Vasile Pârvan

 

 

Nu e altă glorie decât aceea de a-ţi da viaţa pentru alţii”. Citind azi această frază, aproape că pare lipsită de sens. Te întrebi din ce aluat a fost plămădit cel care, deasupra oricărui individualism, deasupra oricărei mărginiri, neţinând cont de politica îngustă a celor vremelnic aflaţi în fruntea ţării, avea un asemenea ideal de viaţă. Azi, când scriitorul se revoltă şi spune că nu va mai scrie, când actorul acuză şi refuză să se mai urce pe scenă, când profesorul se răzbună apelând la jumătăţi de măsură, când individul creator, în genere, îşi legitimează actul creaţiei doar prin randamentul material, idealul uman sub care şi-a rânduit viaţa Vasile Pârvan vine dintr-o altă lume, o lume despre care te întrebi dacă a existat vreodată în istoria acestui popor.

„Scopul vieţii trebuie să fie însăşi viaţa în totalitatea ei… ca esenţă.” „…taina vieţii celei fără de moarte în memoria perpetuă a generaţiilor, altfel aşa de uşor uitătoare, stă în puterea ce a avut muritorul de a se curăţi de păcatul încântării de sine. Stă în renunţarea de a se fi iubit numai pe sine, de a fi apăsat mereu pe aproapele cu greoaia lăţire a fiinţei sale, de a fi cerut mereu recunoştinţă pentru faptele sale. Stă mai ales, în puterea de a se dărui mereu fără răsplată şi fără nădejde, numai pentru iubirea de lucrurile cari nu putrezesc şi pentru continua iertare a oamenilor, cari din ţărână se nasc şi în ţărînă se întorc.”(Memoriale)

Ori poate ne-ncearcă gândul că n-a trăit printre oameni, n-a cunoscut răul în lume, nu s-a luptat cu viaţa şi, e aşa, un simplu teoretician. Respinge acest gând şirul de întrebări retorice pe care şi le pune creatorul: „Cine va putea vreodată spune suferinţa de a nu fi primit să lucrezi pentru câştigarea pâinii tale de-o zi? Cine va putea însemna în forme văzute suferinţa de a cere ajutor şi de a fi alungat, de a cere mângâiere şi de a fi mustrat, de a cere adăpost şi de a fi trimis altuia, până la casa cea largă a Zeului celui prea Puternic, sub acoperişul de frunze şi pământ umed al căruia abia vom găsi în sfârşit adăpost?Tăcere e viaţa perpetuu chinuită de oameni. Toate gândurile, toate speranţele, toate durerile aproapelui nostru stau atârnate deasupra abisului morţii în care se va prăbuşi viaţa lui, fără a fi avut răsunet niciodată în alt suflet de om. Tăcerea e viaţa morţii şi moartea vieţii.”( Memoriale, Tăcere) Căci da, cu tăcere li se răspunde celor ce vor a se desprinde din individualismul ucigător, sperând în solidaritatea faţă de cel aflat în suferinţă; acea tăcere devenită valoare a vieţii, acea tăcere mai presus de Cuvânt. Şi mai ales acum, când lumea în care trăim se face tot mai urâtă. Trebuie să fii un mare entuziast pentru a crede în legi universal etice, mai presus de urâţeniile morale atât de evidente.

Un adevărat Erou al culturii române a fost Vasile Pârvan, prestigios om de ştiinţă, filozof al culturii, arheolog de excepţie, profesor emerit, într-un cuvânt: „unul dintre cele mai rare cazuri de om plural”, în care întâlnim cea mai consistentă gamă de ipostaze: tragicul, eroul, educatorul, teoreticianul, eruditul, filozoful, patriotul, umanitaristul, artistul, înţeleptul… Dar dintre toate aceste atitudini, dominante au fost cele ale tragicului şi eroicului.

Tragicul, acea stare de luptă interioară dintre gândirea cosmică şi limitele individului uman, spiritualizare monumentală ce poate aparţine doar gladiatorilor care, înainte de-a muri, aduceau laude Cezarului. Gândul cosmic constituie una dintre constantele trăirii lui Pârvan. El a trăit cosmicul şi eticul asemenea anticilor, în viziunea cărora reprezentarea lumii înconjurătoare era armonioasă şi eternă. Şi la toate acestea se mai adăuga „psihologia ţăranului român amarnic, care nu poate să sufere pe neisprăviţi şi pe căldicei şi nu apreciază decât pe oamenii tari şi corecţi.”(Vasile Băncilă)

De teoreticieni e plină lumea. Viaţa adevărată, cea care împlineşte, trebuie trăită cu simţul datoriei, în primul rând faţă de ceea ce laşi în urma ta. „Cei buni moştenesc puterea lor nu din înrâuriri străine, ci din ce are mai adânc în firea lui poporul nostru” şi rămân oameni de omenie, adică rămân legaţi pe veşnicie de cei din care s-au născut şi de cei cărora le dau ei înşişi viaţă. Ca orice om a fost şi el supus îndoielii, a fost lovit, s-a prăbuşit sub povara loviturilor, dar nimeni nu i-a putut nărui visul lui măreţ acela de a trăi pentru oameni şi printre oameni. Şi filozofia lui de viaţă era cu faţa către origini în armonie cu lumea, cu Cosmosul. Adevăraţii creatori se îndoiesc de creaţia lor, nu pentru a o nega, ci pentru a se opri asupra ei şi a o clarifica şi pentru a o transmite urmaşilor cu responsabilitate.Şi trebuie să te îndoieşti de tine însuţi deoarece, atunci când o faci, simţi nevoia să fii în preajma celorlalţi, să capeţi sprijinul lor.

Până la Vasile Pârvan n-a scris nimeni un studiu despre datorie aşa cum a făcut-o el. Încă dinainte de 1916 avea o reputaţie de profesor excepţional, dublată de prestigiul unui mare om de ştiinţă. Sălile de curs erau neîncăpătoare, prelegerile încărcate de tensiune spirituală, încât orele lui erau adevărate clipe festive pentru auditoriu, iar studenţii săi l-au numit cu o „iubire infinit respectuoasă, Magistrul.”A lipsi la una din prelegerile lui ni se părea o infracţiune”, spune fostul student Vasile Băncilă. În studiul său „Universitatea Naţională a Daciei Superioare”, publicat în martie 1919, în revista „Luceafărul”, Vasile Pârvan trasează principalele direcţii de dezvoltare în plan social-educativ ale universităţii clujene, cerând tinerilor să participe la consolidarea culturii printr-o însuşire temeinică a acesteia şi lăsându-se călăuziţi de idealurile generoase care sintetizau experienţa de veacuri a neamului. Pledoria lui susţinea o şcoală creatoare de personalităţi, considerând că adevăraţii dascăli sunt cei care îşi pregătesc elevii pentru a fi capabili să-i întreacă. Cerea educatorilor să înţeleagă adevărata şi nobila lor misiune în lume, să fie legaţi de toţi cei din jurul lor să nu precupeţească nici un efort în formarea tinerei generaţii: „Căci fiecare tinereţe îşi trage conştiinţa despre puterile ei din bătrâneţile glorioase, pe care le însoţeşte pe drumul cel melancolic către Soare-Apune. Şi fiecare bătrân, care cade obosit, lasă un tânăr singur. Şi tânărul în aceeaşi clipă e chemat bătrân şi altul, mai tânăr ca el trece să-i facă tovărăşie şi sprijin. Iar moartea celor bătrâni îmbătrâneşte pe cei tineri.(Memoriale)

Precursor al lui Blaga, în filozofia culturii, Vasile Pârvan a scris un poem excepţional închinat creatorului. Stilul său aparţine marilor inspiraţi, realizând concepte-imagini unice care relevă posibilităţile filosofice latente ale graiului românesc, precum: „eroism creator”, „civilizaţie locală”, „ritm cosmic”, „înrâurirea pământului”, „ritm istoric”, „contiguitate”, „treaptă stăpânitoare”, „viaţă cosmică, „voinţă egocentrică” etc.

În Memoriale există un studiu numit Tăcere, adevărat poem în proză închinat meditaţiei active, eroul principal fiind Alegenor, săpătorul în piatră, care gândeşte că viaţa omului e asemeni unui bloc de marmură. Ea ne cere să-i pătrundem adâncurile, să-i descoperim formele nevăzute, să căutăm faţa lăuntrică a lucrurilor. Asemeni lui Carlyle, Pârvan crede în tăcerea creatoare, a gândului nerostit, sacru, şi a mâinilor neostenite. El dă Cuvântului valoarea sa cea dintâi, atunci când uimirea şi mirarea dădeau naştere înţelepciunii. Pentru el tăcerea nu însemna retragere în singurătate, ci năzuinţă către creaţie, dorind continuu să dăruiască şi altora rodul minţii sale. Se întreba precum Alegenor: E viaţa noastră vorbă ori tăcere? Piatra tăcută, „duioasa minune a gândului omenesc”, „lumina lăuntrică a sufletelor”, stă mărturie a luptelor sufletelor ce clocotesc în universul misterios al pasiunilor.

Tăcerea nu e sfidare a lumii ci o valoare a vieţii, căci nimeni nu are dreptul să refuze ceea ce n-a creat el însuşi: „Nu pot săpa ce n-am văzut săpat de nimeni înaintea mea”, spune cioplitorul în piatră Alegenor. Artistul adevărat caută idealul ce se râsfrânge în „lumina lăuntrică a sufletelor” celorlalţi. Astfel încearcă să răspundă la marile întrebări ale creaţiei: cât putem da lumii din ceea ce este nepieritor în ea, acesta fiind adevăratul rost al omului pe pământ. Şi Alegenor încearcă să înţeleagă de ce atâtea suflete de modelatori ai pietrei ori ai cuvântului, bogate şi calde în adâncurile lor, n-au spus nimic, ori aproape nimic despre dânsele, despre faţa lăuntrică a omului care se luptă cu viaţa, în opera lor aşa de desăvârşit omenească:”(Memoriale, Tăcere) În tăcerea lui Alegenor, săpătorul în piatră, sălăşluiesc marile adevăruri ale vieţii – să-i poţi învăţa pe oameni să se apropie de lucrurile simple, să înveţe continuu din măreţia naturii, din zborul maiestuos al păsărilor, din căderea lină a frunzelor, din tăcerea pietrei, din adierea zefirului, din unduirea molcomă a valului.

Marele arheolog Pârvan purta cu sine rosturile ascunse în adâncurile pietrelor în care săpase pentru a descoperi liniştea şi seninătatea unei vieţi depline. „Noi săpătorii în piatră învăţăm pe oameni a vedea viaţa; noi îi silim să-şi adâncească înţelegerea ei, contemplând îndelungat liniile reprezentative ale furtunelor interioare din sufletul omenesc perpetuu agitat; noi le dăm gândirea monumentală, care alege ce e statornic de ce e trecător în om; noi îl deprindem să caute scurtimea de piatră, claritatea, de linia pipăită, şi în poezia ca şi în muzica lor, şi tot astfel şi în vorba spusă solemn pentru a da viaţă ori moarte aproapelui. Noi îi învăţăm pe muritori să mediteze asupra vieţii lor, arătându-le că se poate închide într-o vedenie de piatră întreaga bogăţie a vieţii lor agitate, creându-le gesturile simbolice perpetuu expresive, silindu-i să-şi aleagă şi ei din infinita mişcare tainică a lăuntrului lor inform, stăpânita, puternica încordare a unor linii, întruchipate în însăşi oasele şi carnea lor şi care dau aproapelui cât mai mult din vedenia lăuntrică a suferinţei ce le-a crispat.” ( Vasile Pârvan-Memoriale, Tăcere)

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=d5UHKFI25YE%5B/embedyt%5D

 

Bibliografie:  Vasile Vetişanu, Vasile Pârvan, idealul uman şi valorile vieţii, Editura Albatros