Scrisorile „divinei marchize” de Madame de Sévigné

Françoise-Marguerite de Sévigné by Pierre Mignard

 

 

Literatura epistolară este un gen aparte pe care-l abordez cu mare plăcere şi curiozitate totodată. Cred că femeile sunt mari specialiste în a scrie epistole: au un spirit de observaţie mult mai pătrunzător, sunt mai sentimentale, mai aplecate către amănunte picante, astfel că, atunci când eşti pus în afaţa unor asemenea documente, poţi să-ţi imaginezi tabloul unei întregi epoci.

Dacă poşta ar şti cu ce fleacuri sunt pline scrisorile noastre, spune Doamna de Sévigné, le-ar părăsi la jumătatea drumului.”

Se pare că poşta n-a ştiut şi nu le-a părăsit; dimpotrivă, au fost adunate şi publicate prima dată la Rouen(1726) cu titlul „Lettres de Marie de Rabutin-Chantal, Marquise de Sévigné a Madame la comtesse de Grignan, sa fille”, apoi la Haga, câţiva ani mai târziu, ediţie în care s-au mai adăugat încă 50 de scrisori. S-au mai păstrat doar câteva scrisori autografe ale contesei, deoarece întreaga sa corespondenţă a fost arsă în 1784 la cererea nepoatei sale Pauline de Simiane.

 Doamna de Sévigné s-a născut la Paris în anul 1626, fiind unicul copil al baronului de Chantal, Celse-Benigne de Rabutin, şi al Mariei de Coulanges. Deşi rămâne orfană de părinţi încă de la vârsta de 7 ani, primeşte o educaţie aleasă atât de la bunicul său, Philippe de Coulanges, cât şi de la unchiul său Philippe de la Tour de Coulanges. La vârsta de 18 ani se căsătoreşte cu Marchizul Henri de Sévigné, însă căsătoria a fost destul de agitată, marchizul fiind mare amator de aventuri galante. După doar 7 ani moare în urma unui duel, Doamna de Sévigné rămânând văduvă cu doi copii: Francois, viitoare contesă de Grignan, cu care marchiza întreţine o corespondenţă de-a lungul a 25 de ani, şi Charles. Rămasă singură, duce o viaţă socială foarte activă, frecventând numeroasele cercuri literare ale vremii şi fiind foarte bună prietenă cu La Rochefoucauld şi cu Madame de La Fayette.

Scrisorile Doamnei de Sévigné au un caracter cât se poate de intim, stilul nefiind unul îngrijit, elaborat, ca atunci când se are în vedere publicarea unor asemenea documente. Cu toate astea , datorită spontaneităţii, a naturaleţii, a forţei de imaginaţie a autoarei, a umorului şi ironiei care abundă de-a lungul acestor epistole, nu poate fi contestată valoarea lor literară. Trăind în cea de-a doua jumătate a secolului al XVII-lea, când pentru orice doamnă din înalta societate mânuirea panei cu virtuozitate era o mare mândrie, când arta conversaţiei era concepută drept un suprem mod de a-ţi petrece timpul, Madame Sevigne nu putea să nu-şi reprezinte contemporaneitatea cu demnitate.

Se simte cu pregnanţă bucuria de a scrie, de a comunica asemeni tuturor doamnelor din înalta societate. Mai ales că, în cercurile frecventate de ea, îi puteai întâlni pe Boileau, Racine, Corneille, Pascal, Bossuet, La Fontaine, filosoful Corbinelli, abatele La Mousse. Într-un secol în care clasicismul împinsese orice alt mod de exprimare la periferia societăţii, stilul doamnei Sevigne este plin de originalitate prin limbajul folosit, prin exteriorizarea sentimentelor. Iată un pasaj suculent dintr-o scrisoare către Domnul de Pomponne, în care se dovedeşte că autoarea este o maestră a dialogurilor, a notaţiei concise în redarea unei întâmplări, dar şi umorul şi ironia fină cu care nu se sfieşte să vorbească despre însuşi regele: „Trebuie să vă povestesc o mică istorioară, pe deplin adevărată şi care vă va înveseli. Regele face în ultima vreme versuri; domnii de Saint-Aigan şi Dangeau îl învaţă arta de a compune. Acum câteva zile , a făcut un mic madrigal, pe care nici chiar el nu l-a găsit izbutit. Într-o dimineaţă, îi spune mareşalului de Gramont: „Domnule mareşal, vă rog, citiţi acest mic madrigal şi spuneţi-mi dacă aţi mai văzut vreodată unul mai prost scris. Pentru că  se ştie că de câtăva vreme  îmi plac versurile, mi se aduc şi bune şi rele.” Mareşalul, după ce citeşte, îi spune Regelui:”Sire, Majestatea Voastră judecă cum nu se poate mai bine în toate privinţele; e adevărat că e madrigalul cel mai neghiob şi mai ridicol pe care l-am citit vreodată.” Regele începe să râdă şi-i spune: Nu-i aşa că acela care l-a făcut nu-i decât un nerod? – Sire, iată singurul nume ce i se potriveşte. – Minunat, spune Regele, sunt încântat că mi-ai vorbit atât de sincer; eu l-am făcut. – Ah! Sire, ce trădare! Rog pe Majestatea Voastră să mi-l dea din nou; l-am citit prea repede.- Nu, domnule mareşal: primele sentimente sunt întotdeauna cele adevărate.” Regele a râs nespus de mult de această farsă, şi toată lumea găseşte că e cea mai crudă glumă ce i se poate face unui bătrân curtean. Eu, care sunt pornită să trag învăţăminte din orice, aş vrea ca Regele să facă la fel în această împrejurare şi să-şi dea seama astfel cât e de departe de a cunoaşte adevărul.”

Pentru Proust, arta Doamnei de Sévigné este o artă impresionistă, care notează impresii, aparent fără nici un fel de logică, însă notaţia impresionistă presupune un adânc simţ al timpului perceput ca durată în mişcare. Este incredebil faptul că atunci când îi scrie fiicei sale, doamna Grignan, despre incendiul care se iscase la o casă vecină şi ameninţa să cuprindă şi casa ei, doamna de Sévigné se apucă să facă potretele celor ieşiţi în stradă. „Guitaut era numai în cămaşă şi în nădragi; Doamna de Guitaut era cu picioarele dezgolite până la genunchi şi îşi pierduse un papuc; Doamna de Vauvineaux era în jupon, fără rochie de casă; toţi valeţii, toţi vecinii, cu scufii de noapte.”

 

În scrisorile doamnei de Sévigné nu întâlnim doar mărturii despre lumea în care trăieşte, ci şi anumite stări prin care trece autoarea, mai degrabă de factură romantică: „Mă aflu într-o vâltoare care mă stânjeneşte: m-am pomenit în viaţă fără încuviinţarea mea; trebuie să plec din ea şi asta mă face nenorocită. Şi cum voi pleca? Pe unde? Pe care poartă? Când fi-va asta? Şi în ce stare? Voi suferi oare mii de chinuri, murind în deznădejde? Voi avea o congestie la creier? Voi muri într-un accident? Fi-voi împăcată întru Domnul? Cum mă voi înfăţişa dinaintea Lui? Mă voi întoarce către el, din teamă, din nevoie? Oare singurul meu simţământ fi-va frica? Ce pot nădăjdui? Voi ajunge în Rai? Voi merge în Iad?”

Meditaţia gravă asupra vieţii şi a morţii este înlocuită într-o altă scrisoare cu spiritul iscoditor cu care încearcă să pătrundă în intimitatea personajelor, dincolo de stările pe care le afişează: „Una dintre nebuniile noastre a fost să încercăm a ghici dedesubtul tuturor lucrurilor pe care socotim că le vedem şi pe care nu le vedem, tot ce se petrece în sânul familiilor, unde domnesc ura, invidia, mânia, dispreţul, în locul acelei spoieli de simţăminte frumoase cu care ni se scot ochii şi care se dau drept adevăruri.” Nu se poate să nu  observăm umorul cu care abordează anumite situaţii, aşa cum ar fi spre exemplu tratamentul reumatismului la Vichy. „Am băut azi-dimineaţă, draga mea, apă minerală; Dumnezeule cât e de rea!… La ora şase mergem la izvor. Vine toată lumea, bem apă şi ne strâmbăm cumplit…” „Am început azi să fac duşuri: cam aşa trebuie să fie în purgatoriu. Stai goală-goluţă într-un fel de groapă sub pământ, unde se află o ţeavă cu apă caldă, pe care o femeie o îndreaptă către locul pe care i-l spui.”

„Scrisorile Doamnei de Sévigné” reprezintă o cronică amănunţită a epocii în care trăieşte, însă, spre deosebire de lumea surprinsă de Saint-Simon în „Memoriile” sale, lumea pe care o prezintă ea este o lume plină de viaţă în care ea, martor ocular, nu face decât să noteze cu umor abundenţa de întâmplări. „Nu-ţi voi vorbi decât de doamna Voisin: a fost arsă pe rug, nu miercuri cum ţi-am  scris, ci abia ieri… Au vrut s-o spovedească, dar ea n-a vrut. La ora cinci au legat-o; şi în mână cu o făclie, a apărut în cotigă, îmbrăcată în alb: e un fel de îmbrăcăminte pentru cei ce urmează afi arşi pe rug; era foarte roşie la faţă şi se vedea că respinge cu furie şi pe duhovnic şi crucea.”

În încheiere, remarc întâlnirea fericită dintre autoare, Madame de Sévigné, scriitoare înnăscută, care, deşi nu are conştiinţa actului pe care-l comite, o face c-o măiestrie inegalabilă, şi traducătoarea de excepţie, Irina Mavrodin.

autor : Maria Sava

 

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=4DzmkLEn3fA%5B/embedyt%5D

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s