Händel: Praise the Lord (SOLOMON)

Anunțuri

VASILE VOICULESCU- JURNALISTUL



„Acest om simplu şi totuşi întortochiat, care era un mistic dublat paradoxal de un cazuist cu spirit eminamente raţionalist, care avea, ca medic, întinse cunoştinţe de specialitate, dar care ţinuse să se iniţieze serios şi în teologie, şi în ştiinţele oculte, care citea cu pasiune literatură în mai multe limbi, complăcându-se însă în a lăsa impresia de a nu fi la curent cu nimic… acest om venit parcă din adânc şi de departe, la care ţăranul de rasă străveche nu s-a citadinizat niciodată pe deplin, cred că n-a fost cunoscut de nimeni cu adevărat.” (Dinu Pillat)
Aidoma multora dintre scriitorii români, activitatea creatoare a lui V. Voiculescu a fost dublată de una civică, prin demersul său publicistic. Omul de o adâncă cultură şi medicul de mare omenie era conştient că promovarea culturii în rândul maselor largi nu poate veni de la instituţiile statului şi nici de la clasa oligarhică aflată la conducerea ţării, ci de la adevăraţii oameni de cultură capabili să-şi asigure roluri de misionari. Activitatea sa publicistică se întinde pe o perioadă de trei decenii, între 1918 şi 1946, timp în care a fost prezent atât în presa scrisă cât şi în cea vorbită, în calitate de conferenţiar la radio.
În presă a debutat în 1919, la publicaţia bârlădeană, Florile dalbe, alături de G. Tutoveanu, Tudor Pamfile şi M. Lungeanu, promovând un semănătorism înnoit faţă de cel promovat de „Sămănătorul”. Între 1919 şi 1928 desfăşoară o largă activitate publicistică la revista „Lamura”, editată de Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii şi fiind condusă de Al. Vlahuţă şi Al. Brătescu-Voineşti. Activând la această revistă, îşi propunea „să pună în legătură pe toţi cărturarii şi scriitorii noştri cu învăţătorii şi cu tineretul de la sate, pentru a pregăti, împreună, cu o sănătoasă şi largă înţelegere a vieţii şi a rosturilor ei, acea binecunoscută unire sufletească, pe care se reazimă tăria popoarelor şi pe care nu pot s-o dea nici izbânzile armelor nici jocurile iscusite ale diplomaţiei.” ţelul suprem fiind de cultivare şi educare naţională. După 1928, Voiculescu se apropie de cercul de la „Gândirea” alături de Lucian Blaga, Adrian Maniu, Tudor Vianu, Nichifor Crainic… În acelaşi timp, publică zeci de articole cu caracter medical, în revista „Albina, oferind consultaţii în schimbul obligaţiei de-a contracta un abonament anual. Pe lângă activitatea publicistică, Vasile Voiculescu editează şi o serie de broşuri de popularizare, având ca scop principal educarea maselor.
Vreme de un deceniu şi jumătate, motorul promovării culturii naţionale pe calea undelor a fost poetul, scriitorul şi medicul Vasile Voiculescu. Primul contact cu Radioul l-a avut în 19 februarie 1929, când face lectură la microfon, citind din versurile sale. Pe lângă conferinţele pe teme culturale („Novalis”, „Cultură şi civilizaţie”,Misterul Shakespeare”), anul următor va inaugura rubrica „Ora satului” în care, sub titlul „De vorbă cu sătenii”, va începe o serie de conferinţe despre igiena generală, despre relaţia omului cu natura. Din 17 mai 1931 emisiunea sa va purta numele „Sfatul medicului”, rubrică care a figurat încă 50 de ani sub acest nume. Deseori în activitatea sa de om al Radioului îşi invita confraţii pentru a conferenţia pe teme culturale. Totodată va fi un consecvent îndrumător şi coordonator al emisiunii Universitatea radio iniţiată de Dimitrie Gusti. Grea viaţă începe să aibe publicistul în perioada de fascizare a ţării, respingând cu vehemenţă orice idei calomnioase, subversive, la adresa fiinţei noastre naţionale. Astfel, va consemna într-una din cronicile sale: „La radio nu fac decât să continui clientela din oraş. Aceiaşi clienţi desbrăcaţi nu la fizic, ci moral. Bolnavi de vanitate, de răutate, suferinzi de lăcomie, cu viţii şi tare, se perindă în dosul şi câteodată se strecoară în faţa microfonului. Am o vastă clinică de psihiatrie, devin psihiatru, deliruri de conferenţiar şi literat, manii de persecuţie radiofonică, de invidii, de pismă, de ură, fobii radiofonice, paralizii ale bunului simţ, epilepsii de nevropaţi, demenţă, perversiuni”. Liber în gândire, nelegat de vreo ideologie sau şcoală literară, Vasile Voiculescu va fi pur şi simplu în slujba naţiei sale. Singurul său gând era cultivarea poporului; singurul crez era că, arta nu poate şi nu trebuie pusă decât în slujba propăşirii culturii naţionale. Rezistenţa sa din perioada legionară se prelungeşte în anii de după război, când teroarea fascistă care condamnase cărţile lui Sadoveanu la ardere pe rug este continuată de cea comunistă. în care biblioteci întregi sunt arestate şi condamnate la moarte prin aceeaşi metodă. Cărturarul va rămâne pe baricade în căutarea idealului de perfecţiune umană pe care încerca să-l transmită conaţionalilor săi: „Să ne întrebăm ce am făcut pentru împodobirea sufletului nostru şi al celorlalţi, cât adevăr am adunat, câtă lumină am strâns şi am răspândit, ce bunătate am împărtăşit, să ne reculegem şi să cântărim cum ne-am răsplătit părinţii, cum ne-am iubit fraţii,  cum ne-am înălţat copiii, cum ne-am cinstit soţia şi familia, cum ne-am ajutat aproapele, cum ne-am slujit neamul, cum am uşurat măcar cu greutatea unui pai, omenirea. „Nu cred că în presa contemporană să găsim vreun jurnalist atât de dedicat naţiei, cu gânduri şi sentimente atât de curate!…Poetul s-a ţinut dârz pe baricade în confruntarea cu cei ce l-au ucis pe Iorga, a protestat cu armele sale împotriva lagărelor naziste şi-a metodelor inumane de anihilare a fiinţei umane.
În numărul 41 al revistei Presse medicale, Pierre Werthelmer publică articolul „Lobotomia prefrontală”, fapt care-l umple de indignare şi căruia îi răspunde cu studiul „Lobii frontali-inamici ai umanităţii”. Dar cel mai trist eveniment care-l marchează pe umanistul Voiculescu este lansarea bombei atomice, despre care scrie că aşa şi-a imaginat prăbuşirea Atlantidei în a cărei existenţă crezuse. Cel care credea în misiunea perpetuă a omului de cultură de a se pune în slujba poporului căruia îi aparţine primeşte în această perioadă şi cea mai cruntă lovitură în propria existenţă – moartea soţiei, Maria Mitescu-Voiculescu, ceea ce îl va marca până la sfârşitul vieţii, amplificându-i însingurarea. Dar iată că unul dintre cei mai împătimiţi iubitori de oameni ai culturii române, singurul scriitor care şi-a păstrat verticalitatea până la capăt, refuzând colaborarea cu regimul comunist, nou instaurat, va plăti cu vârf şi îndesat atitudinea sa de om al cetăţii.
La 5 august 1958 Securitatea va pătrunde cu forţa în casa „duşmanului regimului”, Vasile Voiculescu, pentru a găsi materiale compromiţătoare. Este anul în care, în directivele celor de la putere, sunt înscrise două mari acţiuni de anihilare a elitelor naţionale. Arestarea lui Vasile Voiculescu făcea parte dintr-un plan de proces ce dorea să intimideze orice reacţie a clerului la noua Lege a Cultelor. Astfel, poetul a fost inclus în procesul grupării „Rugul Aprins”, deşi participarea lui la activităţile acestei grupări nu era una marcantă. „Rugul Aprins” era un cerc de rugăciune şi reflecţie religioasă înfiinţat de călugărul rus Ioan Străinul, la Mănăstirea Antim, unde acesta adusese din pribegie o icoană a Sfintei Fecioare stând deasupra unui rug aprins. În fruntea grupului se aflau Sandu Tudor, Sofian Boghiu ş.a., toţi membrii participând la acele momente de reflecţie şi meditaţie în care îl căutau pe Dumnezeu în interiorul propriei fiinţe prin rugăciunea inimii. Participarea lui Vasile Voiculescu n-a fost nici pe departe cea evocată de Marius Oprea în cartea sa „Adevărata călătorie a lui Zahei”. În august 1958, Vasile Voiculescu este arestat şi, o dată cu el, întreaga bibliotecă, în jur de 6000 de volume, printre care şi o carte în limba germană a lui Em. Swedengorg adnotată cu versuri în limba română, ca document incriminator.Celor 16 persoane din lot li se înscenează un proces, fiind acuzaţi de „uneltire împotriva ordinii sociale” . Iată ce spune preotul Roman Braga: „A fost o parodie de proces cu uşile încuiate, deoarece au fost rostite ca martori numele unor oameni din guvern, cum era Athanase Joja…”
La câteva luni după lotul „Rugului Aprins” în care fusese arestat Vasile Voiculescu, se pune în aplicare cel de-al doilea plan de intimidare al intelectualilor prin arestarea lotului Noica – Pillat, în urma căruia sunt întemniţaţi 25 de intelectuali pentru marea vină de a se fi întâlnit şi discutat cărţi de-ale lui Goethe, Cioran, Noica.
Trebuie să amintesc aici lipsa de reacţie ascriitorilor români aflaţi la masă cu puterea comunistă. Tudor Arghezi se ascunde, Zaharia Stancu pe care poetul îl ajutase în regimul anterior într-o situaţie similară nu vrea să se implice, iar Mihai Beniuc îl respinge pe fiul scriitorului , nedorind să depună mărturie, deoarece, „n-a vrut să colaboreze cu Puterea”. Radu Boureanu, expertul literar al Securităţii, declară poeziile lui Vasile Voiculescu drept „duşmănoase”.
Încarcerat la Jilava, este întâlnit de Nicolae Steindhart, care mărturiseşte în Jurnalul său: „Totul – ca de atâtea ori în atâtea locuri penitenciare, dar acum e primul contact – se arată în aşa măsură de lugubru şi apăsător încât nu pare a fi real. Încântătoare e prezenţa doctorului Voiculescu, foarte îmbătrânit, numai oase, blând, manierat, paşnic, nobil, vioi la minte, dar frânt de oboseala.“
Doctorul Voiculescu şi episcopul Leu (tare dărâmat, umbla în carje, e înţolit în straie miţoase de baciu la o stană de munte înalt) sunt interogaţi pe îndelete de gardienii care, probabil, se plictisesc. Amândoi sunt batjocoriţi şi beşteliţi, insultaţi, înjuraţi şi porcăiţi. Ceilalţi scapă mai usor.“
După 4 ani, în 1962, va fi eliberat. Iese din închisoare în stare de agonie, pe targă, bolnav de TBC şi moare peste câteva luni cu inima rănită pentru arestarea celor 6000 de volume pe care nici urmaşii nu le-au mai recuperat.
A fost un martir al neamului căruia astăzi singura mulţumire care i se oferă de către contemporani este aceea de-a fi pus în debara cot la cot cu ceilalţi morţi netrebuincioşi pe motiv de evoluţie culturală. Indiferent câtă recunoaştere îi va da sau nu posteritatea, Vasile Voiculescu rămâne un reper moral în cultura română, un mare Umanist pus în slujba propriei naţii şi un scriitor de valoare a cărui operă n-a fost îndeajuns explorată.
Marile porunci către Adevăr şi Dreptate, înaltele porniri către Bunătate şi Jertfire de sine vin din adâncurile firii noastre primordiale, măcar tot din atât adânc cum vine egoismul orb, răutatea şi minciuna, şi ar trebui să fim buni cel puţin cât suntem răi, să fim vrednici cât suntem mincinoşi, ca să fim întregi.”(Aşchii de meditaţie).
Bibliografie: Vasile Voiculescu, Gânduri albe, Editura Cartea românească , 1986

NEBUNUL VISĂTOR- PANAIT ISTRATI


“Visătorul e o vestală; fără el pământul ar fi pustiu. Visătorii sunt sarea pământului”. (Panait Istrati)
Panait Istrati se numără printre puţinii scriitori români a cărui viaţă nu poate fi judecată în afara operei şi invers. Pentru că el a fost în scrierile lui aşa cum a fost în viaţa de toate zilele : cu inima curată şi cu sufletul cald, deschis tuturor celor care băteau la uşa lui. Nu s-a gândit nici măcar o clipă să scrisul i-ar putea aduce glorie şi bani, nu s-a gândit că prin scris să aducă o contribuţie la istoria literelor româneşti. Orice act al său nu poate fi judecat decât ca fiind făcut în slujba celor din jurul său. Credea că este o datorie sfântă faţă de prieteni, faţă de cei mai slabi ca el, faţă de cei care i-au fost mentori pe un drum al vieţii atât de sinuos. « Am conceput, totdeauna, frumuseţile artistice, spune Istrati, ca pe nişte divinităţi menite să facă pe om mai bun, să civilizeze lumea. De asemenea, niciodată n-a sălăşluit în cugetul meu ideea de artă pentru artă sau artă pentru nimic. În negura vieţii arta este singura noastră lumină şi poate unica nădejde de desăvârşire universală…în stare să poată schimba, în curgerea veacurilor, faţa urâtă a lumii. Dintre toate valorile sentimentale şi spirituale care stau la baza vieţii spirituale, arta este aceea care cuprinde mai multă dragoste, mai multă puritate şi sinceritate. Ea este singura care nu se înşeală niciodată : »( Les Arts et l’Humanite d’ aujourd’hui)
Pornind de la această declaraţie de credinţă, Panait Istrati şi-a urmat până la capăt crezul, fiind pe rând învins de viaţă, de bani, de femei, de însăşi sublima prietenie în care a crezut până a închis ochii. Între siguranţa îndestulării materiale şi chinurile lipsurilor de tot felul mai puţin  bogăţia spirituală, Panait Istrati a ales-o pe cea din urmă :  « Viaţa animalică n-are decât să treacă pe lângă mine. Treaba ei! Eu nu mai ader la nimic. Îmi place să trăiesc pentru această scânteie de sublim, care luceşte în negurile vieţii bestiale…Nu cer nimănui să mă urmeze. S-ar putea să i se pară prea costisitor. Alegi o astfel de cale în viaţă, numai dacă simţi bucurie. »
Şi  o luptă susţinută a început să ducă cu fiara din om, cu lăcomia şi cu dorinţa de parvenire sub pretextul că se vrea binele celorlalţi. Până la urmă a fost învins de propria credinţă şi a înţeles că nu omenirea trebuie salvată, ci omul, aproapele. Lui poţi să-i întinzi o mână să-l priveşti drept în ochi şi să-l sprijini atunci când piciorul îi alunecă în prăpastie :  « Numai învinşii sunt demni de simpatie. Omul devine o fiară deîndată ce i se dă în mână o fărâmă de putere, adică de însemnătate. El o întrebuinţează pe loc, ca să strivească pe aproapele său. Aşa că m-am săturat de oameni însemnaţi şi mă voi despărţi, pe viitor, de orice prieten care va deveni om însemnat » De fapt învinşii sunt învingătorii, ei, cei de pe urmă, ajung cei dintâi pentru că ei şi-au plătit tributul de sînge aici, pe pământ, înainte să ajungă la judecata supremă.
Însă, pentru a ajunge la o înţelegere atât de profundă a vieţii şi a omului, Panait Istrati a trebuit să treacă prin  atât de grele încercări, din care nici sfinţii nu ies triumfători, « decât săvârşind cruzimi » , mai ales împotriva aproapelui. Trădarea celui pe care l-a considerat fratele său a venit din două motive : din lăcomie şi din dorinţa de parvenire.
Iar ultima, suprema revelaţie, a fost Dragostea. Pentru că numai Dragostea îţi poate popula mintea cu visuri şi sufletul cu năzuinţe. « Vai şi amar de acel ce vrea să fie practic : numai spectacolele lunare freamătă de viaţă adevărată, singur visul există, doar năzuinţele noastre contează . Să nu uitaţi că omul nu se hrăneşte cu pâine, ci cu foc. Omul, da. Nu vorbesc de viermi ! »( Panait Istrati)
Şi nu în ultimul rând şi-a iubit pământul pe care tălpile de copil au învăţat mersul şi graiul în care sărmana lui mamă i-a şoptit primele alinturi. A fost omul fără ţeluri, însă un singur crez i-a purtat paşii prin viaţă : să nu se lase subjugat niciunei dorinţe mărunte. Nicio muncă nu i s-a părut prea josnică numai şi numai pentru  a-şi păstra libertatea  de-a rămâne Om. « Sunt sărac şi sper să rămân sărac, pentru că în drumul meu prin viaţă sunt întovărăşit de marea familie a golanilor întâlniţi în drumurile mele. »
La capătul unei vieţi zbuciumate, plină de neajunsuri şi chinuri Panait Istrati a  avut revelaţia  înfrîngerii omului, creatură zice-se plămădită după chipul şi asemănarea Celui veşnic : « Nu iubim ceea ce trebuie. »Singura vinovată de cea ce ni se întâmplă este inima noastră pentru că din cauza ei orice atingem se distorsionează, se sluţeşte : şi artele, şi idealurile, şi morala, tot ceea ce omul numeşte valoare. În imensul său orgoliu, omul se iubeşte înainte de toate pe sine însuşi, femeile, copiii, prietenii, tot ceea ce îi dă satisfacţie şi sentimentul împlinirii datoriei. Chiar şi aceea faţă de Dumnezeu.
De pe patul de suferinţă, fără a fi tributar vreunei dorinţe mărunte, Panait Istrati  lasă unul dintre cele mai cutremurătoare testamente, urmaşilor :
« Înfăţişez aici, celor care simt nevoia , nu atât o operă, ci un om. Opera moare. Omul este etern. Operele sunt totdeauna convingătoare. Omul doar arareori. Pentru a-şi îndeplini menirea ; epoca noastră-adică cei care glăsuiesc şi care produc fără să profite- simte mai mult nevoia de oameni decât de opere. Sau mai degrabă de oameni care sunt oglinda propriei opere. »
Iată motivul pentru care Panait Istrati rămâne un reper de verticalitate într-o lume în care tentaţia duplicităţii e atât de puternică. Vrăjită am fost înainte de toate, de omul Panait Istrati, pe urmă de opera sa. Şi când întâlnesc oameni croiţi după tipare asemănătoare, nu pot să nu simt bucuria unei adevărate împliniri. Pentru că am învăţat să caut oameni, oameni adevăraţi pe care să-i iubesc şi de la care să simt că se întorc către mine aceleaşi energii  ce-mi sprijină fiece înălţare.  Restul e doar vanitate.