Emanuel Pope – colosul

uriașului meu MR55

 

voi nu v-aţi petrecut cu mine nopţile pe aceste înălţimi

şi din spinarea acestui uriaş de fier

n-aţi privit, cu mândria celui ce n-are ce pierde, spre bolta de stele

n-aţi dormit în braţele lui protejaţi de întuneric

şi nu v-aţi trezit la kilometri distanţă de casă

cu spaima unei zile noi

tensiunea din osatura lui voi n-aţi simţit-o

şi n-aţi văzut nici aburul ridicându-se în zori din carnea sa

fără efort, cu aripi de înger

voi nu i-aţi auzit scrâşnetul măselelor de oţel în soarele verii de august

şi nu i-aţi admirat modul de-a purta fără un cuvânt, maiestuos, oraşul

ca într-o palmă de sfânt peste mări de ceaţă

nu v-aţi lipit obrazul umezit de lacrimi de fruntea sa

şi n-aţi ascultat ecoul ce-l adăposteşte pântecul său de ani buni

ca pe o ispită privind însingurarea serii.

nu v-aţi întrebat de unde  şi până unde i se poate întinde aşteptarea

nici viaţa

şi nici dacă din umerii lui

poezia ar putea zbura pentru totdeauna, cel mai bine

voi n-aţi ascultat zbuciumul râului de lumină curgând prin inima sa

de aceea, nu vă aparţine acest poem!

el va rămâne poemul unei singure iubiri cu tot ce a cuprins ori nu

poezia din el

-iubirea şi prietenia dintre un pui de om şi uriaşul său de fier-

poezia aceasta, viaţa mea ca un zmeu de hârtie

călătorind printre toate lucrurile pierdute

…abia de te zăreşti de aici şi mai c-aş râde de tine

-ca un nu-dai- doi- bani- pe- el ce sunt-

dacă n-aş privi cu inima strânsă de milă şi frică

la făptura prietenului meu, aşezată ferm, drept pe picioarele sale

ca un uriaş pod răsucit peste moarte

 

 

 

(din vol. suntem cameleoni, 2016, dedicat momentului #colectiv)

 

 

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=FySi6xXkNqo%5B/embedyt%5D

Anunțuri

Emanuel Pope-Estate agency

bujorului sălbatic de Plenița

 

 

 

o doamnă ceva mai în vârstă m-a rugat să-i prezint noua proprietate
şi-n după-amiaza aceea de iunie,din timiditate probabil,
eu arătam mai tânăr decât eram în realitate,casa şi ea
înfăşurată cochet cum era în kimono-ul ei de Pyracantha
şi nu departe de zidul din piatră al unei mânăstiri seculare
părea desprinsă din pelicula unui film din anii ’50 nemasterizat încă
ori din povestirile cărţilor decupate ale fraţiilor Grimm
treceam amândoi cu paşi mici dintr-o odaie în alta
păşind prin broderia pereţilor de mucava
ca două generaţii tăcute după un război mondial
şi-o briză a unei neştiute insule pierdute ne-nsoţea pretutindeni
asta se simţea mai cu seamă-n galerii,
acolo draperiile fremătau uşor
din când în când doamna se oprea
şi-mi atrăgea atenţia asupra vreunui obiect
pe care îl cunoscuse cândva
sau de care nu se despărţise emoţional încă
eu ridicam din umeri jenat
şi de fiecare dată primeam în schimb un surâs
doamna arăta o deosebită înţelegere a vieţii
şi așa mergeam mai departe
în urma noastră se-auzea un sfârâit ca de celule primare arse
culorile se estompau
cu suflete calde ardeam cadru după cadru
-n-avusese loc nici în secolul ăsta a doua sosire a Lui-
şi ca din rana unui butuc de vie din fotografii şi tablouri
curgea acum o pastă albă, lăptoasă:
toată hrana timpului viitor.
Când am ajuns în grădină seara-şi vărsase deja printre nori vitriolul,
şi amândoi eram mai bătrâni cu o viaţă, doamna-n baston îmi admira trandafirii
şoptea numele lor ca pe o mantră în taină:
‘’Ana-bell, Ani-ta, Lo-li-ta, Eli-sa-beth, Co-chet’’
niciodată nu văzusem florile acelea mai frumoase,
şi înţelegeam că odată petalele lor crescuseră din hrana mâinilor ei
nu îndrăzneam să spun un cuvânt…
numai șoapta serii visa între noi
aşa am mers până la capătul din umbră al aleii
sau poate aleea alerga sub noi vrăjită
acolo îmi îngăduisem puţină libertate
şi printre ferigi bogate plantasem
cea mai iubită dintre flori
de aceea am şi rostit
cu un glas ce dorea să o imite:
„Pe –o – ny’’
doamna m-a privit uimită
n-a priceput de la-nceput
apoi privind spre floarea-mbujorată a înţeles
şi printr-un gest de o nebănuită mânie
a retezat-o folosind bastonul.
„vremea bujorilor a trecut, cavalere!’’ mi-a spus răstită
şi s-a-ntors cu faţa flămând de bătrână
spre casa ce ardea lângă zidul mânăstirii de piatră
cochet înfăşurată cum era în kimono-ul ei de Pyracantha.

 

 

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=OK5W-WOgPx0%5B/embedyt%5D

alter ego

 

Dacă ar putea să gândească, inima s-ar opri.”(Fernando Pessoa)

…iară tu, trup al meu, orb şi surd
mergi până acolo
până unde nu mai poţi
oprindu-te istovit
în faţa propriilor paşi
în sufletu-ţi brăzdat de crevase
păsări dezaripate-şi găsesc adăpost
viermele uitării
roade la rădăcina pomului tău
ca un balaur în agonie
timpul
îşi trage cu sine trupul mort
nerostite
cuvintele se pierd precum aburul ceţii
în zorile sparte de un hohot de râs
-o, desigur, cu un singur hohot de râs poţi ucide lumina-n trezie-
şi voi, spectatorii,
să nu-l credeţi, când urlă prin pieţe
fluturând cu mişcări delirante
frunze de dafin în pietre cioplite
din urma lui
ploaia şi vântul
cresc riduri pe feţele morţilor
Cain îl mai ucide pe Abel!

 

 

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=vcXbr-vgLFk%5B/embedyt%5D

Emanuel Pope- singurătate, planetă „rotundă”

 

alla breve
mi-am parcurs
jumătate din spaţiul singurătăţii
ca să pot ajunge
în această siberie surdă
autoexilat din aburul copilăriei
nu am luat cu mine decât un nume de câine
aici…
drumurile pier dintr-odată
iar poveştile
par să-şi fi smuls demult din vorba lor ispita
e un continent de o melancolie fără margini
fără porturi
fără catarge
de jur împrejur numai uitare
cândva
uşor ca un poet
mă înălţam să privesc
peste crenelurile de ceaţă ale cetăţii
în formă de soare
prea uşor s-ar putea spune…
prietene,
nu te-ntrista pentru mine
extremitatea firească a singurătăţii mele
îţi este veşnic aproape
nu-ţi fie teamă!
ca să te recunoască
e suficient să-i întinzi mâna
pentru tine e atât de blândă…
ah!
altfel nu m-aş simţi atât de singur.

 

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=CYH5xh6gd0c%5B/embedyt%5D