Iulia Haşdeu

Pe 16 noiembrie 1869 în casa savantului Bogdan Petriceicu Haşdeu vedea lumina zilei ultima descendentă a familiei, Iulia Haşdeu. Lilica, cum o alintau cei apropiaţi, deja recunoştea literele şi recita poezii la doi ani şi jumătate; la patru ani înţelegea nemţeşte şi povestea basmele pe care le ştia de la străbunica. Salturile peste vârste au fost înnobilate de o minte iscoditoare şi de o imaginaţie debordantă. La şase ani, Lilica parcursese deja manualele din cursul primar, iar la 8 ani, cu dispensă de vârstă, a trecut examenele pentru cele patru clase.  În 1876 Haşdeu este numit director al Arhivelor Statului, prilej cu care se mută în incinta clădirii. În grădina de pe Dealul Mihai –Vodă, împreună cu Hermina Walch, Mathilda Pană şi Florica Zaharescu, prietene dragi, Iulia îşi trăia din plin jocurile copilăriei ca oricare alt copil. Era admirată de toată lumea pentru precocitatea ei, lucru care a declanşat un soi de revoltă  a fetiţei de numai zece ani, care s-a materializat într-o compoziţie la limba engleză: se imagina o prinţesă care era admirată nu pentru calităţile ei, ci pentru faptul că era fiica suveranul. În 1881 după ce luase cu brio examenele de la Liceul Sf. Sava din Bucureşti a fost înscrisă la Colegiul Sevigne din Paris. Şi aici a trecut examenele cu succes devenind bursieră a statului român. Astfel, în iulie 1886 îşi va lua bacalaureatul în litere la Sorbona, frecventând totodată cursurile la Ecole des Hautes Etudes.

Între tată şi fiică se creează legături strânse de înalt nivel spiritual şi de o deosebită intensitate,  legături dezvăluite de întreaga corespondenţă purtată între cei doi. Când şi când, bătrânul Haşdeu, care cunoştea preocupările literare ale fiicei sale, se îngrijora de tusea rebelă şi de durerile de cap care-i cedau doar când venea acasă în vacanţă. Citea şi scria foarte mult noaptea pentru a nu afecta situaţia şcolară. A paisprezecea aniversare au găsit-o ţintuită la pat cu febră foarte mare şi aceeaşi tuse rebelă. Medicii i-au recomandat în primul rând odihnă, însă dorinţa de realizare plenară a Iuliei Haşdeu, ce urma să se concretizeze în performanţa de-a fi prima femeie doctor în Litere a Facultăţii din Paris, îi consuma toată energia. Se impusese atât în faţa colegilor cât şi în faţa profesorilor prin inteligenţă dar şi prin erudiţia ei excepţională obţinută printr-o muncă asiduă.

Doi ani mai târziu, în 1888, la recomandarea medicilor, a încercat o cură care pe alţii îi vindecase de ftizie, în Alpii Elveţiei. Zadarnic. Boala ei avansa pe zi ce trece spre disperarea părinţilor care au dus-o la mănăstirile din Moldova cu speranţa că aici se va tămădui. Aflată în ultima fază este adusă în camera ei din clădirea Arhivelor unde în  după amiaza de 17/29 septembrie are ultima hemoptizie. Astfel, la aproape 19 primăveri, se frânge zborul unui înger care ar fi putut însemna foarte mult pentru cultura română.  Prin moştenirea, în mare parte în limba franceză, numele Iuliei Haşdeu stă cu demnitate alături de alte două celebre Doamne ale literelor româneşti care s-au exprimat în limba lui Voltaire: Elena Văcărescu şi Anna de Noilles( născută Brâncoveanu). Volumul său de debut care  ar fi trebuit să apară în 1887 şi s-ar fi intitulat Bourgeons d’ avril a apărut abia în 1889 însă sub titlul Oeuvres posthumes. Fantaisies et reves.

Îmbătrânit de durere, aproape pierzându-şi minţile tatăl său, Bogdan Petriceicu Haşdeu, îşi va dedica restul zilelor memoriei Iuliei. După parcurgerea minuţioasă a caietelor ei de însemnări, va publica următoarele volume: Chevalerie, Confidences et Canevas şi Theatre. Legendes et contes.

Întreaga operă a Iuliei Hasdeu,  începând cu proiectul tezei de doctorat intitulat Filozofia populară a românilor: logica, psihologia, metafizica, etica şi teodiceea şi continuând cu lirica şi povestirile sale au ca sursă de inspiraţie  natura, folclorul şi istoria patriei în care  a văzut lumina zilei: „La picioarele tale, jos, pe pământ vei zări/În asfinţit un fluviu uriaş, un fluviu-rege,/ Şi munţii cu păduri încărcate de taine mii./Acolo, aurit-un colţ de rai; de vei zice:/ „Este o ţară sfântă, pământul binecuvântat!”/ Muza mea, tu ai rosti adevărul-adevărat/ Acolo este România.”(La Roumanie, 1887)

Începuturile literare ale Iuliei Haşdeu stau sub semnul poveştilor pentru copii. În noiembrie 1876 , la nici şapte ani scrisese povestirea –roman pentru copii Mihai-Vodă Viteazul şi, surprinzător, un an mai târziu scria povestirile cu tentă filosofică Trei muribunzi şi Ce este moartea. Încă din 1877 începuse să scrie în limba franceză – povestirea Le bon Chien fiind datată cu acest an. În 1881 termină romanul Les Etourderies de Denisse  scris sub influenţa lecturilor moralizatoare pentru copii.

Imediat ce s-a adaptat regimului parizian de studiu, a început să scrie în limba franceză crochiurile literare publicate sub titlul Fantaisies et reves:

 

Anacreontică

 

Odată Cupidon printre bobocii de flori

Zburda, sorbind rozele cu miresmele lor.

Şi o roză-i plăcu, străluciri în culoare având.

 Curios şi timid, vru s-o ştie-ndeajuns,

Însă floarea-l răni cu un ghimpe ascuns:

Cupidon îşi luă zborul plângând.

 

Peste deget îşi suflă, şi-l suge, şi-l apasă,

Dar zadarnic! Atunci la zeiţa frumoasă

Se duse, Bosumflat:- „Iubirea mea de flori s-a isprăvit!”

Şi Venus surâzând îi zise:-Te-mpotriveşti.

Copil frumos ca ele, tu însuţi chinuieşti,

Trimiţi săgeţi în inimi şi totuşi eşti iubit!”

                                                            Paris, septembrie 1885,

(trad. Victoria Ana Tăuşan)

 

Cu timpul, expansivitatea bucuriei copilăreşti este înlocuită cu meditaţia romantică din care transpare lectura din V. Hugo, S. Prudhomme, A. Chenier, A. De Musset, Lamartine. Imaginaţia cultivată a Iuliei Haşdeu descoperă romanele cavalereşti medievale, o mare influenţă asupra ei având povestea hidalgou-lui Don Quijote. Iată câteva strofe dintr-o frumoasă baladă pe tema trecutelor vremi cântate şi de Villon:

 

Frumoasele vremuri vechi

Baladă

O, vremuri vechi, de cavaleri, vremi când

În cinste se credea şi în iubire,

Şi pentru ţară te jertfeai oricând,

Ori pentru Doamna ta, cu bună ştire!

Cuvântul dat, viteazul şi-l ţinea

Şi jurăminte nu erau pustii.

În ce făcea frumoasa şi-o chema:

       Ah! vremurile –acelea n-or mai fi!

 

Un cavaler ştia ce nu se-ntină,

Pe slab îl apăra cu braţul său:

El nu lăsa din mână lancea, până

Nu-l răzbuna, plătind cu-acelaşi rău.

Blând întru pace, iute-n bătălie

Îl pomeneau, câţi el îi ocroti,

Iubea pe Domnul, nu.l temea-n mânie:

    Ah, vremurile-acelea n-or mai fi!

………………………………………………………..

În veacul nostru , când doar viciu e crezare,

Când aurul ia locul, al cinstei şi-al iubirii,

Cum vrea virtutea să mai dea în floare?

Buna-credinţă nu se-arată firii.

Nimic nu e de seamă, murdar e peste tot.

La douăzeci de ani, plictisul în inimi ne cuprinde.

Şi-atunci de ce să mire că, precum Don Quichotte,

Regret vremuri frumoase şi vechi, de mai-nainte?( Paris 20 octombrie 1886)

Trad. Victoria Ana Tăuşan

 

Poezia sa poartă  amprenta stranie a poeziei medievale căreia încă îi mai era tributară, mai ales, prin tematica abordată. Cu timpul influenţele livreşti se estompează spre a lăsa loc originalităţii . Abordează noi teme, profund filosofice cum ar fi: viaţa şi moartea, spiritul ce prevalează în faţa materiei, umanul şi supranaturalul.  Boala de plămâni îi accentuează depresia care nu de puţine ori o fac să răbufnească în versuri de-o tristeţe profundă. Îşi intuia apropiata moarte, motiv pentru care căuta refugiu în însingurare şi în reculegere. Tulburătoare poezia  A ce papier cu un moto din Sully Prudhomme: „Toujours intact aux yeux du monde…”Traducerea îi aparţine lui Ciprian Doicescu:

Unei file

Sărmană filă-n care-aştern

A gândului comoară

Nu ştii câte dureri se cern

Când vin spre tine iară.

 

Ca lumea , rece mă priveşti

Mă vezi surâzătoare

Dar rana cum s-o potoleşti

Când inima te doare?

 

Sunt rele care nu se scriu

Şi nu se spun în şoapte,

În ele chinu-i tot mai viu

Şi sufletul e-o noapte.

 

Păţi să mă plângi hârtie deci

Ca mută mărturie;

Ce grea amărăciune

Să râzi, când plânsu-nvie!

                                         (Paris, februarie 1880)

 

În varietatea planurilor sale de creaţie s-a înscris şi dramaturgia, însă piesele  de teatru au rămas neterminate. Din toate temele abordate prioritară este cea a românismului, Iulia Haşdeu având o mare pasiune pentru folclorul şi istoria naţională. Intenţiona chiar să traducă în franceză din bijuteriile populare, începând cu Mioriţa şi continuînd cu basmele lui Petre Ispirescu. Pe lângă scris, o mare pasiune a avut pentru grafică şi acuarelă, mărturie fiind sutele de desene din caietele sale cu portrete ale personajelor din piesele de teatru. Hrănită din filonul romantismului şi cel folcloric românesc, dublate de o autentică vibraţie lirică, personalitatea Iuliei Haşdeu se dezvăluie cu timpul ca fiind aceea unei erudite în formare „cu un destin deschis către posteritate”. Închei cu o poezie de o stranie frumuseţe, încărcată de dramatism:

 

Jours d’ ngoisse/Zile de nelinişte

                                                                                       

 Ed era grave sopra ogni mart

 Che il mal ch’ avea, si vergognava a dire…

                                                 (Ariosto)

 

Aş vrea să intru-n moarte şi sub pământ s-adorm

În veşnica tăcere, şi-n taine vechi să dorm

În raclă să mă-mpac cu noaptea din mormânt:

Şi lacrima din urmă, când în mister voi trece,

Doar Moartea s-o usuce, cu mâna ei cea rece,

Să stingă orice cânt!

 

Sunt tânără şi viaţa îmi este atât de dragă;

Privind însă pe morţi, ceva de ei mă leagă,

Că-i văd dormind senini în somnul de-ntristare.

Dar azi o-ntunecare în mreaja ei m-a prins,

Mi-e sufletul o rază ce încă nu s-a stins,

Şi în mocnirea vieţii eu nu te urăsc, soare!

 

O, nu; dar dacă astăzi de moarte nu-mi e teamă,

Şi vocea morţii dacă mi-e dragă când mă cheamă,

E că m-am obosit de-o îndelungă silă;

Şi nimeni nu-i alături de suferinţa-mi crudă,

Nici plânsul meu de jale nu-i nimeni să-l audă,

Cu un prinos de milă!

 

Şi cine poate crede că tânără cum sunt,

Asemenea unei silfe înaripată-n vânt,

Când veselă zglobie, în braţe flori am strâns,

Când cântecul meu candid se desprinde-n ecou,

Şi vocea cristalină mi-era ca un vis nou,

Cine mai poate crede că ochii mei au plâns?

 

Unui copil ca mine,-o, cine poate crede?-

Că sufletu-i linţoliu chiar dacă nu se vede,

Că inima-i rănită, când vechi iluzii pier,

Că deznădăjduită vrea moartea într-o zi,

C-aşteaptă-n nerăbdare durerea-şi potoli

C-un dar respins de cer!

 

Să nu-nşirăm speranţe când lăcrimează geana,

Că nu va fi o mână care să-nchidă rana:

Ci frământarea noastră să ne-o păstrăm solemni,

Şiragul alb de lacrimi să nu-l mai semănăm;

Surâzători, mulţimii doar farmece să-i dăm

Şi-asemenea Polyxeniei să ştim a muri demni.

                                                        Paris, aprilie 1887

(Trad. Ciprian Doicescu)

 

Je suis stupefait de la precocite de cette jeune intelligence et de ce talent deja si sur a un age ou les essais poetiques ne sont ordinairement encore que des tatonnements. Jamais je n’ai reconnu plus clairement qu’en lisant les poesies de M-lle Hasdeu en quoi consiste l’aptitude au language des vers. L’inspiration lui etait donne par la richesse et la profondeur de sa sensibilite que le commerce des lettres anciennes et modernes avait exercee par sympathie et que la vie avait eprouvee deja, car les ames de cette espece, a defaut de douleurs reelles, s’en creent d’imaginaires au spectacle de ce monde imparfait ou elles se sentent captives. Mais l’inspirationne fait pas les vers: il faut qu’elle soit seervie par toutes les ressources de l’art; ces ressources le poete les puise dans son inne. Il existe, je ne sais comment, dans chaque langue, une musique toute speciale, merveilleusement appropriee a l’expression des mouvements de l’ame et qui s’organise spontanement comme la langue meme et avec elle; les poetes sont de depositaires de ce signe naturel intimement uni au signe conventionnel par un lien mysterieux. M-lle Hasdeu etait l’un de ces depositaires. Son talent est comparable a une fleurs exquise dont l’eclosion a ete brusquement interrompue, mais dans laquelle le botaniste reconait tous les caracteres de la plus rare varietee.”(Sully Prudhomme)

autor: Maria Sava

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=zwb0tprvmPs%5B/embedyt%5D

 

 

Bibliografie: Iulia Haşdeu, Scrieri alese,Editura Minerva, Bucureşti, 1988

Scrisorile „divinei marchize” de Madame de Sévigné

Françoise-Marguerite de Sévigné by Pierre Mignard

 

 

Literatura epistolară este un gen aparte pe care-l abordez cu mare plăcere şi curiozitate totodată. Cred că femeile sunt mari specialiste în a scrie epistole: au un spirit de observaţie mult mai pătrunzător, sunt mai sentimentale, mai aplecate către amănunte picante, astfel că, atunci când eşti pus în afaţa unor asemenea documente, poţi să-ţi imaginezi tabloul unei întregi epoci.

Dacă poşta ar şti cu ce fleacuri sunt pline scrisorile noastre, spune Doamna de Sévigné, le-ar părăsi la jumătatea drumului.”

Se pare că poşta n-a ştiut şi nu le-a părăsit; dimpotrivă, au fost adunate şi publicate prima dată la Rouen(1726) cu titlul „Lettres de Marie de Rabutin-Chantal, Marquise de Sévigné a Madame la comtesse de Grignan, sa fille”, apoi la Haga, câţiva ani mai târziu, ediţie în care s-au mai adăugat încă 50 de scrisori. S-au mai păstrat doar câteva scrisori autografe ale contesei, deoarece întreaga sa corespondenţă a fost arsă în 1784 la cererea nepoatei sale Pauline de Simiane.

 Doamna de Sévigné s-a născut la Paris în anul 1626, fiind unicul copil al baronului de Chantal, Celse-Benigne de Rabutin, şi al Mariei de Coulanges. Deşi rămâne orfană de părinţi încă de la vârsta de 7 ani, primeşte o educaţie aleasă atât de la bunicul său, Philippe de Coulanges, cât şi de la unchiul său Philippe de la Tour de Coulanges. La vârsta de 18 ani se căsătoreşte cu Marchizul Henri de Sévigné, însă căsătoria a fost destul de agitată, marchizul fiind mare amator de aventuri galante. După doar 7 ani moare în urma unui duel, Doamna de Sévigné rămânând văduvă cu doi copii: Francois, viitoare contesă de Grignan, cu care marchiza întreţine o corespondenţă de-a lungul a 25 de ani, şi Charles. Rămasă singură, duce o viaţă socială foarte activă, frecventând numeroasele cercuri literare ale vremii şi fiind foarte bună prietenă cu La Rochefoucauld şi cu Madame de La Fayette.

Scrisorile Doamnei de Sévigné au un caracter cât se poate de intim, stilul nefiind unul îngrijit, elaborat, ca atunci când se are în vedere publicarea unor asemenea documente. Cu toate astea , datorită spontaneităţii, a naturaleţii, a forţei de imaginaţie a autoarei, a umorului şi ironiei care abundă de-a lungul acestor epistole, nu poate fi contestată valoarea lor literară. Trăind în cea de-a doua jumătate a secolului al XVII-lea, când pentru orice doamnă din înalta societate mânuirea panei cu virtuozitate era o mare mândrie, când arta conversaţiei era concepută drept un suprem mod de a-ţi petrece timpul, Madame Sevigne nu putea să nu-şi reprezinte contemporaneitatea cu demnitate.

Se simte cu pregnanţă bucuria de a scrie, de a comunica asemeni tuturor doamnelor din înalta societate. Mai ales că, în cercurile frecventate de ea, îi puteai întâlni pe Boileau, Racine, Corneille, Pascal, Bossuet, La Fontaine, filosoful Corbinelli, abatele La Mousse. Într-un secol în care clasicismul împinsese orice alt mod de exprimare la periferia societăţii, stilul doamnei Sevigne este plin de originalitate prin limbajul folosit, prin exteriorizarea sentimentelor. Iată un pasaj suculent dintr-o scrisoare către Domnul de Pomponne, în care se dovedeşte că autoarea este o maestră a dialogurilor, a notaţiei concise în redarea unei întâmplări, dar şi umorul şi ironia fină cu care nu se sfieşte să vorbească despre însuşi regele: „Trebuie să vă povestesc o mică istorioară, pe deplin adevărată şi care vă va înveseli. Regele face în ultima vreme versuri; domnii de Saint-Aigan şi Dangeau îl învaţă arta de a compune. Acum câteva zile , a făcut un mic madrigal, pe care nici chiar el nu l-a găsit izbutit. Într-o dimineaţă, îi spune mareşalului de Gramont: „Domnule mareşal, vă rog, citiţi acest mic madrigal şi spuneţi-mi dacă aţi mai văzut vreodată unul mai prost scris. Pentru că  se ştie că de câtăva vreme  îmi plac versurile, mi se aduc şi bune şi rele.” Mareşalul, după ce citeşte, îi spune Regelui:”Sire, Majestatea Voastră judecă cum nu se poate mai bine în toate privinţele; e adevărat că e madrigalul cel mai neghiob şi mai ridicol pe care l-am citit vreodată.” Regele începe să râdă şi-i spune: Nu-i aşa că acela care l-a făcut nu-i decât un nerod? – Sire, iată singurul nume ce i se potriveşte. – Minunat, spune Regele, sunt încântat că mi-ai vorbit atât de sincer; eu l-am făcut. – Ah! Sire, ce trădare! Rog pe Majestatea Voastră să mi-l dea din nou; l-am citit prea repede.- Nu, domnule mareşal: primele sentimente sunt întotdeauna cele adevărate.” Regele a râs nespus de mult de această farsă, şi toată lumea găseşte că e cea mai crudă glumă ce i se poate face unui bătrân curtean. Eu, care sunt pornită să trag învăţăminte din orice, aş vrea ca Regele să facă la fel în această împrejurare şi să-şi dea seama astfel cât e de departe de a cunoaşte adevărul.”

Pentru Proust, arta Doamnei de Sévigné este o artă impresionistă, care notează impresii, aparent fără nici un fel de logică, însă notaţia impresionistă presupune un adânc simţ al timpului perceput ca durată în mişcare. Este incredebil faptul că atunci când îi scrie fiicei sale, doamna Grignan, despre incendiul care se iscase la o casă vecină şi ameninţa să cuprindă şi casa ei, doamna de Sévigné se apucă să facă potretele celor ieşiţi în stradă. „Guitaut era numai în cămaşă şi în nădragi; Doamna de Guitaut era cu picioarele dezgolite până la genunchi şi îşi pierduse un papuc; Doamna de Vauvineaux era în jupon, fără rochie de casă; toţi valeţii, toţi vecinii, cu scufii de noapte.”

 

În scrisorile doamnei de Sévigné nu întâlnim doar mărturii despre lumea în care trăieşte, ci şi anumite stări prin care trece autoarea, mai degrabă de factură romantică: „Mă aflu într-o vâltoare care mă stânjeneşte: m-am pomenit în viaţă fără încuviinţarea mea; trebuie să plec din ea şi asta mă face nenorocită. Şi cum voi pleca? Pe unde? Pe care poartă? Când fi-va asta? Şi în ce stare? Voi suferi oare mii de chinuri, murind în deznădejde? Voi avea o congestie la creier? Voi muri într-un accident? Fi-voi împăcată întru Domnul? Cum mă voi înfăţişa dinaintea Lui? Mă voi întoarce către el, din teamă, din nevoie? Oare singurul meu simţământ fi-va frica? Ce pot nădăjdui? Voi ajunge în Rai? Voi merge în Iad?”

Meditaţia gravă asupra vieţii şi a morţii este înlocuită într-o altă scrisoare cu spiritul iscoditor cu care încearcă să pătrundă în intimitatea personajelor, dincolo de stările pe care le afişează: „Una dintre nebuniile noastre a fost să încercăm a ghici dedesubtul tuturor lucrurilor pe care socotim că le vedem şi pe care nu le vedem, tot ce se petrece în sânul familiilor, unde domnesc ura, invidia, mânia, dispreţul, în locul acelei spoieli de simţăminte frumoase cu care ni se scot ochii şi care se dau drept adevăruri.” Nu se poate să nu  observăm umorul cu care abordează anumite situaţii, aşa cum ar fi spre exemplu tratamentul reumatismului la Vichy. „Am băut azi-dimineaţă, draga mea, apă minerală; Dumnezeule cât e de rea!… La ora şase mergem la izvor. Vine toată lumea, bem apă şi ne strâmbăm cumplit…” „Am început azi să fac duşuri: cam aşa trebuie să fie în purgatoriu. Stai goală-goluţă într-un fel de groapă sub pământ, unde se află o ţeavă cu apă caldă, pe care o femeie o îndreaptă către locul pe care i-l spui.”

„Scrisorile Doamnei de Sévigné” reprezintă o cronică amănunţită a epocii în care trăieşte, însă, spre deosebire de lumea surprinsă de Saint-Simon în „Memoriile” sale, lumea pe care o prezintă ea este o lume plină de viaţă în care ea, martor ocular, nu face decât să noteze cu umor abundenţa de întâmplări. „Nu-ţi voi vorbi decât de doamna Voisin: a fost arsă pe rug, nu miercuri cum ţi-am  scris, ci abia ieri… Au vrut s-o spovedească, dar ea n-a vrut. La ora cinci au legat-o; şi în mână cu o făclie, a apărut în cotigă, îmbrăcată în alb: e un fel de îmbrăcăminte pentru cei ce urmează afi arşi pe rug; era foarte roşie la faţă şi se vedea că respinge cu furie şi pe duhovnic şi crucea.”

În încheiere, remarc întâlnirea fericită dintre autoare, Madame de Sévigné, scriitoare înnăscută, care, deşi nu are conştiinţa actului pe care-l comite, o face c-o măiestrie inegalabilă, şi traducătoarea de excepţie, Irina Mavrodin.

autor : Maria Sava

 

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=4DzmkLEn3fA%5B/embedyt%5D

 

Andrei Codrescu – Casanova în Boemia

Andrei Codrescu, autorul romanului Casanova în Boemia, s-a născut la Sibiu, pe 20 decembrie 1946. La vârsta de 20 de ani a emigrat în Statele Unite ale Americii, în prezent fiind America Distinguished Professor of English la Louisiana State University din Baton Rouge. Poet, romancier şi eseist, Andrei Codrescu reuşeşte dificila performanţă de a-şi crea propria nişă în spaţiul literaturii americane a secolului XXI. Câteva din cărţile sale au fost traduse şi în limba română: volumul de povestiri Domnul Teste în America şi alte momente realiste (1993),volumele  de eseuri Dispariţia lui “Afară”-un manifest al evadării(1995) şi Gaura din steag (1997), antologia de versuri Candoare străină (1997), romanele Contesa sângeroasă(1997), Mesi@ (2000) şi Casanova în Boemia(2005)

Casanova în Boemia este “un somptuos roman baroc”în care „îşi dau întâlnire erotismul lui Anne Rice şi metaficţiunea filosofică a lui Umberto Eco” (Kirkus Reviews) avându-l ca protagonist pe Casanova, Cavaler de Seingalt, aventurierul veneţian al cărui nume a devenit sinonim cu seducţia. Renumele de “cel mai mare amant al Europei” a ocultat vreme îndelungată calitatea lui de mare scriitor remarcată datorită Memoriilor, publicate pentru prima dată în 1822, la aproape 30 de ani de la moartea sa, în 1960 manuscrisul fiind publicat integral.

Adevăratul Casanova s-a născut pe 2 aprilie 1725, la Veneţia, fiu al actriţei Zanetta Farussi şi al actorului şi dansatorului Gaetano Giuseppe Casanova. La vârsta de opt ani, a rămas orfan de tată şi a fost crescut o vreme de bunica sa Marzia Baldissera. Tânărul Casanova a urmat cursuri de matematică, chimie, psihologie, fizică, morală, filozofie. Spiritul de aventurier înnăscut a contribuit la statutul de indezirabil la marile curţi europene. Seducător şi libertin, erudit şi filozof, născut într-o Veneţie în care “mănăstirile erau pline de fete iubitoare, bine-crescute şi dornice de aventuri,” nu obosea niciodată să vorbească de urbea lui natală, deşi îl alungase de trei ori. “Lui Dumnezeu îi era plăcută dragostea la Veneţia, îşi justifica el tinereţea furtunoasă, şi îngăduia ca bisericile Sale să laude viaţa iar pictorii Lui să glorifice trupul. Câţiva senatori zeloşi şi neînduplecaţi, fără îndoială impotenţi, au încercat să oprească această combinaţie de amor dei şi amor personae dar, în mare parte, au eşuat lamentabil. Tiepolo picta cu lumina, Vivaldi făcea palazzi să vibreze, iar Zanetta ţinea în mâini inimile tuturor.” Astfel de vremuri traversase Cavalerul de Seingolt, vremuri în care bunul-gust şi bunul plac îşi dăduseră mâna şi creaseră o atmosferă efervescentă, de emulaţie dar şi de trăiri intense. Odată cu anii senectuţii curajosului Casanova, se stingea şi minunatul secol al XVIII-lea făcând loc altor vremuri marcate de revoluţii, de barbarii, „fără maniere”, vremuri în care frivolitatea amoroasă, rafinamentele culinare şi deliciile estetice lăsau loc mitocăniei şi grobianismului. Asemeni lui Mateiu I. Caragiale care surprindea în Craii de Curtea Veche apusul unui „secol cristalin precum un cristal de Boemia”, Andrei Codrescu surprinde în romanul său dizolvarea unei lumi şi instaurarea altei lumi noi, în care nimic nu mai era cum fusese altădată.

Romanul lui Andrei Codrescu, antifellinian prin excelenţă (1976, Il Casanova, regizat de Federico Fellini, prezenta un Casanova afemeiat) e o carte plină de rafinament şi de vitalitate în care sunt surprinşi ultimii 13 ani din existenţa lui Casanova punându-l în valoare ca pe o remarcabilă figură iluministă. După ce şi-a risipit toată agoniseala, într-o viaţă plină de aventuri, copleşit de griji şi de nevoi, Casanova acceptă propunerea Contelui de Waldstein de-a ocupa funcţia de bibliotecar la castelul Dux din Boemia. Altădată, oaspete de vază la cele mai renumite curţi regale, răsfăţat al doamnelor, satisfăcându-şi cele mai rafinate gusturi alimentare, acum ajunsese bătrân, lipsit de vlagă într-o regiune friguroasă şi cu o bucătărie mai mult decât barbară. Copleşit de tristeţe şi de plictiseală, când nu se mai aştepta ca viaţa să-i mai ofere ceva, o întâlneşte pe Laura Brock, ajunsă şi ea la curtea Contelui Waldstein pe post de servitoare, după ce murise Baroana Stefania von Helmund, stăpâna care o introdusese atât în tainele cititului cât şi în ale amorului. Citeau şi apoi discutau împreună cărţile „în marele pat cu baldachin al Baroanei, din care bolnavul Baron lipsea de mulţi ani”. Adesea plângeau şi se îmbrăţişau pentru eroinele a căror iubire se afla în pericol, „sperând că prin imitaţie pot salva personajele închipuite de soarta lor literară”.

Deşi nu mai era tânără, Laura Brock „era în plină înflorire a feminităţii şi iradia siguranţa unui corp încă ferm, care a cunoscut plăcerile” şi, implicit, puterea. Suferea şi ea de aceeaşi boală de care suferea bătrânul Casanova: îi făcea mare plăcere să citească, fapt pentru care, intra pe ascuns în biblioteca Contelui Waldstein şi citea. În momentul în care a apărut noul bibliotecar s-a oferit să-l slujească, tocmai pentru a nu se lipsi de plăcerea de-a citi. Îşi mărturisesc unul altuia marea atracţie pentru cărţi iar Casanova, Şeherezadă masculină, erudit şi seducător, decise că „singura afacere din lume este istorisirea de poveşti” şi purcese împreună cu Laura Brock la un program de studiu.

Şi, pentru că cea mai potrivită carte, pe care Laura o citise cândva împreună cu Baroana, era Decameronul lui Boccaccio, Casanova îi propuse Laurei să înceapă şedinţele de lectură cu aceeaşi carte. Cu acest prilej, inventând un joc numit de ei „lectură oraculară” îşi ghiciră dorinţele deschizînd cartea la întâmplare şi transpunând textul în maniera proprie. Aşa au aflat că  cea mai de preţ calitate a omului era curajul– „curajul sinonim cu triumful sexual şi cu îndrăzneala minţii. Să posezi o femeie, să înfrângi prostia sau să duci gândurile până la capăt, iată adevăratele dovezi de curaj. Aceeaşi credinţă îi unea pe cei doi, Laura Brock devenind în scurt timp tovarăşa de aventuri a lui Casanova. Mintea ei ascuţită şi cultivată impunea respect bătrânului seducător care o trată ca pe egalul său. Şi, pentru a-i insufla mai mult curaj, Casanova îi dădu exemplu femeia pe care o iubise cel mai mult, Theresa Bellino, cântăreaţă deghizată în castrato pentru a se mişca cu mai multă uşurinţă în lumea bărbaţilor şi, implicit, pentru a-şi duce până la capăt dorinţa de-a îndeplini o slujbă care la acea vreme era considerată pur masculină- aceea de soprano.

Plin de curaj este însuşi autorul nostru, care pune în aceeaşi paradigmă Biblia şi Decameronul cu scopul de-a pune în lumină natura divină a creaţiei. Curajos este şi septuagenarului seducător, când pune chipul Laurei, înfrumuseţat de înţelegere şi compasiune pentru trupul său lipsit de vlagă, alături de chipul femeii care jelea la piciorul crucii, chip văzut de el într-un tablou din preaiubita sa Veneţie. Aceeaşi strălucire în priviri, aceeaşi lumină umbrită de tristeţe venea din interiorul amândorora.

În serile care au urmat, şedinţele de studiu erau presărate de amintirile bătrânului Casanova care inventase un joc sofisticat, încărcat de erotism, în care lega plăcerile trecătoare ale cărnii cu cele de durată ale spiritului descoperind o dată cu tovarăşa sa latura aproape nebănuită a iubirii de carte- un erotism intelectualizat. Micromegas al lui Voltaire este explicată în cheie cosmogonică în amestec cu povestirea biblică a lui Adam şi Eva.

Simbolică, în romanul lui Andrei Codrescu, este alăturarea celor doi păcătoşi, Casanova şi Laura Brock, de un grup de monahi găzduiţi într-o altă aripă a castelului. Printr-un edict, împăratul Iosif al II-lea închisese toate mănăstirile lăsând pe drumuri zeci de călugări şi călugăriţe. Imaginea decrepită a acestor asceţi îl fac să privească în urmă cu nostalgie să revadă tot acel păinjeniş de drumuri străbătute cu trăsura de la Paris, la Viena, Dresda, Praga, Moscova, Neapole, fără să se oprească decât atunci când boala l-a ţintuit la pat. În acele momente de răgaz, oferite de trupul vlăguit, citise şi studiase mii de cărţi care făcuseră din el un adevărat erudit. În călătoriile sale îl întâlnise pe învăţatul evreu Eliphas Emmanuel, fiul lui Mordecai Emmanuel, pe care îl uimise cu ştiinţa lui despre limbă ebraică. Eliphas, frate cu frumoasa Leah, de care, altădată, Casanova fusese îndrăgostit era profund implicat în viaţa comunităţii evreieşti persecutată de Maria Tereza, care în 1744 îi alungase pe toţi evreii din Praga. Discuţiile dintre Casanova şi Eliphas ajungeau de fiecare dată să se oprească asupra subiectului pe care numai doi erudiţi îl pot avea în comun: cărţile. Iar pentru Casanova nimic nu putea să fie mai frumos şi mai cuceritor pe lumea asta în afară de cărţi şi femei. A pătrunde în lumea unei cărţi era o aventură echivalentă cu a cuceri şi a iubi o femeie. Deşi, spune Casanova, ”dacă ar fi femei, le-aş pătrunde pe toate. Dar vai! Mă tem că dacă mi-aş petrece tot timpul care mi-a mai rămas citind, nu aş reuşi să pătrund nici a cincizecea parte din ele.”

Eliphas, un peregrin şi el, asemeni lui Casanova, purta cu sine povestiri încărcate de mister legate de istoria comunităţii sale. Astfel, îi relată lui Casanova istoria Golemului din Praga, un hybris al celui mai învăţat rabin din toate timpurile, Judah Loew ben Bezalel, cunoscut ca Maharal care excelase şi în arta magiei. Prin creaţia Golemului, fiinţă menită să-i apere pe evreii din Praga de alte persecuţii, Maharalul se situase pe aceeaşi poziţie cu Dumnezeu fapt pentru care a fost pedepsit. Din nenorocire, Golemul a primit duh şi simţire după chipul şi asemănarea omului şi s-a îndrăgostit de Esther, fiica rabinului.Speriat de propria creaţie şi de patima sa, rabinul a decis să scape de el şi i-a trimis în dar trandafirul morţii prin însăşi fiica sa. Cu toate că ştia că primeşte Moartea de la femeia pe care o iubea, Golemul a mirosit parfumul otrăvitor al trandafirului şi s-a transformat într-un schelet. Casanova ştia că Praga era esenţială pentru destinul său şi că legenda Golemului era mult mai profundă decât lăsa să se întrevadă la prima vedere..

Şi, seară de seară, jocul dintre bătrânul Casanova, pe post de Şeherezadă şi focoasa Laura Brock ce-şi ţinea conştiincios şedinţele de lectură devenea tot mai încărcat de erotism. Era un joc de-a şoarecele cu pisica: cu cât septuagenarul se arăta mai neputincios şi lipsit de vlagă, cu atît Laura era mai aţîţată şi mai pornită să-i trezească la viaţă bărbăţia aflată în aşteptare, precum Golemul din Praga. Se lăsa în voia imaginaţiei înfierbântate şi inventa noi jocuri, lăsându-se sedusă, tocmai, ea, care părea făcută mai degrabă pentru trupul vânjos al necioplitului bucătar Gelder, pe care-l vizita după aceste jocuri lipsite de finalitate.

„-Nu vă amuză, îi spuse ea lui Casanova, faptul că am fost cucerită, în ciuda rezistenţei mele, şi acum trebuie să vă seduc eu ca să vă ascult poveştile?” Iar Casanova, galant din fire, îi răspundea curtenitor:

„- Nici o amintire de-a mea nu valorează cât vederea sânului tău palpitând.” Bătrâna cutră, căreia îi căzuseră pradă zeci de perechi de sâni, care de care mai nurlii, ştia cum să-i aţâţe poftele mai coaptei Laura Brock, povestindu-i toate aventurile lui. E o tactică sigură pe care orice novice în ale amorului o poate aplica în asediul cetăţii-femeie. Mai ales, când asediatorul dispune de rafinament, eleganţă, bun-gust, este un bărbat instruit şi bun prieten cu artele, dispus la cele mai nebuneşti gesturi erotice. Căci cea mai mare şi mai mare dorinţă a femeii pe lumea asta este să aibă putere asupra bărbatului, să-l domine, să-l simtă la picioarele ei, s-o poarte pe culmile extazului.

În cursul zilei bibliotecarul contelui Waldstein trăia din amintiri, frumoasele şi minunatele lui amintiri legate de zecile de femei pe care le iubise cu pasiune: îşi scria memoriile. Şi dintre toate, cele mai obsedante erau figurile ingenuelor trimise de părinţi între zidurile mănăstirilor, tocmai pentru a le proteja de ispitele ce se aflau la tot pasul. Cu cât interdicţia era mai mare cu atât dulceaţa păcatului era mai persistentă, mai acaparatoare.

Apusul vieţii lui Casanova coincide cu apusul unei lumi. Pacea este tulburată de revoluţii, de răzbunări, de interdicţii, de intrigi şi vărsări de sânge. Alungat din natala Veniţie şi retras la curtea Contelui Waldstein, Cavalerul de Seingalt este urmărit de braţul lung al răzbunării celor care le lezase onoarea în tinereţe. O încercare de a-l otrăvi se soldează cu moartea lui Cybelle, terrierul său drag, a cărui moarte Casanova decide s-o răzbune. Era deţinătorul periculos al unor misive de amor trimise de înalţii prelaţi doamnelor din high-life-ul veneţian. Ştia foarte bine ce impact ar fi avut acele înscrisuri asupra duşmanilor săi: „Cuvintele sunt cuvinte şi banii sunt bani, dar cuvintele pot fi bani, în timp ce banii sunt rareori cuvinte. În chestiuni de credit, banii sunt doar cuvinte. Dacă a devenit cuvântul trup, ce-l împiedică să devină bani, o operaţiune măruntă în comparaţie cu cea primară, cosmică? Măruntă da, dar ce dificilă!”

Aşadar, cel mai important lucru învăţat de Casanova de-a lungul unei vieţi a fost puterea de seducţie a cuvântului. Nu-i suficient să arunci în dreapta şi în stânga cu cuvinte. Important şi memorabil este modul în care le spui şi cât de mult suflet pui în ele. Aride, pedante, fals erudite, cuvintele sunt lipsite de farmec şi strălucire şi trec în goană pe lângă urechile celor cărora le adresezi.

Casanova a avut iubite nenumărate, însă a avut inteligenţa de a-şi lua confidentă şi prietenă de suflet pe una dintre cele mai inteligente femei ale vremii, Henriette, o altă curajoasă travestită în bărbat de care-l lega o dragoste sinceră şi profundă. Aflat în momente de răscruce, era singura căreia îi căuta compania şi sfatul . „Multiubită Henriette îi scria el, printre altele, mi-am trăit viaţa cu curiozitate şi, sper, destul curaj şi am considerat că fericirea iubitelor mele este de maximă importanţă. Am trăit fără un plan, deşi am făcut multe planuri şi am auzit râsul răzbunător al zeilor de mai multe ori decât îmi amintesc. Am trăit partea cea mai substanţială a aventurii în propria mea minte, preocupată să mă înţeleagă pe mine şi lumea. Când nu m-am aflat în căutarea plăcerii, am scris. Acestea a fost activităţile mele cruciale, restul e format din consecinţe ale dragostei şi literaturii.” Dragostea şi literatura, în viziunea lui Casanova sunt complementare. Aşa cum spune şi Ortega Y Gasset în eseul „Studii despre iubire”, în orice poveste de amor, ingredientul aflat în proporţie covârşitoare este imaginaţia. Proiectăm asupra celuilalt calităţi şi sentimente care, în realitate, e posibil să nu existe. Apoi, din cuvinte, brodăm o întreagă poveste. În dragoste şi în actul diegetic imaginaţia dă toată savoarea şi amplifică plăcerea. Răspunsul Henriettei îi revelează lui Casanova, adevăratul chip al lumii în care trăieşte- un chip schimonosit de ură şi dorinţă de răzbunare, lipsită de rânduială, o lume în care puterea trece din mâinile celor puţini în mâinile celor mulţi şi imprevizibili, robi ai psihologiei comune, de masă.

La curtea contelui Waldstein, Casanova continuă să-şi rememoreze tinereţea şi să inventeze noi jocuri în care s-o atragă pe Laura Brock. De Crăciun îi face cadou o casetă pentru bijuterii cu oglindă, pe fundul căreia era gravată o miniatură barocă care închipuia două tinere ce se desfătau cu un satir. Laura privi atât de mult în oglindă încât, precum Narcis, îşi descoperi frumuseţea tulburată de dorinţi arzătoare.

Oglinzile erau un alt secret al Veneţiei. Femeile veneţiene, conştiente de frumuseţea lor, se amorezau de imaginea bine ticluită în oglindă, ţinând adevăratul chip, secret, până ce un iubit avea să le scoată la lumină. Atunci cădea vălul şi femeia îşi arăta frumuseţea care izbucnea din adâncul sufletului tulburat de fiorul iubirii.

„M-am născut într-un oraş al secretelor, spune Casanova, cel mai de preţ secret fiind ştiinţa manipulării imaginii reflectate. Unele epoci, în care lumina cade bine, sunt splendid de veneţiene. Peste altele se lasă întunericul.

Tăcerea lui trimitea din nou la măruntul sfârşit de secol şi la tristeţea unui început nou, pe care-l vedea deschizându-se întru stridenţă fără limite, lipsă de maniere, vulgaritate. Subtilitatea, lucrarea stratificată a secolelor, nu mai era apreciată.”

Însă Laura nu se simţea bine în acea lume a oglinzilor, o considera respingătoare atâta timp cât oriunde te-ai fi întors îţi vedeai chipul şi faptele reflectate.

Viaţa la curtea din Dux capătă o altă turnură atunci când îşi face apariţia figura hieratică a Libussei Moldau, o Lolită de provienienţă aristocratică care-i trezeşte contelui dorinţele de mult adormite. Puse alături, una lângă cealaltă, Laura şi Libusse formau un cuplu erotic care întruchipa întreg parcursul vieţii lui amoroase. Laura ştia că rolul ei era „să-i urnească poveştile, să-i întreţină amintirile cu flacăra vie a interesului ei şi să întruchipeze orice dulce iubire din trecut i s-ar fi perindat pe dinaintea ochilor minţii. Devenise întruchiparea amintirilor celui mai interesant om pe care-l întâlnise.”

În romanul lui Andrei Codrescu prezentul, trecutul şi viitorul se împletesc armonios actul diegetic fiind liantul acestor migraţii temporale. „Timpul e un „trompe loeil”, susţine cavalerul. Dacă trecutul, încărcat de amintiri, îl hrăneşte şi-l ţine-n viaţă, viitorul ca o „târfă năbădăioasă scuipă pe toate cărţile lui”. Având drept slogan liberte, egalite, fraternite, revoluţia nu făcea decât să propună o lume a egalitarismului, lumea păpuşilor mecanice, lipsite de personalitate. De aceea se străduia Casanova să-şi scrie memoriile. Era felul lui de-a da culoare viitorului, de a-l îmbogăţi cu imaginea unei lumi deja stinsă, de a-l popula cu figurile personalităţilor cu care se intersectase de-a lungul vieţii: Mozart, Goethe, Pucini, Hegel, Napoleon –toţi marii bărbaţi ai secolului pe care tocmai îl traversase.

 

Bibliografie: Andrei Codrescu, Casanova în Boemia, Polirom, Iaşi 2005

 

autor: Maria Sava

 

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=GHnzos40dxY%5B/embedyt%5D

Somerset W. Maugham – Vălul pictat

 „Nu ridica vălul pictat pe care, trăitorii
Viaţă îl numesc; chiar dacă forme ireale pot fi pe el pictate
Nu fac decât să  mimeze tot ce am crede
În culori întinse la întâmplare – în dosul lui stă ascunsă Teama
 
Şi Speranţa, Destine gemene care îşi împletesc mereu
Umbrele, deasupra haosului orb şi ameninţător.
Ştiam pe cineva care l-a ridicat – căuta,
Pentru că inima-i rătăcită era miloasă, lucruri pe care să le iubească
 
Dar nu le-a găsit, vai!, nici măcar nu erau acolo
Ceea ce există în lume, lucruri pe care le-ar fi aprobat.
Prin multele lucruri fără direcţie, el a mers,
 
O minune printre umbre, un spot de lumină
Pe scena întunecată, un Duh care se chinuie căutând
Adevărul. Dar nici el, nici Propovăduitorul nu l-au găsit”
 
(Nu ridica vălul pictat pe care trăitorii viaţă îl numesc de Percy Bysshe Shelley, trad. Nick Sava)
 
 
William Somerset Maugham s-a născut la Paris  pe 25 ianuarie 1874,  în familia juristului englez Robert Ormond Maugham. Bunicul său, Robert Maugham, fusese  un avocat de renume, unul dintre fondatorii English Law Society, astfel încât era de aşteptat ca tânărul William să îmbrăţişeze la rândul lui cariera juridică. Era al patrulea fiu pe care Edith Mary (născută Snell) îl adusese pe lume la diferenţă destul de mare de ceilalţi trei. La vârsta de 8 ani rămâne orfan de mamă şi  va rămâne marcat pe viaţă de dispariţia ei prematură. Îi va păstra fotografia în camera sa până la sfârşitul vieţii. Doi ani mai târziu, moare şi tatăl său, bolnav de cancer, şi este luat sub ocrotirea unchiului  de pe tată, Henry, MacDonald Maugham, vicar anglican de Whitstable, un mic port din Kent. Sexagenarul snob, căsătorit cu o aristocrată nemţoaică în cu care nu avea copii va deveni eroul principal al povestirii Ploaia.
Crescut în inima Parisului, într-o lume “proustiană” de burghezi cosmopoliţi, cunoscuse de mic copil mediul artistic, casa avocatului Maugham fiind deschisă pentru numeroşi scriitori şi pictori. Prima carte pe care copilul o citea zi de zi mamei  în timpul ceaiului a fost Fabule de  La Fontaine. Îşi face studiile în Anglia şi apoi la Heidelberg în Germania. Nu va profesa niciodată ca medic, meserie pentru care se pregătise, în anii 30 devenind cel mai bine plătit scriitor. Supranumit „Maupassant al Angliei”  debutează în 1897 cu Liza din Lambeth, însă cartea care–i aduce succes este Of Human Bondage(1915)  în care-şi descrie anii copilăriei. Nuvelist, dramaturg şi romancier de mare succes Somerset Maugham moare la 16 decembrie 1965
 
Pornind de la  versurile cu care începe sonetul lui Shelley, Lift Not The Painted Veil Which Those Who Live, romanul Vălul pictatare are ca temă o poveste de dragoste neîmplinită. La prima vedere, povestea  de dragoste dintre tânărul microbiolog Walter Fane şi Kitty Garstin care avea să-i devină soţie pare a fi una obişnuită. Pătrunzând către straturile mai profunde ale diegezei, constatăm că lucrurile nu sunt chiar atât de simple şi descoperim o adevărată lecţie de viaţă. Eroina principală, frumoasa Kitty, aparţine unei familii mic burgheze al cărei ţel principal era accederea pe o treaptă socială superioară. Mama sa, doamna Garstin era  “o femeie aspră, crudă, dominatoare, ambiţioasă, zgârcită şi proastă” şi nu-i putuse oferi lui Kitty un alt model  de căsnicie decât cel pe care îl avusese ea, alături de sărmanul domn Bernard Garstin. Cu ambiţia ei fără margini îşi teroriza, fără cruţare, soţul împingându-l de la spate cu scopul de-a parveni în înalta societate şi de-a mări cât mai mult veniturile familiei. Cele două fiice îşi priveau tatăl  cu acelaşi dispreţ, considerându-l doar o sursă de venituri, un străin care avea obligaţia să muncească până la epuizare pentru a le crea lor tot confortul. Toate eforturile domnului  Garstin de-a intra în Parlament sfârşiră într-un eşec lamentabil, ba până şi biroul de avocatură începu să meargă cât se poate de prost. Doamna Garstin nu cedează, mai ales că, toate eforturile ei se limitau acum la cele două fiice, Kitty şi Doris  pentru care dorea să  aranjeze mariaje avantajoase .
 
Doris, cu care natura nu fusese prea darnică, nu-i oferea mari speranţe, unicul ei ţel fiind s-o mărite cu un tânăr înstărit şi cu o profesie onorabilă. Kitty, în schimb, era o frumuseţe, fapt care o făcea pe doamna Garstin să-şi reverse asupra ei toată dragostea şi toată atenţia precum şi cele mai ambiţioase speranţe de-a parveni. Ceea ce tatălui său nu-i reuşise. Aşteptând să apară pretendentul perfect, ani la rând, Kitty îşi refuză admiratorii şi, pe măsură ce timpul trecea, asupra ei se opreau cu admiraţie doar privirile bărbaţilor mult mai în vârstă. Astfel, mama sa, care devenea din ce în ce mai furioasă pe ea pentru ratarea celor mai bune şanse, începu să coboare ştacheta, mai ales, că până şi urâţica Doris reuşise să angajeze un mariaj cât de cât pe placul ei.
În timp ce Kitty era  panicată că va rămâne în continuarea în preajma exasperantei doamnă Garston, a apărut tânărul biolog Walter Fane. Timid şi obişnuit mai mult cu  munca de cercetare, decât cu societatea mondenă, tânărul doctor se îndrăgosteşte profund de Kitty şi-i cere mâna. În urma unor calcule meschine, vulgara şi superficiala Kitty acceptă căsătoria cu Walter Fane. Era singurul mod, în acel moment, de-a scăpa de sub tutela unei mame tiranice şi totodată de-a căpăta un alt statut, chit că sensibilul şi delicatul doctor ocupa doar măruntul post de bacteriolog al guvernului într-o  colonie chinezească.
 Fire interiorizată, sensibil, reţinut  şi mare iubitor de lectură, Walter  Fane aproape că nu avea nimic în comun cu frivola Kitty, preocupată doar de dans, flecăreală, modă şi flirturi. Capabil de o dragoste profundă, de drum lung, Walter se lăsase prins în mrejele frumoasei Kitty, deşi din prima clipă simţise că nimic nu i-ar fi putut lega. Kitty nu avea nici dragoste, nici respect pentru el. Aproape că-l detesta în momentele de intimitate.
Nemulţumită de ceea ce înfăptuise, Kitty era cât se poate de vulnerabilă,  capabilă, în orice moment, să-şi înşele soţul pe care nu-l putea suferi. Şi iată că-l întâlneşte pe Charlie Townsend, secretar al viceguvernatorului coloniei, făcut din acelaşi aluat, vulgar şi nepăsător, mult mai chipeş şi oricând dispus la o relaţie clandestină, deşi era căsătorit cu Dorothy Townsend. Kitty şi Charlie au devenit în scurt timp amanţi  fără să le pese prea mult de eventuala descoperire a relaţiei lor. Într-una din zile doctorul Walter Fane se întoarce mai devreme acasă şi-i surprinde pe cei doi făcând amor. Este momentul de cotitură al vieţii cuplului Walter Fane şi Kitty. Convinsă fiind că amantul o iubeşte într-atât încât să facă nebunia de a-şi părăsi familia, Kitty merge să-i ceară lui Charlie să-şi lase nevasta şi să se căsătorească cu ea. Era atât de naivă încât să creadă că un personaj frivol, lipsit de profunzime, aşa cum era Charlie, ar fi dat totul pentru a fi împreună cu ea. Plictisită de statornicia şi adâncimea iubirii lui Walter, Kitty căutase aventura, senzaţiile puternice, neprevăzutul, în braţele amantului său căruia, nici măcar nu-i trecea prin cap să-şi pericliteze statutul social.  Trezit brusc din adoraţia pe care o nutrea pentru nevasta sa, rănit de moarte  în adîncul sufletului  pentru că-i fusese necredincioasă, Walter îi cere să-l însoţească în insula Mei Tan Fu, bântuită de holeră. Şansele de supravieţuire erau egale şi minime pentru amândoi. Este momentul în care consideră că singur Dumnezeu poate decide asupra relaţiei lor: O iubise prea mult până-n momentul adulterului, iar acum dragostea se transformase într-un dispreţ profund pentru incapacitatea femeii de a-şi depăşi condiţia.
 
Ajunşi în  Mei Tan Fu pentru Walter Fane şi Kitty viaţa capătă cu totul alte dimensiuni, atâta timp cât graniţa dintre viaţă şi moarte devenise aproape invizibilă: „Când toate lucrurile durau atât de puţin şi nimic nu conta prea mult, era pur şi simplu păcat că oamenii, dând o importanţă absurdă unor obiecte neînsemnate, îşi provocau nefericire şi lor înşile, şi unii altora.”
De fapt adevărata poveste de dragoste abia de aici începe. Doctorul Walter Fane, superior din punct de vedere spiritual, îşi dă seama că privind-o pe biata Kitty cu ochi de îndrăgostit o împovărase cu calităţi pe care nu le avea, aşteptând de la ea să se poarte aşa cum nimeni n-o învăţase. Chipul ei frumos nu-l înşelase, ştia că-i frivolă şi că nu-l iubeşte însă sperase ca timpul s-o schimbe. Adulterul ei a venit ca un duş rece, vălul pictat cu imaginea frumoasă a unei femei superioare spiritual a căzut  lăsând la vedere hidoşenia unui chip găunos. Aici află şi el un mare adevăr:  „Există o singură cale de a le cuceri inimile şi anume aceea de a deveni aidoma celor de care vrei să fii iubită.” De aceea nici nu se gândeşte să divorţeze de Kitty  continuînd s-o iubească în adâncul fiinţei sale.
 
 Încet-încet, rolurile par să se inverseze, Kitty descoperă că bărbatul lângă care trăia merita toată dragostea şi tot respectul din lume. Prin ceea ce face  se străduieşte atât cât poate să se ridice la nivelul lui. Dar Walter nu-i mai pote arăta iubirea. Focul va arde mocnit în adâncul sufletului său până la capătul vieţii. Între timp află că Kitty este gravidă, un alt motiv să-i macine sufletul atâta timp cât nu se ştia sigur al cui este copilul. Se  lasă, pur şi simplu, acaparat definitiv de munca de cercetare transferând destinului decizia de-a să tranşa lucrurile. Se îmbolnăveşte de holeră şi în scurt timp moare.Ultimele cuvinte pe care i le-a şoptit lui Kitty au fost: „De murit a murit dulăul ( The Dog it was  at died)”, ultimul vers din Elegie la moartea unui câine turbat de Oliver Goldsmith. S-a dovedit până la urmă că „dulăul cel rău” a murit, probabil, muşcându-l pe omul fără caracter.
 
Moartea lui Walter Fane o aduce pe Kitty cu picioarele pe pământ: învăţase că viaţa trebuie trăită cu toată fiinţa, că nu banii şi statutul social sunt lucrurile esenţiale pentru care să trăieşti.”…singurul lucru care ne dă posibilitatea să privim fără dezgust această lume în care trăim este frumuseţea pe care oamenii o creează când şi când din haos. Tablourile pe care le pictează, muzica pe care o compun, cărţile pe care le scriu şi vieţile pe care şi le duc. Dintre toate acestea, cea mai bogată este viaţa frumoasă. Aceasta este opera de artă desăvârşită, îi spune Waddington, personaj cu rol de a doua conştiinţă, frumoasei Kitty.”
 O nouă întîlnire cu Charlie îi confirmă că nu-i meritase dragostea nicio clipă şi că niciodată n-a fost omul care să-i merite încrederea.
Se hotărăşte să se întoarcă în familie şi să-şi crească copilul ce avea să se nască. Ştia că are pentru ce să trăiască luîndu-şi viaţa de la capăt: „Puternic este cel care se cucereşte pe sine.”.
Moartea mamei sale vine exact la momentul potrivit pentru nefericitul  Bernard Gastrin care toată viaţa nu-i ieşise din cuvânt, lăsându-se terorizat de ea. Kitty şi tatăl său  hotărăsc să meargă în Bahamas să-şi trăiască viaţa aşa cum n-o mai trăiseră până atunci: ca doi oameni normali. „Singurul lucru care contează este dragostea pentru datorie. Când dragostea şi datoria este unul şi acelaşi lucru, atunci ai în tine harul şi te vei bucura de o fericire care depăşeşte orice înţelegere”, îi spusese, cândva, stareţa mănăstirii din Mei Tan Fu.
 
Romanul lui Somerset Maugham a fost transpus pe peliculă în 1934, Kitty Fane fiind interpretată de Greta Garbo şi în 2006 cu Naomi Watts şi Edward Norton în rolurile principale. Am văzut ecranizarea din 2006 şi pot spune că, deşi acţiunea este puţin schimbată în sensul că relaţia dintre  Kitty şi Walter Fane este prezentată puţin diferit în momentul în care ajung pe insula bânduită de holeră, filmul merită să fie văzut.
Bibliografie: Maugham W. Somerset, Vălul pictat, Polirom, Iaşi

Vasile Pârvan

 

 

Nu e altă glorie decât aceea de a-ţi da viaţa pentru alţii”. Citind azi această frază, aproape că pare lipsită de sens. Te întrebi din ce aluat a fost plămădit cel care, deasupra oricărui individualism, deasupra oricărei mărginiri, neţinând cont de politica îngustă a celor vremelnic aflaţi în fruntea ţării, avea un asemenea ideal de viaţă. Azi, când scriitorul se revoltă şi spune că nu va mai scrie, când actorul acuză şi refuză să se mai urce pe scenă, când profesorul se răzbună apelând la jumătăţi de măsură, când individul creator, în genere, îşi legitimează actul creaţiei doar prin randamentul material, idealul uman sub care şi-a rânduit viaţa Vasile Pârvan vine dintr-o altă lume, o lume despre care te întrebi dacă a existat vreodată în istoria acestui popor.

„Scopul vieţii trebuie să fie însăşi viaţa în totalitatea ei… ca esenţă.” „…taina vieţii celei fără de moarte în memoria perpetuă a generaţiilor, altfel aşa de uşor uitătoare, stă în puterea ce a avut muritorul de a se curăţi de păcatul încântării de sine. Stă în renunţarea de a se fi iubit numai pe sine, de a fi apăsat mereu pe aproapele cu greoaia lăţire a fiinţei sale, de a fi cerut mereu recunoştinţă pentru faptele sale. Stă mai ales, în puterea de a se dărui mereu fără răsplată şi fără nădejde, numai pentru iubirea de lucrurile cari nu putrezesc şi pentru continua iertare a oamenilor, cari din ţărână se nasc şi în ţărînă se întorc.”(Memoriale)

Ori poate ne-ncearcă gândul că n-a trăit printre oameni, n-a cunoscut răul în lume, nu s-a luptat cu viaţa şi, e aşa, un simplu teoretician. Respinge acest gând şirul de întrebări retorice pe care şi le pune creatorul: „Cine va putea vreodată spune suferinţa de a nu fi primit să lucrezi pentru câştigarea pâinii tale de-o zi? Cine va putea însemna în forme văzute suferinţa de a cere ajutor şi de a fi alungat, de a cere mângâiere şi de a fi mustrat, de a cere adăpost şi de a fi trimis altuia, până la casa cea largă a Zeului celui prea Puternic, sub acoperişul de frunze şi pământ umed al căruia abia vom găsi în sfârşit adăpost?Tăcere e viaţa perpetuu chinuită de oameni. Toate gândurile, toate speranţele, toate durerile aproapelui nostru stau atârnate deasupra abisului morţii în care se va prăbuşi viaţa lui, fără a fi avut răsunet niciodată în alt suflet de om. Tăcerea e viaţa morţii şi moartea vieţii.”( Memoriale, Tăcere) Căci da, cu tăcere li se răspunde celor ce vor a se desprinde din individualismul ucigător, sperând în solidaritatea faţă de cel aflat în suferinţă; acea tăcere devenită valoare a vieţii, acea tăcere mai presus de Cuvânt. Şi mai ales acum, când lumea în care trăim se face tot mai urâtă. Trebuie să fii un mare entuziast pentru a crede în legi universal etice, mai presus de urâţeniile morale atât de evidente.

Un adevărat Erou al culturii române a fost Vasile Pârvan, prestigios om de ştiinţă, filozof al culturii, arheolog de excepţie, profesor emerit, într-un cuvânt: „unul dintre cele mai rare cazuri de om plural”, în care întâlnim cea mai consistentă gamă de ipostaze: tragicul, eroul, educatorul, teoreticianul, eruditul, filozoful, patriotul, umanitaristul, artistul, înţeleptul… Dar dintre toate aceste atitudini, dominante au fost cele ale tragicului şi eroicului.

Tragicul, acea stare de luptă interioară dintre gândirea cosmică şi limitele individului uman, spiritualizare monumentală ce poate aparţine doar gladiatorilor care, înainte de-a muri, aduceau laude Cezarului. Gândul cosmic constituie una dintre constantele trăirii lui Pârvan. El a trăit cosmicul şi eticul asemenea anticilor, în viziunea cărora reprezentarea lumii înconjurătoare era armonioasă şi eternă. Şi la toate acestea se mai adăuga „psihologia ţăranului român amarnic, care nu poate să sufere pe neisprăviţi şi pe căldicei şi nu apreciază decât pe oamenii tari şi corecţi.”(Vasile Băncilă)

De teoreticieni e plină lumea. Viaţa adevărată, cea care împlineşte, trebuie trăită cu simţul datoriei, în primul rând faţă de ceea ce laşi în urma ta. „Cei buni moştenesc puterea lor nu din înrâuriri străine, ci din ce are mai adânc în firea lui poporul nostru” şi rămân oameni de omenie, adică rămân legaţi pe veşnicie de cei din care s-au născut şi de cei cărora le dau ei înşişi viaţă. Ca orice om a fost şi el supus îndoielii, a fost lovit, s-a prăbuşit sub povara loviturilor, dar nimeni nu i-a putut nărui visul lui măreţ acela de a trăi pentru oameni şi printre oameni. Şi filozofia lui de viaţă era cu faţa către origini în armonie cu lumea, cu Cosmosul. Adevăraţii creatori se îndoiesc de creaţia lor, nu pentru a o nega, ci pentru a se opri asupra ei şi a o clarifica şi pentru a o transmite urmaşilor cu responsabilitate.Şi trebuie să te îndoieşti de tine însuţi deoarece, atunci când o faci, simţi nevoia să fii în preajma celorlalţi, să capeţi sprijinul lor.

Până la Vasile Pârvan n-a scris nimeni un studiu despre datorie aşa cum a făcut-o el. Încă dinainte de 1916 avea o reputaţie de profesor excepţional, dublată de prestigiul unui mare om de ştiinţă. Sălile de curs erau neîncăpătoare, prelegerile încărcate de tensiune spirituală, încât orele lui erau adevărate clipe festive pentru auditoriu, iar studenţii săi l-au numit cu o „iubire infinit respectuoasă, Magistrul.”A lipsi la una din prelegerile lui ni se părea o infracţiune”, spune fostul student Vasile Băncilă. În studiul său „Universitatea Naţională a Daciei Superioare”, publicat în martie 1919, în revista „Luceafărul”, Vasile Pârvan trasează principalele direcţii de dezvoltare în plan social-educativ ale universităţii clujene, cerând tinerilor să participe la consolidarea culturii printr-o însuşire temeinică a acesteia şi lăsându-se călăuziţi de idealurile generoase care sintetizau experienţa de veacuri a neamului. Pledoria lui susţinea o şcoală creatoare de personalităţi, considerând că adevăraţii dascăli sunt cei care îşi pregătesc elevii pentru a fi capabili să-i întreacă. Cerea educatorilor să înţeleagă adevărata şi nobila lor misiune în lume, să fie legaţi de toţi cei din jurul lor să nu precupeţească nici un efort în formarea tinerei generaţii: „Căci fiecare tinereţe îşi trage conştiinţa despre puterile ei din bătrâneţile glorioase, pe care le însoţeşte pe drumul cel melancolic către Soare-Apune. Şi fiecare bătrân, care cade obosit, lasă un tânăr singur. Şi tânărul în aceeaşi clipă e chemat bătrân şi altul, mai tânăr ca el trece să-i facă tovărăşie şi sprijin. Iar moartea celor bătrâni îmbătrâneşte pe cei tineri.(Memoriale)

Precursor al lui Blaga, în filozofia culturii, Vasile Pârvan a scris un poem excepţional închinat creatorului. Stilul său aparţine marilor inspiraţi, realizând concepte-imagini unice care relevă posibilităţile filosofice latente ale graiului românesc, precum: „eroism creator”, „civilizaţie locală”, „ritm cosmic”, „înrâurirea pământului”, „ritm istoric”, „contiguitate”, „treaptă stăpânitoare”, „viaţă cosmică, „voinţă egocentrică” etc.

În Memoriale există un studiu numit Tăcere, adevărat poem în proză închinat meditaţiei active, eroul principal fiind Alegenor, săpătorul în piatră, care gândeşte că viaţa omului e asemeni unui bloc de marmură. Ea ne cere să-i pătrundem adâncurile, să-i descoperim formele nevăzute, să căutăm faţa lăuntrică a lucrurilor. Asemeni lui Carlyle, Pârvan crede în tăcerea creatoare, a gândului nerostit, sacru, şi a mâinilor neostenite. El dă Cuvântului valoarea sa cea dintâi, atunci când uimirea şi mirarea dădeau naştere înţelepciunii. Pentru el tăcerea nu însemna retragere în singurătate, ci năzuinţă către creaţie, dorind continuu să dăruiască şi altora rodul minţii sale. Se întreba precum Alegenor: E viaţa noastră vorbă ori tăcere? Piatra tăcută, „duioasa minune a gândului omenesc”, „lumina lăuntrică a sufletelor”, stă mărturie a luptelor sufletelor ce clocotesc în universul misterios al pasiunilor.

Tăcerea nu e sfidare a lumii ci o valoare a vieţii, căci nimeni nu are dreptul să refuze ceea ce n-a creat el însuşi: „Nu pot săpa ce n-am văzut săpat de nimeni înaintea mea”, spune cioplitorul în piatră Alegenor. Artistul adevărat caută idealul ce se râsfrânge în „lumina lăuntrică a sufletelor” celorlalţi. Astfel încearcă să răspundă la marile întrebări ale creaţiei: cât putem da lumii din ceea ce este nepieritor în ea, acesta fiind adevăratul rost al omului pe pământ. Şi Alegenor încearcă să înţeleagă de ce atâtea suflete de modelatori ai pietrei ori ai cuvântului, bogate şi calde în adâncurile lor, n-au spus nimic, ori aproape nimic despre dânsele, despre faţa lăuntrică a omului care se luptă cu viaţa, în opera lor aşa de desăvârşit omenească:”(Memoriale, Tăcere) În tăcerea lui Alegenor, săpătorul în piatră, sălăşluiesc marile adevăruri ale vieţii – să-i poţi învăţa pe oameni să se apropie de lucrurile simple, să înveţe continuu din măreţia naturii, din zborul maiestuos al păsărilor, din căderea lină a frunzelor, din tăcerea pietrei, din adierea zefirului, din unduirea molcomă a valului.

Marele arheolog Pârvan purta cu sine rosturile ascunse în adâncurile pietrelor în care săpase pentru a descoperi liniştea şi seninătatea unei vieţi depline. „Noi săpătorii în piatră învăţăm pe oameni a vedea viaţa; noi îi silim să-şi adâncească înţelegerea ei, contemplând îndelungat liniile reprezentative ale furtunelor interioare din sufletul omenesc perpetuu agitat; noi le dăm gândirea monumentală, care alege ce e statornic de ce e trecător în om; noi îl deprindem să caute scurtimea de piatră, claritatea, de linia pipăită, şi în poezia ca şi în muzica lor, şi tot astfel şi în vorba spusă solemn pentru a da viaţă ori moarte aproapelui. Noi îi învăţăm pe muritori să mediteze asupra vieţii lor, arătându-le că se poate închide într-o vedenie de piatră întreaga bogăţie a vieţii lor agitate, creându-le gesturile simbolice perpetuu expresive, silindu-i să-şi aleagă şi ei din infinita mişcare tainică a lăuntrului lor inform, stăpânita, puternica încordare a unor linii, întruchipate în însăşi oasele şi carnea lor şi care dau aproapelui cât mai mult din vedenia lăuntrică a suferinţei ce le-a crispat.” ( Vasile Pârvan-Memoriale, Tăcere)

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=d5UHKFI25YE%5B/embedyt%5D

 

Bibliografie:  Vasile Vetişanu, Vasile Pârvan, idealul uman şi valorile vieţii, Editura Albatros

Nick Sava- Pricepuţii

 Marilena Muraru-Duminica noaptea în familie

Generalizând (puţin, ca de obicei), am putea spune că o altă trăsătură de caracter (şi comportament) a românilor este „priceperea”. Sau mai curând „pricepinţa”, dacă acesta ar fi un cuvânt românesc. Mai puţin priceperea de a face ceva, cât aparenţa, ba chiar convingerea că fiecare din noi, bărbat sau femeie, tânăr sau bătrân, incult sau intelectual, suntem suficient de pricepuţi în tot felul de domenii – suficient de pricepuţi pentru a ne da cu părerea şi a sfătui pe alţii.

Nu ştiu dacă şi asta este una din reminiscenţele „iepocii”… probabil că da. Pe atunci nu ne puteam permite să ne dăm cu părerea în problemele politice. La acele probleme se pricepea Unul, singurul care îşi permitea (şi profita la maximum de această “putirinţă”) să îşi expună pe larg „ideile”, oricât de idioate ar fi fost ele. A-l contrazice, echivala cu o erezie; a sugera completări, implica un mare risc… În lipsa „marelui” aşa şi pe dincolo, singurii care îşi permiteau să îşi dezvăluie o oarece pricepere în politichie era vreun „cadru de nădejde” – dar întotdeauna făcând referire la ideile Marelui Priceput, susţinându-şi opiniile cu citate din vasta operă a aceluia…

Oamenii de rând aveau dreptul să se priceapă la fotbal. Sigur, şi la alte câteva chestii. La vreme, la femei (bănuiesc, şi bărbaţi), la cărţi şi filme, la pescuit… dar mai ales la fotbal. Făceam şi desfăceam echipe, desfiinţam antrenori, înjuram (sau mai rar – doar când ţineau cu echipa „noastră” – elogiam) arbitrajul, dădeam pronosticuri, făceam clasamente…

A venit schimbarea şi ne-am descoperit drepturile. Din acel moment, am devenit „pricepuţi” în toate cele. Mai ales în politică, dar şi în economie, sănătate, învăţământ, administraţie, ecologie, probleme sociale… E bine, e bine! – susţineau cei pricepuţi în democraţie. Aşa trebuie să fie, poporul trebuie să-şi dea cu părerea. Şi jurnaliştii. Şi magistraţii. Şi profesorii, medicii, militarii, poliţiştii – mai ales politicienii!

Pe lângă problemele de interes general, bineînţeles ne dăm părerea şi în domenii cu interes mai redus. Desigur, despre fotbal. Oricât ar fi el de „sport-rege”, cel mult 10% din populaţie chiar e pasionată de fotbal. Cu părerea îşi dau şi cei 70-80% de indiferenţi care nu au văzut măcar un meci pe stadion. Desigur, din tradiţie… Dar am început să ne dăm cu părerea în gastronomie, muzică (inclusiv cea cultă), literatură („că nu e om să nu fi scris o poezie…”), astrologie, modă, maşini. Despre cum să creşti un copil (şi cum nu), despre cum să îţi înşeli nevasta şi cum să cucereşti „nevasta prietenului”, cum să faci bani (mulţi) pornind de la nimic, cum să îţi dovedeşti bunul simţ dăruind „Codul bunelor maniere” prietenilor, cum să explici de ce Mihaela Rădulescu e cea mai talentată scriitoare româncă în viaţă…

Deci, era normal ca acele locuri unde îţi poţi da cu părerea în public (şi nu doar nevestei) au mare căutare în acest moment. Cine poate, la TV; cine nu, pe bloguri, pe site-uri, pe ziare on-line. Opiniile devin măciuci, săbii (rar, florete). Oponenţii devin adversari, duşmani personali (şi publici) ireductibili. Dreptul la propria opinie devine polemică, înjurătură, ameninţare. Începând prin a ne dovedi spirituali, sfârşim a ne dovedi mojici, grobieni, violenţi…

Un singur lucru nu ţinem absolut deloc să dovedim: că suntem pricepuţi în domeniul în care ne desfăşurăm activitatea. Nu vei auzi un profesor care să explice pe larg reformele de care are nevoie învăţământul; nici un politician ce măsuri se impun pentru a reforma clasa politică; nici un medic… Mai mult, cei ce perorează despre neregulile ultimului meci nu îţi vor vorbi niciodată cum şi ce trebuie făcut ca un anumit lucru să fie făcut mai bine şi mai repede… Mai ales, nu îşi vor demonstra priceperea în domeniul respectiv.

De aceea nu pot numi „priceperea” românilor „pricepere”. Sunt absolut convins că, la nivel naţional, nu sunt mai mult de 30% de oameni cu adevărat pricepuţi, având ceea ce se numeşte „competenţă”. Şi de aceea numesc această calitate a românului, mai curând, „pricepinţă”. Ştiu că nu există în DEX, dar nici chiar DEX-ul nu a fost făcut de cei mai pricepuţi români… Mai este loc de completări.

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=BbuCGagQrtY%5B/embedyt%5D

Vasile Voiculescu, jurnalistul

Carmen Smutneac- Poetul martir Vasile Voiculescu

„Acest om simplu (n.r.Vasile Voiculescu) şi totuşi întortochiat, care era un mistic dublat paradoxal de un cazuist cu spirit eminamente raţionalist, care avea, ca medic, întinse cunoştinţe de specialitate, dar care ţinuse să se iniţieze serios şi în teologie, şi în ştiinţele oculte, care citea cu pasiune literatură în mai multe limbi, complăcându-se însă în a lăsa impresia de a nu fi la curent cu nimic… acest om venit parcă din adânc şi de departe, la care ţăranul de rasă străveche nu s-a citadinizat niciodată pe deplin, cred că n-a fost cunoscut de nimeni cu adevărat.” (Dinu Pillat)

Aidoma multora dintre scriitorii români, activitatea creatoare a lui V. Voiculescu a fost dublată de una civică, prin demersul său publicistic. Omul de o adâncă cultură şi medicul de mare omenie era conştient că promovarea culturii în rândul maselor largi nu poate veni de la instituţiile statului şi nici de la clasa oligarhică aflată la conducerea ţării, ci de la adevăraţii oameni de cultură capabili să-şi asigure roluri de misionari. Activitatea sa publicistică se întinde pe o perioadă de trei decenii, între 1918 şi 1946, timp în care a fost prezent atât în presa scrisă cât şi în cea vorbită, în calitate de conferenţiar la radio.

În presă a debutat în 1919, la publicaţia bârlădeană, Florile dalbe, alături de G. Tutoveanu, Tudor Pamfile şi M. Lungeanu, promovând un semănătorism înnoit faţă de cel  de la  „Sămănătorul”. Între 1919 şi 1928 desfăşoară o largă activitate publicistică la revista „Lamura”, editată de Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii şi  condusă de Al. Vlahuţă şi Al. Brătescu-Voineşti. Activând la această revistă, îşi propunea „să pună în legătură pe toţi cărturarii şi scriitorii noştri cu învăţătorii şi cu tineretul de la sate, pentru a pregăti, împreună, cu o sănătoasă şi largă înţelegere a vieţii şi a rosturilor ei, acea binecunoscută unire sufletească, pe care se reazimă tăria popoarelor şi pe care nu pot s-o dea nici izbânzile armelor nici jocurile iscusite ale diplomaţiei.” ţelul suprem fiind de cultivare şi educare naţională. După 1928, Voiculescu se apropie de cercul de la „Gândirea” alături de Lucian Blaga, Adrian Maniu, Tudor Vianu, Nichifor Crainic… În acelaşi timp, publică zeci de articole cu caracter medical, în revista „Albina, oferind consultaţii în schimbul obligaţiei de-a contracta un abonament anual. Pe lângă activitatea publicistică, Vasile Voiculescu editează şi o serie de broşuri de popularizare, având ca scop principal educarea maselor.

Vreme de un deceniu şi jumătate, motorul promovării culturii naţionale pe calea undelor a fost poetul, scriitorul şi medicul Vasile Voiculescu. Primul contact cu Radioul l-a avut în 19 februarie 1929, când face lectură la microfon, citind din versurile sale. Pe lângă conferinţele pe teme culturale („Novalis”, „Cultură şi civilizaţie”,Misterul Shakespeare”), anul următor va inaugura rubrica „Ora satului” în care, sub titlul „De vorbă cu sătenii”, va începe o serie de conferinţe despre igiena generală, despre relaţia omului cu natura. Din 17 mai 1931, emisiunea sa va purta numele „Sfatul medicului”, rubrică care a figurat încă 50 de ani sub acest nume. Deseori în activitatea sa de om al Radioului îşi invita confraţii pentru a conferenţia pe teme culturale. Totodată va fi un consecvent îndrumător şi coordonator al emisiunii Universitatea radio iniţiată de Dimitrie Gusti. Grea viaţă începe să aibe publicistul în perioada de fascizare a ţării, respingând cu vehemenţă orice idei calomnioase, subversive, la adresa fiinţei noastre naţionale. Astfel, va consemna într-una din cronicile sale: „La radio nu fac decât să continui clientela din oraş. Aceiaşi clienţi desbrăcaţi nu la fizic, ci moral. Bolnavi de vanitate, de răutate, suferinzi de lăcomie, cu viţii şi tare, se perindă în dosul şi câteodată se strecoară în faţa microfonului. Am o vastă clinică de psihiatrie, devin psihiatru, deliruri de conferenţiar şi literat, manii de persecuţie radiofonică, de invidii, de pismă, de ură, fobii radiofonice, paralizii ale bunului simţ, epilepsii de nevropaţi, demenţă, perversiuni”. Liber în gândire, nelegat de vreo ideologie sau şcoală literară, Vasile Voiculescu va fi, pur şi simplu, în slujba naţiei sale. Singurul lui gând era cultivarea poporului; singurul crez era că, arta nu poate şi nu trebuie pusă decât în slujba propăşirii culturii naţionale. Rezistenţa sa din perioada legionară se prelungeşte în anii de după război, când teroarea fascistă care condamnase cărţile lui Sadoveanu la ardere pe rug este continuată de cea comunistă în care biblioteci întregi sunt arestate şi condamnate la moarte prin aceeaşi metodă. Cărturarul va rămâne pe baricade în căutarea idealului de perfecţiune umană pe care încerca să-l transmită conaţionalilor săi: „Să ne întrebăm ce am făcut pentru împodobirea sufletului nostru şi al celorlalţi, cât adevăr am adunat, câtă lumină am strâns şi am răspândit, ce bunătate am împărtăşit, să ne reculegem şi să cântărim cum ne-am răsplătit părinţii, cum ne-am iubit fraţii,  cum ne-am înălţat copiii, cum ne-am cinstit soţia şi familia, cum ne-am ajutat aproapele, cum ne-am slujit neamul, cum am uşurat măcar cu greutatea unui pai, omenirea.”

Nu cred că în presa contemporană să găsim vreun jurnalist atât de dedicat naţiei, cu gânduri şi sentimente atât de curate!…Poetul s-a ţinut dârz pe baricade în confruntarea cu cei ce l-au ucis pe Iorga, a protestat cu armele sale împotriva lagărelor naziste şi-a metodelor inumane de anihilare a fiinţei umane.

În numărul 41 al revistei Presse medicale, Pierre Werthelmer publică articolul „Lobotomia prefrontală”, fapt care-l umple de indignare şi căruia îi răspunde cu studiul „Lobii frontali-inamici ai umanităţii”. Dar cel mai trist eveniment care-l marchează pe umanistul Voiculescu este lansarea bombei atomice, despre care scrie că aşa şi-a imaginat prăbuşirea Atlantidei în a cărei existenţă crezuse. Cel care credea în misiunea perpetuă a omului de cultură de a se pune în slujba poporului căruia îi aparţine, primeşte în această perioadă şi cea mai cruntă lovitură în propria existenţă – moartea soţiei, Maria Mitescu-Voiculescu, ceea ce îl va marca până la sfârşitul vieţii, amplificându-i însingurarea. Dar iată că unul dintre cei mai împătimiţi iubitori de oameni ai culturii române, singurul scriitor care şi-a păstrat verticalitatea până la capăt, refuzând colaborarea cu regimul comunist, nou instaurat, va plăti cu vârf şi îndesat atitudinea sa de om al cetăţii.

 

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=wNkX01oUDEI%5B/embedyt%5D

La 5 august 1958, Securitatea pătrunde cu forţa în casa „duşmanului regimului”, Vasile Voiculescu, pentru a găsi materiale compromiţătoare. Este anul în care, în directivele celor de la putere, sunt înscrise două mari acţiuni de anihilare a elitelor naţionale. Arestarea lui Vasile Voiculescu făcea parte dintr-un plan de procese prin care se dorea intimidarea  oricărei reacţii a clerului la noua Lege a Cultelor. Astfel, poetul a fost inclus în procesul grupării „Rugul Aprins”, deşi participarea lui la activităţile acestei grupări nu era una marcantă. „Rugul Aprins” era un cerc de rugăciune şi reflecţie religioasă înfiinţat de călugărul rus Ioan Străinul, la Mănăstirea Antim, unde acesta adusese din pribegie o icoană a Sfintei Fecioare stând deasupra unui rug aprins. În fruntea grupului se aflau Sandu Tudor, Sofian Boghiu ş.a., toţi membrii participând la acele momente de reflecţie şi meditaţie în care îl căutau pe Dumnezeu în interiorul propriei fiinţe prin rugăciunea inimii. Participarea lui Vasile Voiculescu n-a fost nici pe departe cea evocată de Marius Oprea în cartea sa „Adevărata călătorie a lui Zahei”. În august 1958, Vasile Voiculescu este arestat şi, o dată cu el, întreaga bibliotecă, în jur de 6000 de volume, printre care şi o carte în limba germană a lui Em. Swedengorg adnotată cu versuri în limba română, ca document incriminator.Celor şaisprezece  din lot li se înscenează un proces, fiind acuzaţi de „uneltire împotriva ordinii sociale”.

 Iată ce spune preotul Roman Braga: „A fost o parodie de proces cu uşile încuiate, deoarece au fost rostite ca martori numele unor oameni din guvern, cum era Athanase Joja…”

La câteva luni după lotul „Rugului Aprins”, în care fusese arestat Vasile Voiculescu, se pune în aplicare cel de-al doilea plan de intimidare al intelectualilor prin arestarea lotului Noica – Pillat, în urma căruia sunt întemniţaţi douăzecişicinci de intelectuali pentru marea vină de a se fi întâlnit şi discutat cărţi de-ale lui Goethe, Cioran, Noica.

Nu se poate trece cu vederea peste lipsa de reacţie a scriitorilor români aflaţi la masă cu puterea comunistă. Tudor Arghezi se ascunde, Zaharia Stancu, pe care poetul îl ajutase în regimul anterior într-o situaţie similară, nu vrea să se implice, iar Mihai Beniuc îl respinge pe fiul scriitorului, nedorind să depună mărturie, deoarece, „n-a vrut să colaboreze cu Puterea”. Radu Boureanu, expertul literar al Securităţii, declară poeziile lui Vasile Voiculescu drept „duşmănoase”.

Încarcerat la Jilava, este întâlnit de Nicolae Steindhart, care mărturiseşte în Jurnalul său: „Totul – ca de atâtea ori în atâtea locuri penitenciare, dar acum e primul contact – se arată în aşa măsură de lugubru şi apăsător încât nu pare a fi real. Încântătoare e prezenţa doctorului Voiculescu, foarte îmbătrânit, numai oase, blând, manierat, paşnic, nobil, vioi la minte, dar frânt de oboseala.“

Doctorul Voiculescu şi episcopul Leu (tare dărâmat, umbla în carje, e înţolit în straie miţoase de baciu la o stană de munte înalt) sunt interogaţi pe îndelete de gardienii care, probabil, se plictisesc. Amândoi sunt batjocoriţi şi beşteliţi, insultaţi, înjuraţi şi porcăiţi. Ceilalţi scapă mai usor.“

 

După 4 ani, în 1962, va fi eliberat. Iese din închisoare în stare de agonie, pe targă, bolnav de TBC şi moare peste câteva luni cu inima rănită, pentru arestarea celor 6000 de volume pe care nici urmaşii nu le-au mai recuperat.

A fost un martir al neamului căruia, astăzi, singura mulţumire care i se oferă de către contemporani, este aceea de-a fi pus în debara cot la cot cu ceilalţi morţi netrebuincioşi, pe motiv de evoluţie culturală. Indiferent câtă recunoaştere îi va da sau nu posteritatea, Vasile Voiculescu rămâne un reper moral în cultura română, un mare Umanist pus în slujba propriei naţii şi un scriitor de valoare a cărui operă n-a fost îndeajuns explorată.

Marile porunci către Adevăr şi Dreptate, înaltele porniri către Bunătate şi Jertfire de sine vin din adâncurile firii noastre primordiale, măcar tot din atât adânc cum vine egoismul orb, răutatea şi minciuna, şi ar trebui să fim buni cel puţin cât suntem răi, să fim vrednici cât suntem mincinoşi, ca să fim întregi.”(Vasile Voiculescu, Aşchii de meditaţie).

 

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=sJWmJhMme_0%5B/embedyt%5D

Bibliografie: Vasile Voiculescu, Gânduri albe, Editura Cartea românească , 1986

NICK SAVA – Jean-Michel Basquiat

Artist american ( 22 decembrie1960 -12 august 1988), născut în New York din mamă portoricană şi tată haitian, Basquiat vorbeşte, de copil, fluent, engleza, spaniola şi franceza. Deşi părăseşte de timpuriu şcoala, în urma lecturilor dobândeşte o temeinică pregătire în simbolistică, antropologie, mitologie, poetică şi, bineînţeles, estetică picturală. Printre cărţile de referinţă sunt Anatomia lui Gray şi Jurnalul lui da Vinci.
De la 17 ani începe să se producă, pe zidurile clădirilor din Manhattan (şi din staţiile de metrou), devenind primul artist de street art (grafitti). Faimoasa lui semnătură SAMO devine cunoscută în lumea artiştilor. La 20 de ani, după ce declară că „SAMO is death!”, începe să picteze în atelier – nu numai pe pânză, ci şi pe carton, placaj, planşe, uşi, afişe (postere). Faimosul critic al epocii, Rene Ricard, scrie elogios despre el, lansându-l în lumea galeriştilor de artă şi într-o carieră internaţională. Prietenia tânărului artist cu mai vârstnicul Andy Warhol (materializată prin mai multe lucrări comune) dă substanţă faimei lui. Scurta carieră (moare la doar 27 de ani), întreruptă pe parcurs de perioade de inactivitate datorate depresiei şi consumului de droguri, îi asigură, totuşi, o faimă mondială. După moartea lui, lucrările vândute la faimoase case de licitaţii (Sotheby, Christie) aduc preţuri de milioane de dolari (cel mai scump, 14.6 milioane) una din lucrări a fost achiziţionată de U2, cu 13.5 milioane.

După 1982, prin faptul că expunea alături de artişti ca Julian Schnabel, David Salle, Clemente, Enzo Cucchi, este considerat aparţinând curentului Neo-Expressionist, Trans-avangardist, promotor al Noii Figuraţii. Aceasta, fără a fi o mişcare artistică coerentă, este mai curând o viziune asupra omului contemporan, fiind o prelungire a picturii informale şi gestuale. Este un protest la adresa non-figurativului şi a artei informale, promovând revenirea la o artă informativă. Printre predecesorii săi se numără Picasso, Soutine, Rouault, Dubuffet..

Basquiat, ca de altfel şi ceilalţi artişti aparţinînd Noii Figuraţii, are un stil inconfundabil şi greu de încadrat în curente. Prin faptul că a debutat ca street artist, folosind ca tehnică graffitti, lucrările lui continuă să folosească texte, semne, simboluri proprii acestui mod de exprimare. Chiar şi când a trecut la munca de atelier şi la pânze, el rămâne credincios acestui stil. Întreaga suprafaţă a lucrării este acoperită de graffitti, peste care revine cu sprayuri de culoare, pensulaţii largi, gestuale, colaje şi creioane pastel de ulei. Simbolurile, ca şi figurile, îşi trag inspiraţia din arta primitivă africană, din mitologie – aducând însă conotaţii moderne. Personajele sunt imigranţi, cântăreţi, boxeri, personaje întâlnite de artist în Bronx, Brooklyn – locul unde şi-a petrecut scurta lui viaţă. Apar în lucrările lui, deseori, clădiri, maşini, benzinării, şotroane şi alte jocuri de caldarâm ale copiilor,
Folosirea de cuvinte, colaje de fragmente de postere, simboluri, aduc în discuţie problema rasială, identitatea celor numiţi „displaced people” – ca şi propria identitate ca artist şi fiinţă umană. Printre altele, a avut relaţii sexuale atât cu Madonna, cât şi cu David Bowie. Artistul îşi caută identitatea ancestrală, dar şi cea modernă, mai ales ca membru al comunităţii afro-americane, alături de muzicieni, sportivi – dar şi muncitori necalificaţi, cerşetori, homeless („boschetari” le spunem noi).

Neavând o pregătire clasică în domeniu, nu a încercat să redea lumea prin desen. În schimb, a urmărit expresia, folosind la maxim ceea ce ştia: mâzgăleli, stereotipuri, cuvinte pictoriale (ca „faţă”, „mână”, „trup”). Folosea cele învăţate din Jurnalul lui da Vinci, arta boşimană, pictura murală egipteană… A avut o linie foarte expresivă, o coloristică de mare rafinament, ritm şi modulare a elementelor – dar „teama” lui „de gol”, ca şi folosirea stupefiantelor, a făcut ca, în calitate şi consistenţă, lucrările să varieze foarte mult. Sunt perioade în care aproape nimic din ceea ce a făcut nu poate fi considerat de valoare. Totuşi, prin simbolistică şi iconografie, fiecare lucrare are un mesaj.
Mai toate lucrările lui Basquiat încorporează cuvinte şi imagerie. Unele cuvinte apar în mai multe lucrări, uneori cu sensuri diferite. De exemplu, „sare” are înţelesul de „salariu”, bani; „tar”(= jeg, murdărie) este o anagramă a cuvântului „art”. Dar a şi creat un grup de imagini-simbol cu semnificaţii precise (însemnul copyright – posesiunea artistului; coroana – admiraţie, acceptare; ştampila notarului – aparenţă). Pictând personaje vestite ale epocii, nu a încercat să le redea trăsăturile faciale recognoscibile, ci doar le numea – căutînd însă să le redea personalitatea. Celor pe care le admira (Duke Ellington, Count Bassie, Joe Luis, Cassius Clay, Dizzi Gillespie) le punea „coroana”, sau o aură (ca de sfinţi în icoanele ortodoxe). Ei erau eroii lui şi ai puştimii din cartierele sărace newyorkeze.
Toţi criticii recunosc că cele mai valoroase lucrări au fost executate în perioada 1982-83 şi spre sfârşitul vieţii (după 86). Lucrările din aceste perioade sunt considerate a fi printre cele mai complexe şi mai puternice ale secolului 20. Mai ales după moartea lui Warhol, neputând renunţa la droguri şi presimţindu-şi moartea, picturile lui capătă adâncime. Folosind titlul unei lucrări, putem spune că artistul conştientizează că „is riding the Death” (călăreşte Moartea). Foloseşte simboluri noi – sau adaptează, cu noi conotaţii, simboluri folosite anterior (craniul, de exemplu).

Inspirat de propria tradiţie şi viaţă, Basquiat nu numai că a contribuit la înţelegerea rolului pe care cetăţeanul modern afro-american îl joacă în cultura americană modernă, dar şi la înţelegerea generaţiei din care făcea parte: austeră, cerebrală, exclusivistă, detaşată de problemele vieţii curente. A fost un „revivalist” prin efortul lui de a face artă înţeleasă de publicul larg. Este însă unic prin faptul că a evitat pastişa, imitaţia (cărora le-au căzut victime atâţi artişti „post-moderni”), ironia facilă – tot ceea ce făcea ca post-modernismul, o mişcare odată revoluţionară, să devină o mişcare modernă perimată.
Keith Haring a afirmat (în 1983) că Basquiat „a făcut a doua revoluţie în arta NY, după pătrunderea femeilor în artă” iar David Shapiro a spus despre el- „un poet al străzii care a pătruns în sufrageria înaltei societăţi”.

Întrebat într-un interviu (în 1983) dacă e furie în picturile lui, Basquiat a recunoscut: „E, cam 80%”. Dar pentru că jurnalistul a spus „Este totuşi şi umor”, Basquiat a răspuns: „Ce este umorul? Lumea râde când te vede căzând „on your ass”…

Nick Sava – Scândura şi cuiul (Din prelegerile profesorului Escu, neascultate de nimeni)

Jonathan S.Woods- Colors of America

 

…Trebuie să mărturisesc că am întâmpinat greutăţi în a hotărî modul de abordare al acestui subiect spinos. Prin educaţie, prin experienţă, prin tradiţii chiar, suntem învăţaţi încă de mici copii, încă din timpul celor şapte ani de formare a personalităţii, să luăm poziţie. Fără să ne dăm seama, de obicei fără a încerca să înţelegem de ce ne situăm într-o tabără sau alta, întreaga existenţă ni se desfăşoară încercând să împăcăm concepţiile morale, religioase, politice, de poziţia partinică pe care o ocupăm în societate. Faptul că, uneori, găsim tărie în aceste precepte morale să trecem peste spiritul partizan ne face să ne simţim nişte trădători faţă de cei din jurul nostru care ne-au oferit la un moment dat încrederea. Cu atât mai mult, că fapta noastră o să atragă oprobiul acestora. Uneori, ne călcăm pe inimă, ne ascundem gândurile şi ne aliniem din nou în rândurile partidului, grupei, turmei, sau naţiei, abjurând opinia exprimată public.

Pentru a vă face să înţelegeţi, să ne întoarcem la agresiunea îndreptată împotriva Americii în Septembrie 11, 2001. Nu discutăm acum urmările acelui act, şi nici implicaţiile lui politice şi economice, aceste aspecte vor fi discutate cu altă ocazie. Aici vreau doar să discut problemele pe care le-am avut fiecare dintre noi în a adopta o poziţie faţă de acel act de agresiune. Părerile au fost extrem de împărţite, cum se poate bănui, cuprinzând un registru destul de larg. Bineînţeles, la un pol se situau cei care vedeau în acest act un atac terorist grosolan, pus la cale şi înfăptuit de persoane declasate care urau profund democraţia, libertatea, generozitatea, personificate în America. La polul opus se situau cei care vedeau în el un act justiţiar, pus la cale şi înfăptuit de oameni simpli şi religioşi, aduşi la capătul răbdării de către aroganţa şi dispreţul imperialiştilor americani faţă de cei asupriţi de soartă. Şi mai sunt cei, din ce în ce mai numeroşi, care văd în actul „terorist” o conspiraţie a Guvernului american (sau israelina) în scopul declanşării războiului. Un al doilea Pearl Harbour, mai precis…

Atunci mi s-a cerut şi mie să îmi dau o părere, mai precis să analizez această problemă din punct de vedere filozofic. Cât mai neutru, mi s-a spus. Bineînţeles, primul ciclu de prelegeri trebuia să se desfăşoare în faţa unor audienţe româneşti. Discutând cu mulţi români, mi-a devenit aproape evident că trebuia să adopt o poziţie mai mult sau mai puţin partinică. Audienţa mi-o cerea, instituţiile mass-media care acopereau ciclul de prelegeri, adversarii politici sau doar personali… Eram pus într-o situaţie extrem de delicată. Pe de o parte, majoritatea românilor se situau în tabăra celor care vedeau în actul terorist un act justiţiar. Pe de alta, opinia generala a locuitorilor nord-americani  era că e cazul să se declare război terorismului mondial. La aceasta se adăuga faptul ca nord americanii nu aveau o înţelegere unanimă a ce reprezintă acest „terorism”. Şi, bineînţeles, începusem să-mi cristalizez propria opinie, care nu era întru totul „politically correct”, dar nici întru totul pe placul majorităţii audienţei româneşti…

Aşa că să trecem mai întâi în evidenţă cam ce păreri se vânturau la acea dată. Să începem cu teoria „terorismului internaţional”. Acest terorism apăruse prin anii 60, şi s-a manifestat în diferite forme. Una din ele ar fi deturnările de avioane, prin luarea pasagerilor şi personalului de bord drept ostateci. Prin asta se urmăreau diferite scopuri, deci este greu de a determina tipul clasic de agresor. Unii o făceau doar pentru a ajunge în altă ţară, cu un sistem social diferit. Alţii o făceau pentru a scăpa de urmărirea justiţiei; alţii, pentru a-şi scoate tovarăşii din închisori. Alţii, pentru a cere bani cu care să-şi finanţeze activităţile sociale, religioase… În sfârşit, erau mulţi care o făceau pur ţi simplu pentru bani. Deci, „teroristul” era orice între revoluţionarul protestatar şi refugiatul în căutarea unei „ţări mai bune”, şi banditul pur şi simplu.

Altă formă a fost punerea de bombe. Imaginaţia agresorilor nu a cunoscut margini, ori, unde aceasta lipsea, scriitorii cărţilor de duzină şi autorii filmelor aşişderea aveau grijă să le suplimenteze „banca de idei”. S-au pus, deci, bombe la avioane, trenuri, clădiri, maşini, platforme petroliere, vapoare, serviete, plicuri… Unele au explodat, omorând sau schilodind oameni, distrugând bunuri… în numele unei idei revoluţionare, religioase, enviromentaliste, sociale, ori pur şi simplu pentru o mână de bani. De aici putem observa că tipul de terorist este cam acelaşi.

E timpul să vedem care sunt tipurile de terorism. Unul ar fi terorismul individual. Să zicem că Neica Nimeni vrea să se vorbească despre el, în ciuda faptului că nu este, în general şi în particular, capabil de nimic. Atunci, dă foc la un templu, cum s-a întâmplat din antichitate încoace, sau ucide o personalitate publică, sau distruge o operă de artă, sau… enfine. Tot acest terorist individual poate să fie un declasat, sau un tâlhar la drumul mare, şi atunci are grijă să nu se ridice la suprafaţă. Cu cât mai necunoscut, cu atât mai bine. McVein este numai o excepţie, nu o regulă…

Există, bineînţeles, „terorismul organizat”. Organizat de unii şi de alţii, bineînţeles. Şi în funcţie de cine este organizat, acesta poartă nume diferite. Autorii lor, ca şi cei în numele cărora are loc atentatul, îl numesc fie „activitate patriotică”, fie „ atac terorist”. Uneori, actul „patriotic” poate fi şi un „lucru plăcut în ochii lui Dumnezeu”… Cine sunt autorii? De cele mai multe ori nu îi ştim. Fie că „teroarea” este „organizată” de organizaţiile de tip mafiot, şi la ele „tăcerea este de aur”, fie că sunt organizate de diferite organizaţii de spionaj şi contra, şi ele tac mucles deoarece se tem că populaţia în general nu are spiritul patriotic într-atât de dezvoltat încât să aprecieze just un act patriotic… În plus, nu au deloc chef să se afle în tabără adversă ce şi cum, să se expună astfel „terorismului” nepatriotic. Alţii, însă, trimit scrisori, video etc., pe la posturi TV şi reviste de mare succes, pentru a-şi face astfel cunoscut motivul. Îl ucidem, adică, pe „Ăla”, pentru că se fac cercetări pe cobai; sau, pentru că „ăia sunt mai bogaţi decât ăştia”; sau, pentru că „nu ne place mirosul vostru”… Mă rog, tot felul de motive cărora numai Omul îi poate găsi justificare…

Alături de aceşti terorişti, pe care putem cel puţin încerca să-i înţelegem, au apărut „fanaticii”. Ei sunt cei cu idei puţine, de obicei una singură, dar extrem de FIXĂ. Greu este până le intră în cap o idee… când le-a intrat, nu le-o mai scoate nimeni. Acea idee îi ţine în viaţă, ea îi face să mişte, să trăiască. Dacă îşi pierd ideea şi nu o regăsesc rapid, devin un fel de zombi care umblă prin lume fără nici un ţel. Ah, să nu credeţi că fac aluzie la cineva anume! Revin la cazul McVein. După ce s-a hrănit ani de zile cu ideea de a pune bomba in Oklahoma City, o dată cu detonarea ei a devenit un astfel de zombi. El era mort din secunda de după explozie, nu mai era nevoie de fiola de otravă…

Dar cei mai mulţi dintre aceşti terorişti-zombi nu au de gând să umble prin lume că nişte strigoi. Preferă să dispară, apocaliptic, odată cu Ideea. Deci, pentru teroriştii care se organizează, cel mai important este să-i descopere pe aceşti viitori zombii. Ori nişte handicapaţi mintali, în a căror minte redusă o Idee ar avea impactul scontat, ori, mai bine, nişte copilaşi orfani pe mintea cărora nişte „organizatori” pot să-şi tatueze Ideea. Pentru că doar nu vreţi să-l vedeţi pe unul ca Osama luând o bombă în braţe şi dând astfel exemplu firoscoşilor lui fanatici? Hai-da-de! Mai degrabă declară un război sfânt în care să piară tot Islamul, mai bine trăieşte pe culmi de munţi hrănindu-se cu rădăcini… Uneori la Alah poţi ajunge şi pe căi mai lăturalnice!

Asta ar fi, deci, teoria cu teroriştii. Să vedem teoria cealaltă, cea cu „actul justiţiar”. Sigur, dacă îi spui unui american că „aşa vă trebuie, imperialiştii dracului!”, acesta ar rămâne complet interzis. El este convins (cu excepţia celor care cred în tot felul de teorii ale „conspiraţiei”, mai ales ale Guvernului) că USA este cea mai dintre cele mai din Lume. În general, nimeni nu neagă acest lucru, dar nu putem să nu ne întrebăm: „De ce?” Adică, „De ce ei? De ce nu noi?” (Nu, niciodată „De ce ei şi nu ceilalţi?”, pentru că nici pe „ceilalţi” nu-i iubim mai mult…) Cum este destul de evident „de ce nu noi”, căutăm o justificare: „Din cauza lor!”. Şi iată cum apare „Teroristul Numărul Unu”. Istoria a avut mulţi, tot felul. Se pare că omul face ce face, şi iar vrea un imperiu. Nu contează că acesta este doar un loc unde „stăpânii” îşi pasc turmele, sau de unde percep biruri, sau de unde îşi completează nevoile de resurse, sau unde îşi vând produsele, sau… Se pare că nici în viitorul foarte îndepărtat nu vom scăpa, de la Asimov la Star Wars mai dăm peste câte un imperiu omenesc…

După tot felul de persani, macedoneni, romani, arabi, turci, tătari, chinezi, englezi, francezi, nemţi, ruşi, japonezi etc., etc., iată că a venit şi rândul americanilor. Până la sfârşitul Primului Război Mondial, se pare că mai nimeni nu i-a băgat în seamă. Doar când s-a văzut că atâta timp cât banii americanilor mergeau la germani, Alianţa era foarte aproape să clacheze, iar după ce s-au dus la englezi, Antanta a luat-o pe coajă, Marile Puteri (care între timp s-au convins că, de fapt, nici nu sunt atât de mari…) au recunoscut-o de ceea ce era: o mare putere economică. Acest lucru s-a repetat şi la al Doilea Război Mondial, când contribuţia americanilor a fost covârşitoare în câştigarea războiului. Au trebuit toţi să-i recunoască superioritatea. A, nu a fost uşor să o facă. Franţa a fost eliberată de USA, înseamnă că-i iubeşte? Probabil chiar mai puţin decât pe nemţi şi pe englezi… Ruşii nu-i iubeau nici înainte, dar după victoria „comunisto-iudeică”, cum o numeşte un rasist român foarte bine documentat, să nu-i mai vadă: îi făcuseră să se mulţumească cu jumătate de Europă, pe când ei se şi vedeau la Paris (ştiu din surse sigure că şi comuniştilor le place cognacul, nu numai naziştilor). Ei au încercat să schimbe această situaţie pe multiple planuri, dar cum peste tot îi întâlneau pe americani, au lansat teoria „imperialismului internaţional”. Vezi Doamne, USA îşi bagă nasul cam peste tot NUMAI şi NUMAI din interes personal. Altfel, de ce s-ar împotrivi ei ca o ţară sau alta să cadă în mâna comuniştilor? Fiecare popor are dreptul să îşi decidă singur soarta! Vor ei să extermine jumate din populaţie, numai pentru că sunt mai bogaţi, mai negri, mai înalţi, mai creţi, cu nasul mai turtit, le place Brahms şi nu Copilul Minune, popa şi nu preoteasa… treaba lor, toate sunt nişte motive cât se poate de normale pentru nişte oameni.

Dovada că lumii nu-i place să vină cineva să-i dea peste degete când mai face câte o astfel de mică mârşăvie este faptul că americanii sunt urâţi de toţi şi de toate, vorba poetului. Că vin şi că nu vin, că se bagă unde nu le fierbe oala şi că nu se bagă, că trimit ajutoare şi că nu trimit (mai ales când trimit şi încearcă apoi să vadă cum sunt folosite, de parcă ar fi în sat la mă-sa!) Şi uite aşa, putem număra pe degete zecile şi sutele de mii de oameni care au murit prin intervenţia USA – sau neintervenţia ei. Şi cum toate acestea trebuiau să poarte un nume, i-au zis „aroganţă americană”. Că sunt mândri că sunt americani – de parcă ar trebui să fie ca mulţi dintre noi, care ascund că sunt români; că se simt superiori altor naţii – de parcă românii s-ar simţi inferiori cuiva (americanii au, totuşi, unele motive să fie…); că peste tot unde se bagă, urmăresc numai interesele USA (ehei! ce n-aş da eu să văd cum măcar un reprezentant al României urmăreşte interesul ţării, măcar o dată din când în când…).

Toată situaţia îmi aminteşte de o snoavă auzită în tinereţe. Cică erau doi vecini, buni prieteni. Într-o noapte, unuia din ei îi ia casa foc. Se trezeşte vecinul şi dă alarma. Se repede alături, la vecin, şi încearcă să-i care de prin casă una alta, să nu aibă pagubă prea mare, pentru că focul nu mai putea fi stăpânit. Când totul părea să fie bine, iată că vecinul cu paguba iese la un geam de la etaj. Nu mai putea ieşi, scara se prăbuşise… Vecinul se repede, caută o scară să-l ajute, să-i scape viaţa; până la urmă găseşte o scândură destul de înaltă, pe care o rezemă de zid. Îşi dă păgubaşul drumul pe scândură, scapă cu viaţă. Sare vecinul să-l îmbrăţişeze pe păgubaş, fericit că îl vede sănătos. Dar acesta îl îmbrânceşte cât colo, supărat: „Aşa să ai tu parte de noroc! Ce nu te-ai uitat că în scândură era un cui? Mi s-au rupt bunătate de pantaloni…”

 

Nota Redactorului:

 

Nu putem da întregul conţinut al prelegerii, se pare că până la urmă ciclul de conferinţe nici nu a mai avut loc. Încercând să pună la punct nişte declaraţii pe placul tuturor, se pare că profesorul şi-a atras atât neîncrederea presei, care a încetat să aloce spaţiu, cât mai ales cea a audienţei româneşti, care şi-a exprimat dezinteresul faţă de subiect. Timpul trecuse, se întâmplaseră destule prin ţară ca un atentat petrecut peste Ocean să mai fie interesant, arabii erau destul de activi în viaţa economică românească (mai ales cea ilegală, aducătoare de venituri substanţiale tuturor celor care contează), iar cei mulţi, care nu contează aşa de mult, îşi aveau deja părerile proprii, influenţate de alţii, ca să aştepte cu interes ca altcineva, chiar un Profesor, să le mai pună o problemă cu care să-şi bată capul…

Fiind o prelegere nepublicată anterior, şi neascultată de nimeni, nu ar fi trebuit să îşi găsească spaţiu nici în publicaţia noastră. Cum însă întâmplarea cu scândura şi cu cuiul are implicaţii extrem de neaşteptate în viaţa noastră, ne-am zis că acest text se potriveşte la orice…

 

 [embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=cH2PH0auTUU%5B/embedyt%5D

 

Din vol. Nick Sava, Fericirea de Dincolo, Tehnopress, Iaşi, 2008

NICK SAVA -OTRAVA (fragment)

 

Gabriel Cornelius Ritter von Max-Monkeys as Critics

 

Mai zilele trecute citeam o carte. N-o să-i fac analiza aici, dar a fost o frază care mi s-a întipărit în minte: „Otrava groaznică a zilelor noastre este nepăsarea.”

Cartea respectivă se referea mai mult la un aspect religios: existenţa lui Dumnezeu. Aşa că nu mi-a fost greu să înţeleg ce anume îl făcuse pe autor să scrie această frază: amărăciunea că din 100 de studenţi englezi, 40 nu auziseră de Cristos, iar 73 de Rusalii, că doar 5% din populaţia Parisului participă la slujbe religioase, iar în Londra doar 3%.

M-am gândit atunci la noi, românii din Lower Mainland. În mare parte românii sunt creştini ortodocşi – aşa afirmă cel puţin sondajele făcute. Din întreaga populaţie a României, circa 96% se afirmă „a avea credinţă”. Din aceştia, aproape 90% se afirmă creştini ortodocşi. Probabil acelaşi raport există şi în comunitatea noastră.

Şi totuşi, când intrăm în bisericile ortodoxe româneşti din Lower Mainland vedem că, la cele patru biserici româneşti luate împreună, doar vreo 300 de români participă la slujbe în mod curent. La o populaţie de români estimată la 5000-5500, înseamnă că la slujbe participă mai puţin de 7%! Putem spune că stăm bine, comparându-ne cu Parisul şi Londra. Dar să nu uităm că mulţi români se duc la slujbele duminicale şi pentru (nu vreau să implic că mai ales) mica şuetă comunitară de după slujbă – lucru care lipseşte slujbelor din Paris, Londra şi chiar Bucureşti…

De ce, dar, nu participăm la slujbe în număr mai mare, dacă ne afirmăm „creştini ortodocşi”? Ce stă intre noi şi Dumnezeu? E clar, nu necredinţa. Nici măcar slujitorii bisericilor; între cei patru preoţi putem găsi unul pe placul nostru – dacă ne uităm la un lucru atât de trivial. Şi, încercând să aflu de la alţi români de ce nu s-au dus la biserica într-o anumită duminică, ce aflu de obicei? Că s-au sculat târziu. Că ploua (sau era soare). Că s-au dus în excursie, la gym, la piscină etc. Că au vorbit la telefon. Că s-au uitat la emisiunea în limba română la TV. Că au lenevit, pur şi simplu, în pat. Că au stat cu soţia/soţul la o cafea. Că şi-au scos copiii la plimbare. Că au citit ziarul. Că n-au avut chef. Că s-au dus la Superstore. Că biserica e prea departe. Că oricum nu înţelege nimic din slujbă. Că preferă să citească Biblia acasă (nu că ar şi face-o…).

Mai erau câteva, nu le înşir chiar pe toate. Dar, analizând răspunsurile, putem spune că, de fapt, nu s-au dus pentru că nu le pasă. Exact, toate acele activităţi care nu le-au permis să participe la slujbă erau cu mult mai importante decât participarea la slujba. Chiar şi ne-activitatea a fost mai importantă („după o săptămână de muncă grea, am şi eu dreptul la o dimineaţă liniştită”…).

Desigur, nu avem de ce ne justifica în faţa nimănui pentru decizia noastră. Considerăm că este normal să mergem la biserică de Paşti şi încă de vreo câteva ori (eventual), după cum normal este să ne şi supărăm dacă cineva îndrăzneşte să se îndoiască de credinţa noastră…

Dar, până la urma, toate explicaţiile se mărginesc la una singură: NU NE PASĂ. Nu ne pasă de religia pe care o mărturisim. Nu ne pasă de mesajul din Scriptură. Nu ne pasă de viaţa viitoare… Ba… ne pasă, dar nu acum. O să avem timp să ne pese atunci când vom avea alte priorităţi, atunci când funia se va apropia de par, când nenorociri vor da peste noi, când dureri ne vor lovi… Până atunci, de ce sa ne încărcăm existenţa cu ceva care nu ne aduce o satisfacţie imediata – măsurată eventual într-un cont mai mare în bancă sau o maşină „mai bună”?

Gândindu-mă la toate acestea, mi-am dat seama dintr-o dată că, de fapt, nepăsarea este mult mai adâncă. Ea se referă  la tot ce ne înconjoară. Nu ne pasa de Lumea în care trăim. Nu ne interesează conflictele care ucid mii de oameni peste tot în lume, nu ne pasă de sărăcia care ucide milioane de copii în lumea a III-a, nu ne pasă de discriminarea la care sunt supuşi oamenii pretutindeni. Nu ne pasă de lipsa de asistenţă medicală, educaţie, sau chiar de lipsa elementarului pahar de apă, cu care se confruntă aproape o treime din lumea asta a noastră.

Nu ne pasă de Natura care ne înconjoară. De la emisiile nocive până la hârtia aruncată nepăsător pe jos, totul indică această nepăsare. Nu ne pasă de societatea din jurul nostru. Îi invidiem pe cei mai bogaţi decât noi, îi dispreţuim pe cei mai săraci decât noi. Îi dispreţuim mai ales pe cei altfel decât noi – altfel prin culoare a pieii, prin religie, prin obiceiuri, prin limbă, prin sex. Dar astea sunt singurele sentimente pe care le avem şi ele nu înseamnă că ne-ar păsa… Nu ne pasă de nedreptăţile făcute – atâta timp cât ele nu se reflectă asupra noastră. Nu ne pasa de vecinul nostru, nu ne pasă de prietenul nostru – pe care, oricum, nu-l avem! – nu ne pasă de semenii noştri.

Nu ne pasă de ceilalţi români, nu ne pasă de ţara lăsată în urmă, aşa cum nu ne pasă nici de ţara adoptivă. Nu ne pasă de comunitatea de români în care trăim, după cum nu ne pasă nici de limba, tradiţiile, moştenirea adusă cu noi. Poate, dacă acestea ar fi fost nişte boarfe, le-am fi lăsat părăsite, pe un aeroport pustiu… După cum nu ne pasă de biserica „românească”, de centrul comunitar, de actele de cultură făcute de români aici, de încercările de business ale unor semeni de-ai noştri.

Nu.Nu este uşor să fii nepăsător! De multe ori trebuie să trecem pe celălalt trotuar, pentru a nu ne întâlni cu un alt român. Să tăcem din gură, să nu fim auziţi vorbind româneşte. Să inventăm noi teritorii, pentru a nu afirma ca provenim din România. Alte naţionalităţi, chiar. Ne schimbăm numele, îl punem la secret la telefon. Ocolim magazinele sau restaurantele unde ne-am putea întâlni, chiar şi întâmplător, cu alţi români… Şi,mai ales, îi acuzăm pe ceilalţi de fapte şi idei pe care conştiinţa noastră vinovată le-ar vrea adevărate. Toţi ceilalţi români sunt doar nişte profitori, mincinoşi, securişti, hoţi, atei, greco-catolici, „pocăiţi” etc., etc…  Sigur, poate nu toţi ceilalţi. Instinctiv ne dăm seama că majoritatea celorlalţi români sunt ca şi noi, nepăsători adică, ci acei câţiva, puţini, cărora le PASĂ. Aceştia devin extrem de dubioşi, de controversaţi…

Am putea spune că nu ne pasă de toate acestea pentru că ne pasa mai mult de familia noastră. Ce bine ar fi sa fie aşa! De fapt, nu ne prea pasă nici de ea. Muncim, sau ne pretăm la orice josnicie, doar pentru a asigura mai mult familiei şi ne trezim că ea ne părăseşte la un moment dat, fără a mai arunca o privire înapoi. Le-am dat bani şi bijuterii, maşini, aparate, case poate, deşi ei şi-ar fi dorit, poate, doar un gest cald, de dragoste, o mângâiere, o vorbă bună.

Să fie, deci, vorba doar de un egoism feroce? Să fi ajuns să-l înlocuim pe Dumnezeu cu Omul, că în final să îl înlocuim şi pe acesta cu Mine, EU, EU, EU? O fi, cine mai ştie? Cui îi mai pasă?! N-aş crede. Prea ne batem joc de propriul nostru trup, îndopându-l în neştire. Prea ne pustiim mintea, ţinând-o departe de frumos, de sentimente. Prea am devenit nişte gouls umblând poticnit prin lumea asta de care nu ne mai pasă. Lovindu-ne fără a le băga în seamă de alte trupuri fără viaţă, mişunând în jurul nostru. Şi asta doar pentru că ne luăm zilnic porţia de otravă, nepăsarea, împrăştiind-o apoi în jurul nostru, spori groaznici ai morţii veşnice…

 

 

Nota Redactorului:

Am descoperit că Profesorul este, până la urmă, şi el om ca toţi oamenii. Când l-am întrebat dacă ştie că multe din prelegerile lui îl aduc în gura oamenilor, el a răspuns senin, dând din umeri nepăsător: şi ce dacă?

 

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=szFw6Adk1hk%5B/embedyt%5D

 

Din vol. Nick Sava, Fericirea de Dincolo, Editura Tehnopress, Iaşi, 2008