NICK SAVA- PISICA, ulei pe pânză, 50×70

PISICA

Anunțuri

Nick Sava – Georges Rouault

 

Născut la Paris dintr-o familie săracă, micul Georges arată semne de talent la desen, ceea ce îl va face pe tatăl său să -l de la vârsta de 14 ani ucenic la un atelier de pictură pe sticlă. Acest fapt îi va marca întreaga creaţie: nu va uita niciodată desenul precis conturat, în care, bucăţelele de sticlă intens colorate sunt prinse în vergele de plumb pentru a figura vitralii. La maturitate, după ce va trece prin Ecole de Beaux Arts, Rouault va găsi un stil propriu transpunând în culoare – mai ales când va trece la pictura în ulei – metoda învăţată în copilărie: contur puternic, de vopsea neagră, delimitând suprafeţe „glazurate” de culoare aproape pură.
Nu mult timp după aceea începe să frecventeze cursurile serale la Şcoala de Arte Plastice. La 20 de ani, devine student la Ecole des Beaux Arts, la clasa lui Gustave Moreau, unde se va întâlni cu alţi câţiva studenţi care vor deveni faimoşi în anii ce vor urma: Matisse, Marquet, Camoin. Deşi nu îi vor fi colegi, tot în cercul lui Moreau va întâlni alţi tineri pictori: Derain, Vlamink, Duffy. Ei, inspiraţi de colorismul lui Moreau, vor deveni la rândul lor colorişti de valoare, aderând la curentele care apar la începutul secolului 20: simbolism, dar mai ales fovism. Alături de Vlamink, Rouault va fi cel mai viguros fov francez, nepărăsind acest curent toată viaţa. Mai mult decât atât, prin expresionismul social şi religios, el poate fi considerat unul din puţinii „expresionişti” francezi.
Mai ales după 1910, la început în acuarelă şi gravură, Rouault, îşi găseşte temele principale: clownii, femeile prostituate, lumea circului. Are revelaţia că, în dosul grimei lor, paiaţele, clownii, circarii, prostituatele, sunt cumplit de trişti, de singuri, opresaţi de societatea ipocrită care defila cu morala socială şi religioasă. Lucrările lui, ca şi ale înaintaşului său, Daumier, sunt o critică la adresa ipocriziei şi mediocrităţii. Simţea că, de fapt, fiecare dintre noi este o „paiaţă”, forţat de către societate să devină la rândul său un mediocru ipocrit.
Aceasta a făcut ca pictura lui să fie respinsă, chiar condamnată – chiar şi de critici pe care îi admira, ca de exemplu Huymans şi Bloy. Era considerată „insultătoare”, „înspăimântătoare”, chiar „vicioasă”. Publicul nu înţelegea că Rouault arăta viciile tocmai pentru a le „arde cu fierul roşu”. Că el avea o imensă milă şi înţelegere faţă de cei pe care îi picta. Că prin culorile lui intense, dar deseori mohorâte, el punea un contrast conştient faţă de luminozitatea sufletelor personajelor lui.
Pe lângă aceste trei teme majore, Rouault a pictat, desigur, şi peisaje, naturi statice – mai ales flori -, în special la maturitate. Dar cea mai profundă şi extinsă temă a fost cea religioasă. Creştin sincer, urăşte Răul cu intensitatea cu care este atras de Bine. Zicea el că la Rai nu se poate ajunge decât trecând prin Iad – şi asta numai păşind alături de Iisus. A pictat numeroase portrete ale lui Iisus, i-a pictat viaţa şi patimile. Chiar şi peisajele lui conţin subiecte biblice. Mai ales după războiul din 1914, a pictat deseori Răstignirea, folosind culori sumbre. În timp, totuşi, a trecut de la paroxism la seninătate, pictând mai ales pe Iisus Înviat, sub ipostaza de Mântuitor, culorile devenind şi ele mult mai luminoase.
Desigur, el s-a recunoscut toată viaţa un „meşteşugar”. S-a întors deseori la vitralii, la pictura pe sticlă, dar şi la gravură. Temele întâlnite în pictură, fie în acuarelă, pastel sau ulei, pot fi întâlnite şi în gravuri şi vitralii.
Seninătatea ultimei perioade de creaţie i-a făcut pe mulţi critici să descopere în pictura lui Rouault bucuria: bucuria de a picta a artistului, bucuria simplă, chiar şi cuprinsă de deznădejde, a personajelor lui şi, aproape egală, bucuria privitorului în faţa lucrărilor sale.

 

 

NICK SAVA – Jean-Michel Basquiat

Artist american ( 22 decembrie1960 -12 august 1988), născut în New York din mamă portoricană şi tată haitian, Basquiat vorbeşte, de copil, fluent, engleza, spaniola şi franceza. Deşi părăseşte de timpuriu şcoala, în urma lecturilor dobândeşte o temeinică pregătire în simbolistică, antropologie, mitologie, poetică şi, bineînţeles, estetică picturală. Printre cărţile de referinţă sunt Anatomia lui Gray şi Jurnalul lui daVinci.
De la 17 ani începe să se producă, pe zidurile clădirilor din Manhattan (şi din staţiile de metrou), devenind primul artist de street art (grafitti). Faimoasa lui semnătură SAMO devine cunoscută în lumea artiştilor. La 20 de ani, după ce declară că „SAMO is death!”, începe să picteze în atelier – nu numai pe pânză, ci şi pe carton, placaj, planşee, uşi, afişe (postere). Faimosul critic al epocii, Rene Ricard, scrie elogios despre el, lansându-l în lumea galeriştilor de artă şi într-o carieră internaţională. Prietenia tânărului artist cu mai vârstnicul Andy Warhol (materializată prin mai multe lucrări comune) dă substanţă faimei lui. Scurta carieră (moare la doar 27 de ani), întreruptă pe parcurs de perioade de inactivitate datorate depresiei şi consumului de droguri, îi asigură, totuşi, o faimă mondială. După moartea lui, lucrările vândute la faimoase case de licitaţii (Sotheby, Christie) aduc preţuri de milioane de dolari (cel mai scump, 14.6 milioane) una din lucrări a fost achiziţionată de U2, cu 13.5 milioane.

După 1982, prin faptul că expunea alături de artişti ca Julian Schnabel, David Salle, Clemente, Enzo Cucchi, este considerat aparţinând curentului Neo-Expressionist, Trans-avangardist, promotor al Noii Figuraţii. Aceasta, fără a fi o mişcare artistică coerentă, este mai curând o viziune asupra omului contemporan, fiind o prelungire a picturii informale şi gestuale. Este un protest la adresa non-figurativului şi a artei informale, promovând revenirea la o artă informativă. Printre predecesorii săi se numără Picasso, Soutine, Rouault, Dubuffet..

Basquiat, ca de altfel şi ceilalţi artişti aparţinînd Noii Figuraţii, are un stil inconfundabil şi greu de încadrat în curente. Prin faptul că a debutat ca street artist, folosind ca tehnică graffitti, lucrările lui continuă să folosească texte, semne, simboluri proprii acestui mod de exprimare. Chiar şi când a trecut la munca de atelier şi la pânze, el rămâne credincios acestui stil. Întreaga suprafaţă a lucrării este acoperită de graffitti, peste care revine cu sprayuri de culoare, pensulaţii largi, gestuale, colaje şi creioane pastel de ulei. Simbolurile, ca şi figurile, îşi trag inspiraţia din arta primitivă africană, din mitologie – aducând însă conotaţii moderne. Personajele sunt imigranţi, cântăreţi, boxeri, personaje întâlnite de artist în Bronx, Brooklyn – locul unde şi-a petrecut scurta lui viaţă. Apar în lucrările lui, deseori, clădiri, maşini, benzinării, şotroane şi alte jocuri de caldarâm ale copiilor,
Folosirea de cuvinte, colaje de fragmente de postere, simboluri, aduc în discuţie problema rasială, identitatea celor numiţi „displaced people” – ca şi propria identitate ca artist şi fiinţă umană. Printre altele, a avut relaţii sexuale atât cu Madonna, cât şi cu David Bowie. Artistul îşi caută identitatea ancestrală, dar şi cea modernă, mai ales ca membru al comunităţii afro-americane, alături de muzicieni, sportivi – dar şi muncitori necalificaţi, cerşetori, homeless („boschetari” le spunem noi).

Neavând o pregătire clasică în domeniu, nu a încercat să redea lumea prin desen. În schimb, a urmărit expresia, folosind la maxim ceea ce ştia: mâzgăleli, stereotipuri, cuvinte pictoriale (ca „faţă”, „mână”, „trup”). Folosea cele învăţate din Jurnalul lui da Vinci, arta boşimană, pictura murală egipteană… A avut o linie foarte expresivă, o coloristică de mare rafinament, ritm şi modulare a elementelor – dar „teama” lui „de gol”, ca şi folosirea stupefiantelor, a făcut ca, în calitate şi consistenţă, lucrările să varieze foarte mult. Sunt perioade în care aproape nimic din ceea ce a făcut nu poate fi considerat de valoare. Totuşi, prin simbolistică şi iconografie, fiecare lucrare are un mesaj.
Mai toate lucrtările lui Basquiat încorporează cuvinte şi imagerie. Unele cuvinte apar în mai multe lucrări, uneori cu sensuri diferite. De exemplu, „sare” are înţelesul de „salariu”, bani; „tar”(= jeg, murdărie) este o anagramă a cuvântului „art”. Dar a şi creat un grup de imagini-simbol cu semnificaţii precise (însemnul copyright – posesiunea artistului; coroana – admiraţie, acceptare; ştampila notarului – aparenţă). Pictând personaje vestite ale epocii, nu a încercat să le redea trăsăturile faciale recognoscibile, ci doar le numea – căutînd însă să le redea personalitatea. Celor pe care le admira (Duke Ellington, Count Bassie, Joe Luis, Cassius Clay, Dizzi Gillespie) le punea „coroana”, sau o aură (ca de sfinţi în icoanele ortodoxe). Ei erau eroii lui şi ai puştimii din cartierele sărace newyorkeze.
Toţi criticii recunosc că cele mai valoroase lucrări au fost executate în perioada 1982-83 şi spre sfârşitul vieţii (după 86). Lucrările din aceste perioade sunt considerate a fi printre cele mai complexe şi puternice ale secolului 20. Mai ales după moartea lui Warhol, neputând renunţa la droguri şi presimţindu-şi moartea, picturile lui capătă adâncime. Folosind titlul unei lucrări, putem spune că artistul conştientizează că „is riding the Death” (călăreşte Moartea). Foloseşte simboluri noi – sau adaptează, cu noi conotaţii, simboluri folosite anterior (craniul, de exemplu).

Inspirat de propria tradiţie şi viaţă, Basquiat nu numai că a contribuit la înţelegerea rolului pe care cetăţeaunul modern afro-american îl joacă în cultura americană modernă, dar şi la înţelegerea generaţiei din care făcea parte: austeră, cerebrală, exclusivistă, detaşată de problemele vieţii curente. A fost un „revivalist” prin efortul lui de a face artă înţeleasă de publicul larg. Este însă unic prin faptul că a evitat pastişa, imitaţia (cărora le-au căzut victime atâţi artişti „post-moderni”), ironia facilă – tot ceea ce făcea ca post-modernismul, o mişcare odată revoluţionară, să devină o mişcare modernă perimată.
Keith Haring a afirmat (în 1983) că Basquiat „a făcut a doua revoluţie în arta NY, după pătrunderea femeilor în artă” iar David Shapiro a spus despre el- „un poet al străzii care a pătruns în sufrageria înaltei societăţi”.

Întrebat într-un interviu (în 1983) dacă e furie în picturile lui, Basquiat a recunoscut: „E, cam 80%”. Dar pentru că jurnalistul a spus „Este totuşi şi umor”, Basquiat a răspuns: „Ce este umorul? Lumea râde când te vede căzând „on your ass”…

Caravaggio

He was a painter of genius, who worked with extraordinary speed, painting directly onto canvas without even sketching out the main figures. His life was sulphurous and his paintin scandalous. Michalangelo Merisi, known as Caravaggio (the name of his native village near Bergamo), was a downright villain. Other artists had had brushes with justice before him: Duccio was a drunkard and a brawler. The quarrelsome Perugio was involved in street fights, and , as a young man spent time in prison. And the sculptor and goldsmith Benvenuto Cellini, accused of embezzlement, murder and sodomy, was incarcerated in the Castle Sant’Angelo. Caravaggio was repeatedly arrested and imprisoned. He confessed to the murder of an opponent at tennis whom he suspected of cheating, and he was rumoured to have committed other crimes. His powerful patrons found it increasingly difficult to extract him from the prison cells in which he so often languished. Caravaggio risked his life escaping from his last prison, on the island of Malta. The evidence suggests the he was sentenced for what we would now term paedophilia. He died, a persecuted outlaw, on a beach north of Rome, perhaps a victim of murder.His body was never found. Caravaggio is the most mysterious and perhaps the most revolutionary painter in the history of art. In rome, thirty-four years after the death of Michelangelo, he originated a violent reaction to the Mannerism of his elders, which he regarded as constrained, mawkish and academic. He created a new language of theatrical realism, choosing his models in the streets. In every subject he selected the most dramatic instant, even for the most sacred themes, like the Death of the Virgin, which he painted, almost without precedent, as a night-scene. The primacy of nature and truth was his watchword. In painting, Caravaggio is the apotheosis of what was later called the „Baroque”. The work of Caravaggio entered and exacerbated this tempestuous atmosphere. Every one of his works raised a scandal, and he made many enemies. Nicolas Poussin, who arrived in Rome shortly after Caravaggio’s death, observed: „He came to destroy painting”. The sockwaves produced by his work were powerful and log lasting,and his reputation did not survive them.His name was forgotten, and he had to wait three hundred years for his reputation to be vindicated.”With the exception of Michelangelo, no other Italian painter exercised so great an influence”, wrote the American critic Bernard Berenson, who had little time for Caravaggio and deemed him „incongruous”. During his lifetime, Caravaggio was deemed unacceptably provocative, and death offered no reprive. As Berenson describes it, „any work of strong chiaroscuro presenting huge, obese and vulgar protagonists, sacrilegiously posed as Christ or the Apostles, plumed heads, hordes of men and women wearing an ignoble and drunken aspect, young scallywags playing dice or cheating” was a „Caravaggio”.

Gilles Lambert