HANNA

-“poloneza dracului! poloneza dracului!”
s-a jucat iar cu materialele croite şi aşezate în pungi  pentru a fi cusute. mătăsuri fine, înflorate, moi, la atingere, din care adie un parfum delicat de roze. de câte ori rămâne singură acasă, Hanna se apropie cu sfială de raftul improvizat şi rămâne vreme îndelungată cu privirea pironită către pungile străvezii din care se vedea multitudinea de culori vii, parfumate. tânjea să le atingă, să-şi apropie obrazul de ele, să simtă mângâierea fină, catifelată, a mătăsurilor grele. şi Hanna este mai tot timpul singură…
Lina trebuia să muncească. Lina n-are timp de Hanna. nimeni n-are timp de Hanna…
 „-poloneza dracului!poloneza dracului!”
 s-a măritat Lina prea devreme. abia terminase profesionala şi s-a măritat. norocul ei c-o luase Gena pe lângă ea în atelierul de la Teatru. urma să iasă la pensie. 
şi Lina e foarte îndemânatică. învaţă repede şi-are ochi de artistă. e talentată Lina. are mâini de aur din care ies pălării, flori, voalete. vin actriţele la ea cu Nechermanul în mână şi cer modele de rochii sofisticate. şi Lina execută.
 aşa l-a cunoscut Lina pe Sebi. Sebastian Mazur. a dat-o gata Sebi cu ochii lui mari, negri, de copil mirat continuu…
 şi-l pasau actriţele una, alteia că era bărbat frumos. era pajul lor. şi lui Sebi nu-i păsa în patul cui avea să doarmă noaptea următoare. îl purtau după ele la bar, la croitoreasă, la cofetărie… să nu fie singure. Sebi era un domn.  fiul unui medic polonez refugiat care se oploşise-n târg cu tot cu familie.
 
Lina era o copilă. şi Sebi nu i-a putut rezista. s-au căsătorit în secret. Gena le-a fost martor. şi Lina muncea tot mai mult. lui Sebi îi plăcea viaţa de noapte. îi plăceau banii şi chefurile cu actriţele tinere, dezinhibate. s-a supărat Lina la început. a-nvăţat-o Gena:
„-toarnă-i un copil şi-o să se-adune pe-acasă.”
 „-poloneza dracului!poloneza dracului!”
 a turnat-o Lina pe Hanna. a botezat-o Karina, sora lui Sebi. i-a pus nume de poloneză, să simtă Lina c-a intrat în neamul lor. era sămânţa lui Sebi şi purta numele familiei Mazur. aşa s-a ivit pe lume Hanna Mazur să rezolve o problemă de infidelitate. n-a rezolvat nimic. dimpotrivă. le-a-ncurcat vieţile tuturor. Lina nu şi-a dorit-o pe Hanna. Lina-şi dorea o dacie şi-o casă boierească. să vadă doctorul Mazur că poate şi ea, o croitoreasă.
 Hanna  a venit  mirată de-a gata pe lumea asta. ochii mari, rotunzi şi negri ai lui Sebi se multiplicaseră pe chipul mic şi încreţit al Hannei. a-nlemnit Sebi când a văzut-o prima dată. s-a speriat, bietul Sebi.
ce să facă el cu mogâldeaţa de Hanna? era prea mult pentru el. venea Sebi, dimineaţa, fiert de oboseală de la Cazinou şi Hanna orăcăia scoţându-l din minţi. se enerva şi Lina. uitase atingerea degetelor lungi, de pianist ale lui Sebi.
 
„-poloneza dracului! poloneza dracului!”, spunea Lina cu plânsu-n gât. nici casă, nici maşină, nici Sebi… doar broscoiul care mănâncă şi cacă, mănâncă şi cacă… s-au dus naibii toate visele!
 
într-o zi a venit Lina acasă de la muncă mai devreme.
 i s-au tăiat picioarele. goale şi imense erau cele două camere. Hanna urla din apartamentul coanei Zoica, de-alături. a plecat Sebi de-acasă. a plecat la Vanda lăsându-i Linei casa goală şi pe Hanna urlând prin vecini. în mijlocul sufrageriei îi lăsase doar butaforia în formă de buturugă primită cadou de la Brădăţan, butaforistul teatrului. şi ceasul deşteptător pus pe buturugă să sune la 5 fix. se săturase Sebi de Lina şi de croitoria ei.
 a plâns Lina de s-a umflat. a plâns fiecare lucruşor, în parte, luat de Sebi. o lăsase mai săracă decât Iov. şi cu Hanna pe cap. a luat-o Lina pe Hanna la subsuoră şi la Fântâna s-a oprit. i-a pus-o-n braţe  mamei Floarea.
 
„-poloneza dracului!poloneza dracului!”
 
a luat Lina viaţa de la capăt. s-a aruncat Lina ca nebuna în muncă. dormea 2-3 ore pe noapte. au început să vină clientele. şi banii. cea mai frumoasă poveste era povestea vieţii ei. o ştiau toate clientele. stătea Lina în genunchi, c-o aţă-n gură, însăila tivuri şi povestea. o admirau toate clientele pe Lina.
dar nu toţi bărbaţii sunt porci. nu toţi bărbaţii sunt fustangii şi abandonează femeile de caracter. a venit Gena-ntr-o seară cu Florică. era mai tânăr cu vreo zece ani decât Lina, dar era băiat sărac şi cu frică de Dumnezeu. şi Florică visa o dacie şi-un apartament mare, aşa cum visa şi Lina.
a-nvăţat Florică să coasă mărgele şi să facă flori de nuntă cot la cot cu Lina. se adunau banii pe CEC uri. aveau patru CEC-uri de cinci mii. o groază de bănet, dar pentru dacie mai trebuia.
 şi iar a apărut ea:
„-poloneza dracului! poloneza dracului!”
 venise vremea să meargă la şcoală. dădea peste cap planurile planurile Linei. Hanna, piaza rea! sămânţa polonezului!
se sălbăticise Hanna în cătunul de pe malul Prutului. crescuse ca o buruiană. otova. a rupt Lina câteva nuiele până a dat-o pe brazdă. s-a cuminţit Hanna. din ochii mari şi negri curgeau lacrimi ca boabele de mărgăritar pe chipul împietrit. şi Lina turba când vedea ochii aceia care altădată i-au distrus inima. şi-au lăsat-o goală cum fusese mama Eva. doar ceasul deşteptător…şi buturuga aceea nenorocită…
 poloneza dracului! poloneza dracului!”
 şi-a găsit Hanna un locuşor doar al ei. în dosul ghiveciului imens, cu ficus, de pe balcon. îi plăceau frunzele verzi şi cărnoase pe care Lina le ştergea la câteva zile, cu bere. să lucească. la picioarele ei un adevărat furnicar. dus-întors, dus-întors. o lume pestriţă bătea talpă pe străduţa îngustă. la prânz, servitoarele şi soldaţii. seara, lumea bună. rochii elegante, pălării, tocuri fine … tresărea Hanna de fiecare dată. poate era şi Sebi pe-acolo…uneori simţea o durere-n piept, ceva nedefinit. încercase să-i spună Linei:
-să nu-i aud numele, urlase Lina roşie ca focul. un ticălos! te-abandonat pe stradă şi-a plecat cu curvele lui cu tot! nu ţi-e tată! Florică te-a crescut! Florică e tatăl tău! s-a ascuns Hanna după ghiveci. a adormit ghemuită şi uitată de toţi.
 poloneza dracului! poloneza dracului!”
sămânţă afurisită! iar a fugit de-acasă Hanna. îşi luase o bocceluţă cu câteva haine şi-a plecat. scufiţa roşie avea o bunicuţă. alba ca zăpada îi avea pe cei şapte pitici. Hanna n-avea pe nimeni. Hanna era încurcă-lume. Hanna se hrănea cu visele tuturor.
au dus-o la psihiatru. avea„tulburări de comportament.”singura soluţie era s-o ducă la un Centru de Reeducare. Hanna era needucată. Hanna fugea de lume în lume. o găseau repede, o aduceau acasă o băteau bine şi Hanna se făcea fată cuminte. o vreme. până-i venea dorul să plece în lume, să uite de lume…
 
a urmat acelaşi ritual, până când s-a întâmplat să-l întâlnească pe el. avea Hanna 12 ani. s-a-ndrăgostit Hanna. pentru prima dată în viaţa ei iubea pe cineva. şi era iubită. aşa credea.
Hanna era un copil. un copil care visa la iubire. dar nimic n-a fost aşa cum visase ea. noaptea aceea a rămas coşmarul vieţii ei. ştia că nimic nu va mai fi la fel ca înainte de noaptea în care iubirea n-a fost aşa cum a visat-o ea. n-a vrut să se mai întoarcă acasă. n-ar fi putut s-o mai privească pe Lina-n ochi mustrător, aşa cum o făcea altădată. acum ea, Hanna, era cea întinată.
 
a găsit-o Lina după vreo două luni. nici măcar n-a atins-o. aştepta Hanna loviturile surde cu cleştele de rufe. aştepta Hanna furtunul de la maşina de spălat să i se încolăcească pe după picioare. nimic din toate astea! nici măcar:
poloneza dracului! poloneza dracului!”
doar chipul împetrit al Linei. şi boabele de sudoare de pe tâmplele albite ale lui Florică. pentru prima dată  a simţit Hanna că-i era milă de Lina. şi de bietul Florică, cel bun la toate.
s-a suit Hanna docilă pe masa din cabinetul de ginecologie. nu i-a zis Lina nimic. a scos două cecuri din banii pentru dacie. şi Hanna s-a simţit goală pe dinăuntru. a zăcut Hanna câteva săptămâni în şir.
până a venit Lina şi-a întrebat-o ce gânduri are. Hanna n-avea niciun gând. n-avea planuri. Hanna n-avea viitor.  i-a-ntors Lina spatele şi i-a spus din mers:
– 7 ani  a primit! animalul! din cauza lui a trebuit „să scot tot din tine”!
 a apucat-o plânsul pe Hanna. plângea şi nu ştia de ce plânge. pe dinăuntru un gol imens şi atât de frig în jurul ei…ce rost avea pe lumea asta? ea n-o să aibă cui să-i spună:
 
„-poloneza dracului!poloneza dracului!”
Anunțuri

O VIAŢĂ


 

a-mbătrânit Olga.i s-a dus viaţa. s-a dus şi frumuseţea ei, ca un fum. se uită tot mai des în oglinda din holul apartamentului şi nu ştie cum să scape de privirea iscoditoare a străinei ce-o priveşte ironic din apele oglinzii.
 
nici corpul nu mai este cel de altădată. corpul ei de vedetă de holewood cu care a înnebunit atâţia bărbaţi. ce-i mai plăcea să-şi fâţâie fundul pe holurile contabilităţii de la uzina metalurgică… mai ales când simţea privirea lui Miloreanu pironită-n picioarele sale. de-a naibii, atunci mergea mai legănat şi-i arunca o privire provocatoare. să ştie tolomacul ce-a pierdut. nu că l-ar fi luat de bărbat. niciodată n-ar fi putut-o ea înlocui pe Mica, cea cu ochii rotunzi de viţică. gospodina perfectă, cum o lăuda Miloreanu. avea dreptate. de-aia–şi căuta el alinare prin birourile uzinei. azi una, mâine alta… taur comunal era Miloreanu. şi ghemuita de Mica nu se supara. dimpotrivă. afirma sus şi tare ca asta-i menirea barbatului. „ce, i-o smulge? tot la mine se întoarce. de mine are nevoie, nu de fufele pe care le călăreşte pe canapeaua din birou.”
 
numai pe ea n-a-nghiţit-o Mica, de cum a văzut-o. i-a cerut lui Miloreanu s-o mute, să-i dea transferul. treaba lui, dar să n-o vadă în uzina lui, că face vraişte. al naibii, Miloreanu. a liniştit-o repede: „Mico, tată, tu ştii că mie nu-mi plac curvele. iau eu ce-au tăvălit alţii? aşa mă ştii tu pe mine? să mă plătească şi nu i-aş arăta nici degetul.” a râs porcul de Miloreanu, salivând la gândul că Olga deja–i căzuse-n plasă.
 
nici Olga nu era de colo. i-a cerut funcţie: s-o facă şefă peste compartimentul contabilitate. „nu pot” i-a zis Miloreanu. „n-ai studii.” „atunci, nici eu nu pot”,  i-a zis Olga cu tupeu. „te mai  gândeşti şi hotărăşti. când am decizia în mînă, vin cu şampania la tine la birou.”
 
a făcut Miloreanu pe dracu-n zece şi-a pus-o pe Olga şefă. i-a obţinut derogare de studii de la primul secretar. „o bag la facultate la anu. să aibă şi studii.” Vergu a râs. „s-o trimiţi şi la mine, mă! să văd dacă merită derogarea. şi… ai grijă, Miloreanule, mai cu fereală, c-am auzit că-i dracu gol muierea.” măgarul de Vergu!  doar are curvele lui de la şcoala de partid. una şi una. nu fac mofturi, nu se scutură. se duc cu toţi babalîcii de la judeţeană.
 
nu era proastă Olga. era cea mai bună dintre toate contabilele. îi fusese respins dosarul la facultate pe motiv de origini nesănătoase. avea bube-n cap, cum îi zisese o secretară. era de patru ani când o luase frate-său în braţe, să facă poză cu un grup de „tineri legionari”. fusese anchetată  şi Olga. pe toţi i-a dat gata.  aşa ajunsese contabilă la uzina metalurgică. trimisă cu dedicaţie. era susţinută de un mahăr mare. toată lumea ştia.  
 
a băut şampania cu Miloreanu. şi-a aflat Mica-gospodina. o sunase baba de la registratură. numărase şi câte şampanii a băut Olga cu Miloreanu. s-a-ngroşat gluma rău. nu numai că n-o aruncase ca pe-o măsea stricată, da’ o şi avansase. a venit Miloreanu cu-un ochi vânăt a doua zi la birou. avea comisie în control de la Bucureşti, altfel nu şi-ar fi arătat nasul.
 
deşi-i venea ceva mai sus de brâu, îl pocnise Mica în plină figură cu papucul ei roz, cu pompon. „dacă nu te laşi de curvă, direct la partid mă opresc”, a urlat roşie la faţă ca racul. s-a oprit Miloreanu. că venise şi Istrate, secretarul de partid pe uzină, cu basca pe-o ureche: „tovarăşu director, vreau să mă-nsor.” „şi cine nu te lasă, mă? păi… Olga nu prea-i liberă.” i-a dat de înţeles că trebuie să-i lase calea liberă.
 
de mult pusese Istrate ochii pe Olga. ştia că „dă cu curu-n populaţie”, cum îi zisese şobolanul ăla mic de la contabilitate. da’ ăsta era atuul ei cel mai mare! înainte să moară, aşa îl învăţase bâtu. „p-a mai curvă, tată, s-o iei. c-o faci tu muiere de casă. îi sătulă şi nu-i mai trebuie, dacă ştii cum s-o linişteşti. iete, prostu de Victor, acum e oale şi ulcele.” Victor fusese unchiul lui Istrate. îşi luase fată cuminte, liniştită, din familie necăjită. nici nu ridica ochii din pământ şi roşea toată când auzea cuvinte mai tari. pînă s-a văzut cu pirostriile pe cap. „văzuşi, muta?”l-a-ntrebat bîtu cu năduf. „poţi face o cale ferată pân’ la Bucureşti dacă le pui cap la cap, prin câte-a trecut. şi Victor a crăpat ca prostul de oftică. i-a trebuit fată cuminte…”
 
la-nceput n-a prea vrut Olga. da’ pe urmă şi-a dat seama că numai aşa putea să-şi păstreze funcţia. începuse să-i placă şefia. ştia că partidu-i mai mare ca Miloreanu. pe urmă, avea şi ea o vârstă… Istrate avea şanse  mari să meargă la Bucureşti, sus de tot. îi plăcea că Istrate o respecta. îi pupa mâna de fiecare dată. şi n-o privea ca dulăii ăilalţi doar de la brâu în jos.
 a avut viaţă bună cu Istrate, Olga. se dădea peste cap să-i facă toate mofturile. viaţa ei a fost ca un vis frumos. a avut noroc şi, basta !
 până când…
 a ieşit la pensie Olga. sperase să-i facă Alex, fecioru-său, un nepot. se-nhăitase cu una de la strungărie şi i-a turnat ăleia un plod. nici n-a vrut s-audă . „să facă ce-o şti cu bitangul ei. copilul meu nu-i de însurat.” l-a-nsurat până la urmă pe Alex cu fata profesorului Ciorăscu de la Agronomie. avea câţiva ani în plus şi-un copil din flori, dar avea ditamai vila chiar lângă Universitate.
 se simţea Olga tot mai rău în ultima vreme. a dus-o Istrate pe sus la doctor. nu i-a venit să creadă. nu era posibil. tocmai ea. nu, sigur încurcaseră ameţitele de la laborator analizele . s-a mai întâmplat. şi totuşi…
 
când se privea în oglindă, nu se recunoştea. nu recunoştea chipul obosit al străinei, cu privirea pierdută undeva în infinit. slăbise mult în ultima vreme. şi durerile atroce din vintre o chinuiau  de-i venea să se arunce pe geam… putea fi orice altceva, dar nu tumoare epitelială, stadiul II A. „trebuie să te internezi urgent”, îi spusese Rodica, prietena ei de la oncologie, privind-o cu mare îngrijorare. „nu fi copil, Olga, încă ai şanse. histerectomie şi, pentru siguranţă, şi glandele mamare.” nici nu-i trecea prin cap. nu se va lăsa mutilată pentru nimic în lume. „până la urmă tot murim de ceva, îi spusese lui Istrate râzând forţat. altfel, ne-mpuşcă ăştia că suntem prea mulţi.” i-a promis c-o să meargă la Bucureşti. dar când o să simtă ea că trebuie.
până-n ziua în care a căzut. i s-a făcut rău, pur şi simplu. plângea Istrate ca un copil. „de ce n-ai vrut să mergi la doctor? dacă-i prea târziu?”
aşa a fost. prea târziu. n-a acceptat să fie operată. tot n-avea nicio şansă. a făcut chimioterapie. dacă-o fi să scape, scapă. aflase în spital că Mica lui Miloreanu murise cu câteva luni în urmă de–aceeaşi boală parşivă. nu-i spusese Istrate să nu-i facă rău. săracu Miloreanu, era ca un orfan fără Mica. îi fusese, biata de ea, câine credincios până-n ultima clipă.
până la urmă au trimis-o acasă pe Olga. doar Dumnezeu o mai putea ajuta. acolo-i era singura şi ultima speranţă. medicina făcuse atât cât i se dăduse voie. trei luni l-a chinuit pe Istrate, ca pe Iisus. urla ca din gură de şarpe. nici morfina nu mai avea efect. când venea şi-i mângâia fruntea, cu vocea răguşită şi cu ochii ieşiţi din orbite de durere, Olga îl ruga s-o ajute să termine mai repede. „nu mă iubeşti! nu m-ai iubit niciodată! criminalule! de ce mă laşi să mă chinui aşa?!”
 
şi istrate ieşea, săracul, dezbrăcat aşa cum era, şi se plimba de nebun, cu mâinile la spate, prin cartier. îi curgeau lacrimile pe obraz şi-o certa pe Olga că fusese o îndărătnică. până-ntr-o dimineaţă. s-a trezit Olga veselă, vioaie. „mă simt ca un nou-născut.” şi-a cerut o friptură şi-un pahar de vin roşu. ciripea Olga ca-n vremurile bune. şi-a făcut cruce Istrate. o privea şi nu se mai sătura de chipul ei care, parcă, întinerise. ochii îi străluceau nefiresc. „poate-i de la morfină”, se gândise Istrate. s-a dat Olga jos din pat şi s-a dus la fereastră. afară ploua cu găleata. o clipă a fixat privirea pe stropii ce se scurgea pe geam. „mi-e frig” a apucat să spună. după care a căzut în dreptul ferestrei. i-a rămas un zâmbet agăţat în colţul gurii. a  mai dat un oftat puternic şi s-a stins pe loc.
 în capelă Olga stă întinsă în sicriu şi pare că doarme. doar florile, multe, multe flori cu care a fost acoperită stau mărturie ultimului ei popas în această lume. Istrate se plimbă de colo colo şi primeşte condoleanţe. nu mai plânge. pare să-şi fi acceptat situaţia. l-a ajutat şi sticla de vin aproape golită la prima oră. lângă sicriul Olgăi stă Roxana, noră-sa.
 un singur lucru iubea Roxana pe lumea asta: banii. nici copilul, nici pe Alex. pe Olga nici atât. mergea în vizită la ea doar când o chema să-i mai dea bani. altfel, îi făcea rău boala Olgăi. acum stătea lângă sicriu cu ochelarii de soare pe faţă şi cu pălăria roşie de care prinsese ditamai voalul negru. când Alex încercase să-i zică să se schimbe i-a răspuns scurt: „port doliul în suflet. destul că port voal negru.”
 stătea Roxana la capul Olgăi şi c-o mână strângea poşeta la piept, iar cealaltă-i aluneca într-un straniu balet, culegând bancnotele de pe pieptul moartei. venise lume multă şi, care mai de care îi dăduse Olgăi bani de drum. să-şi plătească luntraşul.
 l-a un moment dat, s-a făcut linişte. cu pălăria într-o mână şi cu un buchet de trandafiri albi în cealaltă, a intrat Miloreanu, târşind greoi picioarele. de când se-nsurase cu Olga, Istrate îl ocolise. însă Miloreanu, de câte ori se-mbăta, îşi amintea de Olga. o iubise cu adevărat. fusese marea lui dragoste. şi lucrurile astea ajungeau la urechile lui Istrate care se prefăcea că nu le bagă-n seamă.când l-a văzut pe Miloreanu s-a desprins Istrate dintr-un grup şi s-a proptit băţos în faţa lui :
 
– ai venit, mă? l-a întrebat strâpungându-l cu privirile lui albastre, apoase.
– am venit, i-a zis Miloreanu, cu lacrimile curgând de sub ochelarii fumurii. am venit c-am iubit-o, cum tu n-ai fost în stare s-o iubeşti. a fost marea mea dragoste, Istrate!
– a fost, i-a răspuns Istrate cu condescendenţă. a fost, cum nu. da’ s-a măritat cu mine, mă! ai auzit? a fost nevasta mea! să-ţi intre bine-n cap! şi s-a dat uşor la o parte făcându-i loc lui Miloreanu cu florile lui cu tot.
 
pe chipul împietrit al Olgăi, parcă, apăruse un zâmbet ironic. părea că stă cu ochii închişi, gândind în sinea ei:
 
– certaţi-vă, cocoşi nătărăi! ehe, pe cine-am iubit eu…

 

DIGUL


                        
Şi-am să beau hătu-i amaruuuu’ /Pân’oi bea boiiii şi caruuuu”: aşa-şi cânta Costică Palamaru, din Sperieţii din Vale, obida, stând pe terasa barului din marginea satului, cu ochii ţintă în cinzeaca pe care „domnişoara barmaniţă” o încărcase de câteva ori pînă acum, cu un lichid gălbui. Dumnezeu ştie ce era, că lui Costică i se părea că-i apă chioară şi, în loc să-i mai treacă năduful care-l apăsa pe suflet, mai mult parcă se scufunda într-o baltă plină de noroi. Simţea aşa ca o durere înfundată în furca pieptului şi i se umpleau ochii de lacrimi iar, ca să se mai ogoiască, îngâna încetişor începutul acestui cântec parcă anume pentru el ticluit. Şi iar ofta din toţi rărunchii… Ofta, mai lua o duşcă de turţ, după care se ştergea la gură cu mâneca cămăşii, apoi începea iar să mormăie: „Şi-am să beau, hătu-i amaruuuu, / Pân’ oi bea boiiii şi caruuuu….”

Afară turna cu găleata de câteva zile, de parcă s-ar fi spart o conductă uriaşă de apă, şi nici nu se arăta vreun semn că vremea s-ar putea îmbuna. De sub umbrela mare, pe care scria Coca-Cola, Costică îşi mai arunca când şi când privirea în zare, acolo unde, cam la vreun kilometru depărtare, începuse Dunărea, ca un balaur nestăpânit ce era, să se umfle şi să bolborosească. La un moment dat a ieşit bărmăniţacu telecomanda în mână şi a deschis televizorul spânzurat pe o etajeră la streaşina terasei. Pe ecran se vedeau oameni, animale, puhoaie de apă ce înecau Moldova, aşa cum spunea o reporteriţă care părea să mai aibă puţin până să-şi dea duhul.

Potop… apocalipsă… dezastru… nenorocire… puhoaie… morţi… case dărâmate… foame… vom muri.. .vom muri…” se rostogoleau cuvintele din gura fetei cu microfonul în mână. Nu se ştie cum şi de unde făcuse rost şi de un „subiect intervievat”: „De când mama m-a făcut, n-am văzut aşa ploaie, dom’le! Am patruzeci de ani, dar nu-mi amintesc să mai fi plouat vreodată în halul ăsta…”

„Pe dracu, n-ai văzut”,mormăi Costică. „Dar anul trecut ce-a fost? Şi tot în Moldova… Şi tot aşa v-a luat pe ne-veste! De parcă Dumnezeu altă treabă n-are decât să-şi anunţe ploile…”

Se anunţa „cod roşu” la televizor. Mai ales pe Dunăre. Iar casa lui Costică era pe cealaltă uliţă, mult mai aproape de malul Dunării. Şi vara trecută îi intrase apa în casă. A venit apoi seceta care a ţinut toată vara şi s-a uscat tot. N-au mai rămas decât urmele de mâl de pe pereţi. I s-au promis ajutoare, dar primarul şi-a ridicat frumuseţe de casă, mai la deal, la şoseaua cea mare. L-a prins şi pe el câteva zile la clacă, când şi-a turnat temelia, că nu voia să-i dea ajutoru’ social. „Tre’ să faci 100 de ore în folosul comunităţii”, îi zisese primarul, aşa că l-a luat să-i care sacii cu ciment.

În schimb, la el, în ogradă, n-a mişcat un pai. De ce să mişte când, iaca, Dunărea-i bate iar la poartă? Ce putere avea el? Cu Dumnezeu nu te pui! De-aia stătea de câteva zile pe terasa barului, de unde se vedea furnicarul de pe malul Dunării şi-şi cânta of-ul şi amarul de om necăjit. Veniseră şi ăi de sus, de la Bucureşti, să vadă cum le trece Dunărea pragul. Mocirliseră noroaiele prin ploaie, au dat din mâini ca „ăl bătrân” şi pe urmă au plecat. Din urma lor, au venit câteva camioane de jandarmi care s-au apucat să lucreze la digul început în urmă cu un an, dar care nu se mai terminase: ce rost ar fi avut, pe seceta de astă-vară, să mai facă şi zăgazuri Dunării? Rumânii din sat se apucaseră toamna trecută de-au cărat bălegarul din gospodării, făcând un fel de dig în dreptul satului. Pe urmă a venit Stănel, fratele primarului, care zicea că are firmă de construcţii, şi-a pus peste stăvilarul de bălegar câteva remorci de pământ. Zicea lumea prin sat că luase bani frumoşi pe dig. Se găsise unul mai firoscos să-l facă „hoţ.” Atât i-a trebuit primarului: l-a prins pe bietul om la bar şi l-a-njurat de toţi morţii neamului. „Cum să-i facă fratele hoţ, când le făcuse ditamai digul calicilor şi puturoşilor din Sperieţi?”

Şi cum stătea Costică Palamaru şi-şi ogoia amarul, aşteptând să apară careva cu care să-mpartă necazul, iaca, apare matahala de Pleşcoi: să tot fi avut vreo 40 de ani, da-i pocneau panatalonii în tur şi burta i se revărsa mult peste curea de gras ce era. „Hai noroc, bă, nea Costică!”, zise el. „Care-i mersul pe-aici?” „Noroc, mă! Nu te-ai dus şi tu la dig cum zicea bondocu’ ăla la televizor?”Da’ ce-s prost, bre? Ăştia ce-au de făcut?” Şi arătă cu barba înainte către siluetele de militari ce roboteau prin ploaie.  „Ce să-mi rup eu şalele cu sacii de nisip? Pentru 200 cât primesc eu ajutor, nici să mă uit nu se merită! Lasă-i să muncească, mama lor de puturoşi, că stau tot anul degeaba şi nu muncesc decât la zăpadă şi la inundăţii. Şi iau câte douăj’ de milioane pe lună, nu ca mine.”  

Costică căzu cumva pe gânduri şi, ca şi cum ar fi făcut o descoperire epocală, îi zise lui Nae Pleşcoi: „Mă, să ştii că s-ar putea să le şi placă! Altfel erau şi ei aici, lângă pulpa mea, cu o cinzeacă.” Apoi, coborând uşor vocea: „Da’, parcă te-am zărit azi-noapte cu căruţa plină de saci, ai fost la moară?”Ei, aş! Am luat şi eu câţiva saci de nisip, că poate pică ceva la ajutoare şi-mi tencuiesc casa. Tot îi umpluseră fraierii ăştia! Şi m-am făcut şi cu vreo zece lopeţi. Le-am găsit într-o tufă. Vezi, dacă nu dorm ca tine pe cămaşa nevestii?

Al dracu’, Nae – îşi zise Costică Palamaru, parcă mai ieri umbla cu mucii pe mânecă prin sat şi-acum, uite, ce-i merge mintea. Ăsta era bun de primar, că-i rău de gură şi iute de mână. Dar… Cine ştie?…

Nae Pleşcoi îşi trase un scaun alături şi-i făcu fetei un semn să-i aducă o bere. Pils,că numai aşa-i plăcea lui. „Tuborg şi rece”. Fata-i ştia nacafaua, că-i era client vechi şi învăţase să-l servească, ca la carte. Tot timpul îi lăsa şi ei câte un leu „de-un suc” şi-i ardea câte o palmă peste fund. Aşa-i plăcea lui. Iar fata înghiţea, că de la ceilalţi ţărani nu vedea ea ciubuc… Doar n-o mânca. Îşi făcea o dambla şi-atât. Şi-n timp ce se aşeza, puse pe scaunul de alături un fel de năvod. Îl luase de la unul care venise cu maşina la pescuit, la Dunăre. Acum, pe ploaie, era bătaia mare la peşte. Vreo doi kilometri mai sus, la Urlaţi, de la ploaie dăduseră iazurile cu crap pe dinafară şi inundaseră câmpurile. Toată suflarea din Sperieţi se dusese la pescuit: cu căruţa, cu bicicleta, pe jos, care cum putuse. Ei n-aveau nicio vină că baştanii de crapi o tăiaseră peste câmpuri şi-n câteva ceasuri puteai să umpli un sac de crăpuşteni. Doar prost să fi fost să nu profiţi! Măcar cu atât să te alegi, dacă tot te iau apele pe dedesubt.

Şi Nae începu să-i spună lui Costică fel de fel de istorioare pe care le auzise de la cei care fuseseră deja la „cules de peşte”. Se porniră pe discutat, berile veneau una după alta, că până la urmă Nae a rămas fără bani şi i-a zis fetei: „Trece-mă la caiet, când vine ajutoru’, dau datoria.” Costică era deja trecut la caiet cu a şaptea cinzeacă. Începuse să se încălzească şi gura-i devenise tot mai slobodă. Nu-l mai enerva nici ploaia, care curgea de sus ca dintr-un robinet uitat deschis, nici norii negri şi apăsători, nici gândul c-o să-i intre iar apa-n casă. Când şi când îi mai venea în minte cântecul, dar aşa, de-o plăcere. Că se simţea el bine şi-l gâdila, aşa, o bucurie la inimă. Ce n-ar fi dat să-l audă acum pe Mutu Ţambalagiul, lăutarul satului? Da’-i luase apa casa, că era hăt, în luncă, şi plecase ţiganul la Bucureşti, la neamuri.

Încet-încet, discuţia dintre Nae şi Costică s-a încins. Unde mai pui că erau şi în partide diferite: Costică la roşii, iar Nae la portocalii. „Ai văzut mă, ce-a făcut marinaru’? A venit, a ordonat şi-a plecat. Nici vorbă să dea şi el o mână de ajutor. Să fi pus, naibii, mâna pe-o lopată şi să dea la nisip! Aşa ne ajută el pe noi, amărâţii?” „Lasă, nea Costică, p-ai voştri nici nu i-am zărit. Sunt la  mare, la soare, toţi! Ce le pasă?”

Şi cum se ciondăneau ei acolo pe terasă, dinspre malul Dunării se auzi mai întâi un bolborosit, apoi ca un vuiet ce se tot amplifica. Prin perdeaua de ploaie, se zări un val mâlos ce năvălea către sat. Cei doi au amuţit şi, pe loc, au simţit că li se înţepenesc genunchii. Fata de la bar a tras un chiot şi-a rupt-o la fugă către şosea urlând cât o ţineau plămânii. Apa tot venea, iar Costică şi Nae stăteau cu ochii holbaţi fără să facă cel mai mic gest. Nu le venea a crede ochilor!  Nu era posibil: digul se zărea nemişcat în faţa lor, semn că apa nu-l depăşise. Şi-atunci de unde atâta potop de ape? Ce se întâmplase? N-au mai apucat să afle: un şuvoi învolburat a măturat terasa barului, aruncându-i pe Nae şi pe Costică în mijlocul unui vârtej.