith R. Lindsay, În cele din urNă (Cele mai ciudate înmormântări din lume), am tras concluzia că ai mei conaţionali sunt mici copii pe lângă alte zeci de ciudaţi răspândiţi în diferite colţuri ale lumii. Aşa cum atâtea alte lucruri pe lumea asta aveau un sens pentru antici, altul pentru lumea modernă, şi ceremonialul înmormântării a căpătat noi dimensiuni pentru contemporani.
„Unul dintre obiectivele acestei cărticele, spune autorul, este să redea amuzamentul ceremonialului funerar.” Într-adevăr, cartea se constituie într-un veritabil evantai de opţiuni în ceea ce priveşte elementele ce compun ceremonialul de înmormântare, de la cele mai simple, cu tentă green, până la cele mai sofisticate, aşa cum este criogenia.
Cartea se deschide cu o înşiruire diacronică prin moda înmormântărilor punctând câteva lucruri esenţiale care au tot evoluat. Ideea de înmormântare n-a apărut odată cu omul, ci mult mai târziu. Omul primitiv îşi abandona semenii acolo unde-şi găseau sfârşitul, asta în caz că tribul căruia îi aparţinea nu avea porniri canibale. După spusele arheologilor abandonul „era la modă” în urmă cu 350 000 de ani şi, abia prin sec XII –XIV, se generalizează înmormântarea. Dacă la început a fost din motive igienice, odată cu evoluţia religiilor şi cu credinţa în viaţa de apoi, înmormântarea a devenit o necesitate. Pe măsură ce ai noştri strămoşi se civilizau încep să adauge noi preferinţe la lista cu „ce poţi lua cu tine” pe ultimul drum. În funcţie de obiectele funerare descoperite în morminte s-a putut constata cât de avut era defunctul, dacă avea o demnitate şi care-i era statutul social.

Se pare că primii care au introdus moda hainelor de moarte au fost păgânii din nordul Europei. Credeau că dacă mortul purta haine noi, spiritele rele nu-l mai recunoşteau. Vikingii au transformat înmormântările extravagante în artă luând cu ei pe ultimul drum lucrurile cele mai de preţ: arme, bijuterii, ba unii şi-au luat până şi calul. În schimb, vechii egipteni au pus la punct metoda îmbălsămării, aducând-o până la perfecţiune, dovadă fiind mumiile descoperite în epoca modernă. Erau convinşi că dincolo, în lumea umbrelor, încep o altă viaţă astfel încât sclavilor li se puneau alături toate uneltele pentru a continua munca în folosul celor bogaţi. Nu de puţine ori s-a întâmplat ca mumiile să nu ajungă prea repede la locul de veci, ci să fie folosite drept gaj pentru împrumuturi.

Vechii greci, părinţii înţelepciunii universale, credeau că morţii se duc pentru veşnicie în Hades, după ce traversau cu feribotul râul Styx. Morţilor li se punea sub limbă un bănuţ ca să aibă cu ce plăti barcagiul. Înainte să descopere faza cu îngropatul în locuri special amenajate ei îşi amenajau în case camere speciale în care-şi îngropau morţii. Autorul imaginează un anunţ imobiliar din vechea Atenă cam aşa: vând „trei dormitoare, bucătărie modernizată, sufragerie; în preţ intră covoarele, desenele murale şi bunica.”Deoarece mortul rămânea pe-aproape o bună bucată de timp, au fost primii care au inventat priveghiul.
Cuvântul funeralii vine de la latinescul funeralis, romanii fiind primii care au inventat cortegiul funerar şi petrecerea de 9 zile cu prilejul înmormântării.
Şi iată câteva ciudăţenii pentru noi cei de astăzi legate de înmormântările anumitor popoare. Haitienii obişnuiau să-şi afume morţii până-i uscau bine, apoi îi atârnau pe pereţii caselor drept ornamente, cartaginezii îi mâncau considerând faptul drept o îndatorire sacră; perşii, sirienii şi babilonienii îi făceau lumânări uriaşe, iar unii hinduşi practicau obiceiul numit suttee aruncând în flăcări o dată cu decedatul şi pe biata lui nevastă cât se poate de vie.
În Evul Mediu, se înrădăcinează bine ideea înmormântării. Ceremoniile devin tot mai fastuoase cu scopul de-a amâna câtuşi de puţin întâlnirea cu Purgatoriul şi cu Iadul, locuri în care Biserica îşi ameninţa credincioşii că-şi vor petrece întreaga eternitate.
Partea bună a acestor ameninţări era faptul că săracii prindeau momentul să se înfrupte pe îndestulate şi erau îmbrăcaţi din tălpi până-n creştet: pomenile curgând gârlă. Spre sfârşitul perioadei au ajuns în vogă mormintele decorate cu imagini cât mai înspăimântătoare ale viitorului decedat.
În secolul al XIX-lea, britanicii se fac remarcaţi prin legile impuse decedatului: din momentul în care rămânea ţeapăn n-avea voie să mai părăsească locuinţa, era obligat să stea în salon, să poată fi vizitat de toate rudele pentru ultima dată. Mai rău era de cei săraci ale căror case nu aveau un salon în dotare, rudele trebuia să-şi împartă dormitorul cu defunctul. Tot în Marea Britanie apare obiceiul transformării locuinţei într-un spaţiu îndoliat în care domina culoarea neagră, erau acoperite oglinzile, şi toată lumea se îmbrăca în negru.
După o scurtă trecere în revistă a înmormântărilor precoce urmate de câteva sfaturi cum să faci să nu fii înmormântat de viu, autorul are grijă să să-şi informeze cititorul despre trusoul de înmormântare.

Primul obiect, în alegerea căruia urmaşii îşi pot arăta gusturile şi măiestria, este coşciugul.Proprietarii de pompe funebre au scos cataloage cu modele cât mai sofisticate şi mare lucru nu va fi când un canal de teleshopping le va acorda spaţiu pentru „ora de coşciuge” în vederea promovării anumitor modele. În Statele Unite de mult s-a renunţat la desueta ladă de pin şi s-a ajuns la confecţionarea celor mai sofisticate modele în funcţie de buzunarul fiecăruia. Mai nou, se poartă sicriele personalizate pentru ca defunctul să rămână cât mai mult în memoria comunităţii. Spre exemplu, în Anglia, fanii Manchester United sau Arsenal pot alege un sicriu în culorile clubului preferat. O firmă din San Francisco vinde coşciuge decorate în stil pop care pot fi inscripţionate: „Steve+ Sonia= Love” sau Tracey M e curvă”. Altă companie oferă o ediţie limitată pictată în auriu cu interior de imitaţie de leoprad. Tot în State e la modă sicriul fără decoraţii exterioare pe care cei prezenţi pot lăsa câte un mesaj. O familie a înmuiat în vopsea până şi lăbuţa câinelui şi i-a lăsat amprenta pe capac. Nu numai în materie decoraţiuni există o ofertă atât de variată cât şi legat de forma obiectului în cauză. Bogaţii din Ghana îşi comandă coşciuge de forma şi mărimea unui Mercedes, iar în modelingul britanic, firme în domeniu răspund celor mai fistichii cerinţe ale pieţii.

O vorbă spune că zgârcitul ar fi în stare ca înainte de moarte să-şi îngită toate bunurile, dacă ar fi posibil, după care să dea peste cap un pahar cu apă. Probabil că tocmai strânsa legătură ce se creează între unii şi obiectele dobândite în timpul vieţii îi face să lase cu limbă de moarte cu ce să le fie dotat sicriul. Dar în materie de „ce poţi lua cu tine pe ultimul drum” tradiţia îşi spune, în primul rând, cuvântul. Când vedeam înmormântările conaţionalilor noştri mai coloraţi, credem că s-a stricat lumea doar în partea noastră de glob. Eroare. Sud-africanii obişnuiesc să lase defunctului telefonul mobil, obicei întâlnit şi la irlandezi şi americani.

Pragmatici, ca de obicei, irlandezii pun telefoanele mobile lângă grămada de cenuşă cu scopul de-a evita jocurile de artificii inopinate apărute pe parcursul expunerii la temperaturi înalte. Un caz celebru a fost cel al rusului Vladimir Villisov din Mramorsk care a ţinut morţiş să ia cu el întreaga colecţie porno, inclusiv pe tovarăşa fidelă de viaţă cu trei găuri şi cu păr natural. Ultimul răcnet în materie de coşciuge, mai ales, când rudele ţin morţiş să fie cât mai ieftin şi mai extravagant, este sicriul sponsorizat. Există mari corporaţii care-l inscripţionează cu propriile logo-uri, totul pe cheltuiala proprie.

Trăim vremuri tot mai agitate, suntem din ce în ce mai mulţi şi la capitolul  locuri de veci lucrurile devin tot mai greu de rezolvat. Criza de spaţiu pentru locuri de veci i-a făcut pe cei vii să fie cât se poate de inventivi. De la închirierea spaţiului pe o anumită perioadă şi până la înmormântarea ecologică, în sânul naturii, există zeci de variante. Lucrurile sunt mai complicate pentru că cererea e mult mai mare decât oferta aşa că nu de puţine ori se recurge la incinerare. Există şi aici o categorie de oameni care vor să se întoarcă în ţărână numai după ce participă la un adevărat spectacol.  Ori îşi construiesc din timpul vieţii adevărate mausolee, ori lasă urmaşilor o astfel de sarcină. Şi în materie de cripte, cavouri, mausolee, modelingul are ultimul cuvânt. Pietrele funerare sau crucile care marcau cândva locul unde se află mormântul nu mai sunt la modă. Peste câţiva ani viitorul acestui spaţiu va fi a la Star Trek, ţinând cont de evoluţia entertainemantului electrocasnic. Astfel va fi posibilă vizionarea unei versiuni holografice a capului defunctului, programată să spună câteva cuvinte astfel încât să poată purta o conversaţie cu rudele care vin în vizită la mormânt.
Dar toate aceste momente memorabile trebuie să rămână consemnate undeva. În consecinţă, o firmă din Ohio (credeam că versiunea românească are întâietate) se ocupă cu filmarea evenimentului.

Legat de ceremonialul de înmormântare tradiţia se împleteşte cu inovaţia, însă cea din urmă este, bineînţeles, în trend . Personalizare este cuvântul de ordine. Fiecare vrea să se facă remarcat măcar pe ultimul drum, chiar dacă toată viaţa a trăit în umbră. Un lucru esenţial este vestimentaţia – pe de o parte a defunctului, pe de alta, a participanţilor. Există o adevărată industrie în materie de haine de gală. În Ghana există chiar obiceiul ca mortul să fie schimbat cu câteva costume pe parcursul vizitelor să nu creadă lumea c-ar fi un sărăntoc.
Ca să mergi în vizită la decedat trebuie să–ţi exprimi regretul prin intermediul florilor, aranjate în jerbe, coroane sau simple buchete. Mare atenţie la număr şi la culoare! Unii şi-au declarat dragostea ţinută la dos în timpul vieţii printr-un buchet de trandafiri roşii care în limbajul florilor înseamnă: „Te iubesc!”
Alte elemente cărora trebuie să li se acorde mare atenţie sunt vehicolul cu care este dus defunctul la groapă şi muzica care trebuie să fie cât de cât pe măsura gusturilor mortului. Iată un top închipuit de Keith R. Lindsay cu melodii de ultimul drum:
1)The Drugs Don’t Work- The Verve
2)Heaven Knows I’m Miserable Now- The Smiths
3)Flying Without Wings/- Westlife

Regret că autorul n-a inclus în această carte şi ineditul Cimitir vesel de la Săpânţa.

Până la urmă,  Epitaful compus de Lord Byron pentru propria piatra funerară exprimă cât se poate de relevant relaţia care mai rămâne între cei ce-şi încheie socotelile cu lumea aceasta şi cei care rămân să pună în practică toate năstruşniciile care le vin în cap:

„Posteritatea n-are cum să vadă
Ceva mai nobil ca această nişă
În care stau sub soare sau zăpadă
Tu, trecător adastă şi te pişă.”(pg. 188)

Cu speranţa că n-am lezat sentimentele nimănui, recomand cartea lui Keith R. Lindsay, un amestec de istorie cu picanterii legate de tradiţia înmormântării, o carte în care umorul negru se împleteşte cu ironia, lăsând pe alocuri să răzbată un râs sănătos.

Căci pe o planetă atât de încăpătoare numărul nebunilor nu poate decât să crească. Unul vrea un mormânt în formă de hamburgher, altul un sicriu care imită un Rolls, iar altul boxe subterane din care să se audă întruna Sepultura…Citiţi-o şi cruciţi-vă.”

 

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=lDhqOE0cEvU%5B/embedyt%5D

 

 

 

Bibliografie: Keith R. Lindsay – În cele din urNă(Cele mai ciudate înmormântări din lume), Editura Humanitas, 2008