Hanna – final de poveste

 

 

O  bună morală  ar trebui, de pildă, să ne îmbete, să facă să curgă în viaţa interioară un vis generos.”( Marcel Moreau)

 

 

soarele-n asfinţit e roşu.

soarele-şi varsă mareea de roşu prin fereastra imensă a sufrageriei. în colţul camerei, Lina, învăluită în lumina sângerie a asfinţitului, stă cu privirea ţintă către candela aprinsă. inertă precum Sfinxul, se roagă Lina dumnezeului ei.

din baie s-aude, când şi când, răgetul de fiară rănită al Hannei. plânge Hanna de parcă şi-ar da sufletul. stă ghemuită pe cimentul rece al băii şi plânge.

plânge-nfundat, aproape fără să respire. lacrimile-i umplu gâtlejul şi când simte că se sufocă scoate acel răget animalic. îşi plânge sufletul mort Hanna. sufletul ei de copil oropsit, de nimeni iubit, de nimeni mângâiat. sufletul ei de copil crescut în singurătate. sufletul ei vagabond aflat într-o continuă căutare. n-a ştiut niciodată Hanna  unde să aşeze lumea strâmtă a sufletului ei în lumea marea de dinafară. şi a tot căutat Hanna acel loc. şi nimeni nu i-a înţeles căutările. nici măcar Lina, fiinţa care-o adusese în lumea plină de hăţişuri în care ea nu-şi găsea astâmpărul.  aşa i-a fost toată copilăria Hannei: între fuga de acasă, căutările Linei şi bătăile crunte primite la-ntoarcere.

 a crescut Hanna. devenise expertă în rătăciri. îşi făcea culcuşul precum un animal hăituit în cele mai sinistre locuri. se-nhăita  cu cine apuca. aşa făcuse şi după ultima bătaie.  Lina o alungase din casa ei. din lucrurile muncite de ea. din liniştea ei. o noapte-ntreagă urlase Lina ca o nebună: „am greşit! am greşit! cu mâna mea să te fi ucis, poloneza dracului!”de mult nu-i mai spusese Lina „poloneza dracului.” de curând făcuse  Hanna şaptesprezece ani şi-i zicea Lina „haimana”şi „curvă polacă”…

Hannei nu-i păsa. aşa se răzbuna ea pe Lina că n-o iubise niciodată: prin tăceri, prin evadări, prin şederile cu lunile alături de pegra oraşului.

Lina  o simţise  dintotdeauna ca pe o piatră de moară legată de gât. nu se mai sinchisea  de nimeni şi, de faţă cu oricine, îi amintea Hannei că era fata „curvarului polonez”. „biata Lina”! era victima lui Sebi şi a Hannei. doar ei îi mâncaseră tinereţea: Sebi cu amantele şi Hanna călcându-i pe urme…

plânge Hanna isteric în baie. scoate sunete tot mai ascuţite de parcă ar primi continuu lovituri de cuţit în stomac.  se ridică în picioare şi loveşte scurt, cu forţă, cu capul de perete. pe chipul colţuros al Linei se aşterne ura ca o umbră de primăvară. sare-n sus ca un arc. împinge cu forţa uşa de la baie şi intră peste Hanna: „gata! gata! te-am suportat destul! eşti liberă să pleci unde vrei. unde vezi cu ochii. să nu mai aud de numele tău. că nu m-ai ascultat niciodată!  nici-o-da -tă! ai fost blestemul vieţii mele! uite ce-ai făcut din mine! o criminală! ţi-am vrut binele ca orice mamă. am vrut să mă mândresc cu tine! şi… tu!? tu!  una-două borţoasă!  ga-ta! s-a umplut paharul. pleacă-n lumea ta! să nu zici că n-am vrut! am vrut ! şi Dumnezeu ştie cum am muncit zi şi noapte să te hrănesc, să te îmbrac, să te ţin la şcoală. am fost sluga profesoarelor! pe toate le-am îmbrăcat să-ţi dea măcar de milă un cinci, să treci clasa. şi care-i recunoştinţa ta? mi-ai venit cu burta la gură. să râdă vecinii de mine. să râdă cămila de Ana de la croitorie … să râdă neamurile că eu mereu te-am ascuns când îmi ziceau să te dau la orfelinat, să-mi fi trăit şi eu viaţa!”

Hanna s-a oprit din plâns. se uită la străina din faţa ei, cu chipul schimonosit, care-i aruncă-n faţă şuvoiul de vorbe. străina asta spune că-i este mamă. ea n-are mamă. ea-i  „poloneza dracului!”şi nimeni n-o iubeşte. Lina cu-atât mai puţin. nici n-a iubit-o şi nici n-a lăsat-o măcar pe ea să iubească ceva pe lumea asta. îşi dorise Hanna copilul cu toată fiinţa. n-a mai vrut Lina „un bitang” la uşă. i-ajungea unul.

şi a tot ascuns Hanna sarcina şi a  tot negat-o până  a trecut de cinci luni. credea că Lina n-o să aibă încotro şi nu va mai interveni. s-a înşelat. în lumea Linei nici copilul ei nu avea loc. a şantajat-o, a luat-o cu binişorul, a bătut-o…

a cedat Hanna. n-a mai putut suporta spectacolul zilnic pe care Lina îl dădea cu tenacitatea picăturii chinezeşti. „fă, ce vrei!”, i-a spus în cele din urmă, sperând pănă-n ultima clipă că Lina nu va fi ucigaşa propriului nepot. doar era mama ei. aşa spunea Lina la toată lumea…

ploua cu găleata afară. şi Lina a venit iar cu hoaşca de asistentă care ura toate „râmele nenăscute”.  ieşise de  vreo zece ani la pensie  şi era sigură că misiunea ei până la capătul vieţii era „să stârpească toate râmele.” care aveau să umple pământul. să-l rumege tot. să nu mai ai o gură de aer curat din cauza lor. să orăcăie.  să facă munţi de rahat! nu-i păsa că o păştea puşcăria la orice pas. nici n-avea de ce să-i pese. şi securiştii aveau muieri proaste care rămâneau gravide una-două. şi miliţienii mai călcau pe bec cu câte-o artistă neconsolată. nici  oamenii partidului nu se înghesuiau să „sporească natalitatea” aşa cum le cerea „tovarăşul”. coana Margareta era la mare căutare. avea tarife mari şi nu mergea la oricine. nu strâmba niciodată din nas când auzea de „sarcină înaintată”de care niciun doctor nu s-ar fi atins. coana Margareta  abia atunci simţea că-şi face datoria cu prisosinţă: când nimeni nu îndrăznea să facă ce făcea ea.cinci luni jumate? era floare la ureche.„râma” nu trebuia să trăiască!

…………………………………………………………………………………………………………………………………………..

 …stă Hanna dreaptă ca o sfântă în cadrul ferestrei ce dă către strada mare.

încă-i mai sună în urechi scâncetul acela fără vlagă, care parcă venea din altă lume. i-a făcut sufletul fâşii, fâşii până să adoarmă de la anestezie. cu mâna tremurând a dat  să-şi mângâie burta şi a descoperit o scobitură dureroasă în locul burţii ţuguiate de ieri. ca dintr-o altă lume, imagini de coşmar i se perindau Hannei pe retina obosită de la  somnul forţat. lumea ei strâmtă şi mizerabilă nu avea să încapă niciodată în lumea lor mare şi plină de onoare.

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=nVjsGKrE6E8%5B/embedyt%5D

 

Anunțuri

Mizantropii III

dali jpg

 

 

 

 

 

 

Obişnuiesc să-mi protejez auditoriul, evitând să-i trag drept în plex cu vorbele nu prea blânde, atunci când încerc şi eu să spun oarece în agora. Îmi iau anumite precauţii şi-o ocolesc vulpeşte pre după piersic. Care va să zică, încerc eu să împac şi lupul şi varza că biata( sau beata?) capră de mult îi moartă-n coşar.

Toată tărăşenia a pornit de unde nu v-aţi duce cu gândul. De la „Fata cu vârtelniţa”, celebrul lied al lui Schubert, transpus în partitură pentru pian de Liszt. O adevărată minunăţie, mai ales, când te gândeşti cum a valorificat Schubert poveştile. Şi, uite aşa, mi s-a trezit pofta să citesc „Vârtelniţa fermecată”. Dar ia-o de unde nu-i că, dar din dar se face rai şi acolo unde am trimis-o, nu s-a mai vrut întoarce: atât de mult i-a plăcut noul stăpân. Eu pofta de citit nu mi-am putut-o înfrâna niciodată şi nu de puţine ori mi s-a întâmplat ca la miez de noapte să răstorn biblioteca în căutarea vreunei cărţi în care ştiam eu că lăsasem semn.

Mă ciucisem, ieri, în dosul unui raft din micuţa librărie de cartier şi răsfoiam un volumaş cu basmele vestiţilor fraţi şi numai ce aud o voce cât se poate de revoltată. „Aş cumpăra-o!acu’ pe loc aş cumpăra-o da’ costă juma de milion! E prea scumpă! Ăştia nu ştiu că cine-i interesat să citească, n-are bani? Păcat, o cumpără unul cu bani care habar n-ar despre ce scrie acolo. Ce, sunt aşa mulţi filozofi care să citească filozofie?”( Era Fuga din rai a lui Tolstoi).

Mi s-au aprins beculeţele. De undeva din negura timpului o voce la fel de revoltată, doar ceva mai cristalină, tuna şi fulgera că tot ţăranul cumpără smochine să le mânce cu mămăligă. Cu degetele lui groase şi butucănoase de ţăran, cu lut negru pe sub unghii… Întâmplător, dama în cauză avea aceeaşi profesiune ca şi amicul, mare doritor de citeală pe bani puţini. Dumneaiei, damă adevărată, cu umbreluţă şi pălăriuţă a dat nas în nas cu ditamai coada ceauşistă în faţa câtorva pacheţele cu smochine. Considerând că prohibitivele storcite fructe orientale sunt numai pentru mânuşiţele înmănuşate şi delicate ale domniei sale, (cine ar mai fi avut elevata ştiinţă de-a purta cu delicateţe, în vârful degeţelelor, ţuguind delicat buzele de un roşu aprins, cleioasa smochină?), dama noastră s-a înfipt moţ în faţa vânzătoarei comandând cu nonşalanţă un chil de fructe. N-a apucat să sfârşească vorba din gură că un zdrahon cât uşa mitropoliei a înhăţat-o de-o aripă şi-a înfipt-o taman în locul prim, din coadă. Ce-a urmat? Cu siguranţă cunoaşteţi toţi astfel de scenarii. Cu ochii pe jumătate ieşiţi din orbite, jignită profund în amorul propriu şi personal, dumneaiei urla către toată gloata de trimbulinzi ce stătea cu capul plecat şi cu veşnica pungă în mână: „Ţopârlanilor, mârlanilor, cum vă permiteţi? Ştiţi voi cine sunt eu? Habar n-aveţi ce-s alea smochine! O să le mâncaţi cu mămăligă, înapoiaţilor!” A plecat gesticulând şi urlând, lăsând în urmă o adunătură de capete plecate cu ochii ţintă către lădiţa în care fructele se tot împuţinau. Dacă dumneaiei, duduia elevată şi cu educaţie de pension, ar fi avut proasta inspiraţie să insiste mai mult, cu siguranţă ar fi fost linşată de haita cea flămândă.

…Ei, acu şi dumnealui, intelectualu, vocifera să fie auzit de biata vânzătoare care-şi băgase nasul în computer, sau, poate, de ceilalţi clienţi care, eventual, i-ar fi dat şi dreptate.

Dar, cum zisei, mi-au sărit siguranţele. „50 de lei,! Trei pachete de ţigări, zic, pe care le fumaţi în două zile.” „Da, dar cartea nu-i pentru oricine, a ridicat dumnealui glasul, stăpân pe situaţie.” „Adevăr grăiţi. Nu-i pentru oricine. De-aia-i scumpă. Nici muzeele nu-s pentru oricine, nici bibliotecile, nici Opera, nici Teatrul. Dacă s-ar putea… gratis! Că, deh! Ce produc alde scârţa- scârţa? Gratis, frate! Şi dacă vor să trăiască, să le dea Guvernoiu ce-i cade pe sub masă. Da, săracul Guvernoi are şi el amărâţii lui care stau cu gura căscată aşteptând să i se scurgă firimitura din barbă. Ce mai, tura-vura? N-a făcut bine că le-a-nchis? Biblioteci, muzee, teatre… toate locurile astea neproductive. Şi nici editurile nu se simt prea bine.”Da, ştiţi ce cărţi ieftine are „Sofia”(editura)? Şi numai cărţi bune!”încearcă Citilă să mă convingă” „O fi, nu zic ba. Că cea mai tare industrie care merge şnur în ţărişoara asta e patronată de sfinţiile lor. Te pomeneşti c-or fi plătind şi ei taxe ca tot mujicul la stat! Da, coborâi eu tonul, s-ar putea să aveţi dreptate. Că oricine ăsta a cam decedat şi nu-şi mai bate capul  cu zeama asta numită cultură. În fond, la ce generaţii aruncaţi pe piaţă n-au decât să scumpească ori să ieftenească terfeleoagele lor, că tot or să se umple de praf, tot o să le cace musca prin vitrinele librăriilor, tot o să le decoloreze arşiţa verii şi, în final, or s-ajungă „papier c…”Ce-a mai zis convivul meu de ocazie? Nu cred că mai are vreo importanţă. Cert este că, în timp ce discutam, a aruncat o privire fugară către adidaşii mei cam rufăiţi. Ce încredere ar fi putut avea în mine bietul om?

Mizantropii II

 

bus

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În autobuz. Pe unul din locurile rezervate, un tânăr şcoler clefăie gumă şi butonează mobilul. Alături două gospodine moţăie blazate. În picioare, spânzurat de bară,  cu mâna tremurând un bătrân, ca la vreo optzeci de ani, se bălăngăne în stânga şi în dreapta ca o pânză agăţată pe sârmă la uscat, în bătaia vântului. Cât pe ce să-şi dea duhul. Rog pe tânărul Goe care priveşte impasibil pe geam , clefăind şi butonând în gol, să-şi ridice osemintele de pe scaunul rezervat “bătrânilor, gravidelor şi invalizilor” şi să-l lase pe cel în drept să ocupe acel loc. Fac excepţie de buna creştere pe care n-o are,  rugându-l să respecte o lege. Se ridică aruncându-mi o privire ucigătoare , mai, mai să mă plesnească. Fac un pas în spate preventiv. Bietul bătrân se aşează  ştergând pe furiş câteva lacrimi ce-i curg fără voie. Una din cumetre, la fel de ilegală pe unul din acele locuri, se adresează celeilalte, privindu-mă cu reproş:

-“Fata me ari şaişpe ani ş-o dor şălili. Dac-ar ridica-o şineva di pi scaun l-aş pocni.

Sânge iute de Bărăgan ce mi-s, considerând că-i prea mult să mai las muştele să-şi facă de cap în farfurria mea, îmi muşc limba şi-i arăt nesimţitei eticheta din dreptul scaunelor, sperând să închid discuţia. Aş! Îi sare în ajutor cealaltă caţă adresându-i-se colegei de scaun dar privind în scârbă către mine.

“-Da şi-i dacî-s tiniri? Ha? Şi n-au dreptu sî steie pi scaun în maşânî? Şî moşu di şi nu stă naibi, acasî, dacî-i bolnav?Toată ziua-s calari pi maşîni di nu mai ai loc di ei. N-ari dicât sî stea-n chişioare. Îi mai sănătos ca işti tineri!”

Mi se ridică sângele la cap. Privesc chipul împietrit al bătrânului cu privirea pierdută în gol şi cu mâinile tremurându-i în poală. Respiră greu şi sacadat. Mă uit şi la feţele rotunde, cu priviri imbecile ale celor două gospodine. Nu par să aibă mai mult de 40 de ani. Omul nou, tâmp, avid de ştiri macabre, oricând pus pe harţă, lipsit de caracter, de educaţie, de bun simţ. Ce să-i mai ceri celui tânăr care rumegă privind către mine cu satisfacţie că şi-a găsit apărători din oficiu. Îmi vine să vomit. Cobor la prima staţie şi merg fără să ştiu unde . Să-mi dispară nodul din gât.  Mă bate gândul că bătrâneţea nu va fi o vârstă pentru mine decât undeva departe de lumea civilizată.

Mizantropii I

       biblioteca jpg

 

 

-ştiţi cumva unde-i Dante?

am întors capul surprinsă de întrebare. o puştoaică cu un aer de om împovărat de griji mi se adresase, eu fiind în poziţie ghemuită, aproape înţepenită între două rafturi.

m-am ridicat privind-o cu acelaşi aer surprins şi i-am arătat cu un gest larg raftul alăturat:

-aici e Dante.

mă şi bucuram în sinea mea că multele discuţii pe seama lipsei apetitului către lectură al tinerei generaţii erau contrazise de acest chip ingenuu şi preocupat.

s-a apropiat de raft şi a început să scoată cărţile buchisind încetişor: daaan-teee, daaan-tee, daaan-teee. s-a oprit descumpănită:

-toate-s ale lui?

am dat din cap încurajator, cu sufletul la gură în aşteptarea acelei luciri pe care o poţi surprinde în ochii cititorului pătimaş atunci când descoperă „o comoară” (carte) de mult căutată…

biata copilă m-a privit, de parcă atunci o lua valul, disperată şi un bob de rouă între genele lungi, rimelate:

-credeam că-i mai puţin…

-ce, am întrebat eu.

-Dante! e prea mult! şi cu mâinile tremurând a aşezat volumele la locul lor luînd-o repejor printre rafturi.

da. e prea mult Dante. oare cine i-o fi solicitat asemenea lectură? cred că nu s-a gândit că-i copleşitor de mult Dante pentru ea. ori, i-o fi venit ideea de pe Internet…poate scrie şi versuri…cert este că n-are nevoie de Dante să devină poetă. nici de Homer, nici de Goethe, nici de Camoes, nici de Cervantes… ar fi prea mult…e suficient să aibă talent de la Dumnezeu. şi să ştie să-şi promoveze imaginea. Dante ar încurca-o doar.

alături, una din bibliotecare, cu o privire de parcă-l văzuse pe Michael Jackson în carne şi oase, încerca să îndrume paşii altei novice:

-aveţi istoria antică?

-universală sau a României?

-nu ştiu, eu sunt abia în clasa a noua…

Analfabetul viitorului nu va fi cel care nu ştie să citească, ci cel care nu ştie să înţeleagă”(Alvin Toffler- Şocul viitorului, 1970)

Cesare Pavese- O amintire

Nu există bărbat care să poată lăsa vreo urmă
în această femeie. Tot ce-a fost piere într-un vis,
se risipeşte dimineaţa şi rămâne doar ea.
Dacă n-ar fi fruntea atinsă de clipă,
ar părea uimită. Doar obrajii zâmbesc
mereu.
Nici zilele nu se adună
pe chipul ei, ca să-i schimbe zâmbetul uşor
ce se răsfrânge peste lucruri. Cu aprigă fermitate
face orice lucru, dar pare de fiecare dată că-i prima oară;
şi totuşi trăieşte fiecare clipă. Se dezvăluie
trupul ei puternic, privirea reculeasă,
în vocea tainică şi oarecum răguşită: o voce
de bărbat obosit. Şi nici o oboseală n-o atinge.
Dacă-i priveşti fix gura, închide ochii pe jumătate
în aşteptare: nimeni nu poate îndrăzni o nesăbuinţă.
Mulţi bărbaţi îi cunosc zâmbetul ambiguu
sau încruntarea neaşteptată. Dacă a existat un bărbat
s-o ştie cum geme, umilită de dragoste,
plăteşte zi de zi, neştiind despre ea
pentru cine trăieşte ziua de azi.
Zâmbeşte singură
zâmbetul cel mai ambiguu mergînd pe stradă.
[octombrie 1935]

Cesare Pavese – Un Ricordo
Non c’ è uomo che giunga a lasciare una traccia
su costei. Quant’è stato dilegua in un sogno
come via in un mattino, e non resta che lei.
Se non fosse la fronte sfiorata da un attimo,
sembrerebbe stupita. Sorridono le guance
ogni volta.

Nemmeno s’ammassano i giorni
sul suo viso, a mutare il sorriso leggero
che si irradia alle cose. Con dura fermezza
in ogni cosa, ma sembra ogni volta la prima:
pure vive fin l’ ultimo istante. Si schiude
il suo solido corpo, il suo sguardo raccolto
a una voce sommessa e un po’ roca: una voce
d’ uomo stanco. E nessuna stanchezza la tocca.

A fissarle la bocca, socchiude lo sguardo
in se stessa: nessuno può osare uno scatto.
Molti uomini sanno il suo ambiguo sorriso
o la ruga improvvisa. Se quell’ uomo c’ è stato
che la sa mugolante, umiliata d’ amore,
paga giorno per giorno, ignorando di lei
per chi viva quest’oggi.

Sorride da sola
il sorriso più ambiguo camminando per strada

Trad: Mara Chiriţescu

Din vol. Cesare Pavese, Poezii, Humanitas, 2008