Nick Sava – Scândura şi cuiul (Din prelegerile profesorului Escu, neascultate de nimeni)

Jonathan S.Woods- Colors of America

 

…Trebuie să mărturisesc că am întâmpinat greutăţi în a hotărî modul de abordare al acestui subiect spinos. Prin educaţie, prin experienţă, prin tradiţii chiar, suntem învăţaţi încă de mici copii, încă din timpul celor şapte ani de formare a personalităţii, să luăm poziţie. Fără să ne dăm seama, de obicei fără a încerca să înţelegem de ce ne situăm într-o tabără sau alta, întreaga existenţă ni se desfăşoară încercând să împăcăm concepţiile morale, religioase, politice, de poziţia partinică pe care o ocupăm în societate. Faptul că, uneori, găsim tărie în aceste precepte morale să trecem peste spiritul partizan ne face să ne simţim nişte trădători faţă de cei din jurul nostru care ne-au oferit la un moment dat încrederea. Cu atât mai mult, că fapta noastră o să atragă oprobiul acestora. Uneori, ne călcăm pe inimă, ne ascundem gândurile şi ne aliniem din nou în rândurile partidului, grupei, turmei, sau naţiei, abjurând opinia exprimată public.

Pentru a vă face să înţelegeţi, să ne întoarcem la agresiunea îndreptată împotriva Americii în Septembrie 11, 2001. Nu discutăm acum urmările acelui act, şi nici implicaţiile lui politice şi economice, aceste aspecte vor fi discutate cu altă ocazie. Aici vreau doar să discut problemele pe care le-am avut fiecare dintre noi în a adopta o poziţie faţă de acel act de agresiune. Părerile au fost extrem de împărţite, cum se poate bănui, cuprinzând un registru destul de larg. Bineînţeles, la un pol se situau cei care vedeau în acest act un atac terorist grosolan, pus la cale şi înfăptuit de persoane declasate care urau profund democraţia, libertatea, generozitatea, personificate în America. La polul opus se situau cei care vedeau în el un act justiţiar, pus la cale şi înfăptuit de oameni simpli şi religioşi, aduşi la capătul răbdării de către aroganţa şi dispreţul imperialiştilor americani faţă de cei asupriţi de soartă. Şi mai sunt cei, din ce în ce mai numeroşi, care văd în actul „terorist” o conspiraţie a Guvernului american (sau israelina) în scopul declanşării războiului. Un al doilea Pearl Harbour, mai precis…

Atunci mi s-a cerut şi mie să îmi dau o părere, mai precis să analizez această problemă din punct de vedere filozofic. Cât mai neutru, mi s-a spus. Bineînţeles, primul ciclu de prelegeri trebuia să se desfăşoare în faţa unor audienţe româneşti. Discutând cu mulţi români, mi-a devenit aproape evident că trebuia să adopt o poziţie mai mult sau mai puţin partinică. Audienţa mi-o cerea, instituţiile mass-media care acopereau ciclul de prelegeri, adversarii politici sau doar personali… Eram pus într-o situaţie extrem de delicată. Pe de o parte, majoritatea românilor se situau în tabăra celor care vedeau în actul terorist un act justiţiar. Pe de alta, opinia generala a locuitorilor nord-americani  era că e cazul să se declare război terorismului mondial. La aceasta se adăuga faptul ca nord americanii nu aveau o înţelegere unanimă a ce reprezintă acest „terorism”. Şi, bineînţeles, începusem să-mi cristalizez propria opinie, care nu era întru totul „politically correct”, dar nici întru totul pe placul majorităţii audienţei româneşti…

Aşa că să trecem mai întâi în evidenţă cam ce păreri se vânturau la acea dată. Să începem cu teoria „terorismului internaţional”. Acest terorism apăruse prin anii 60, şi s-a manifestat în diferite forme. Una din ele ar fi deturnările de avioane, prin luarea pasagerilor şi personalului de bord drept ostateci. Prin asta se urmăreau diferite scopuri, deci este greu de a determina tipul clasic de agresor. Unii o făceau doar pentru a ajunge în altă ţară, cu un sistem social diferit. Alţii o făceau pentru a scăpa de urmărirea justiţiei; alţii, pentru a-şi scoate tovarăşii din închisori. Alţii, pentru a cere bani cu care să-şi finanţeze activităţile sociale, religioase… În sfârşit, erau mulţi care o făceau pur ţi simplu pentru bani. Deci, „teroristul” era orice între revoluţionarul protestatar şi refugiatul în căutarea unei „ţări mai bune”, şi banditul pur şi simplu.

Altă formă a fost punerea de bombe. Imaginaţia agresorilor nu a cunoscut margini, ori, unde aceasta lipsea, scriitorii cărţilor de duzină şi autorii filmelor aşişderea aveau grijă să le suplimenteze „banca de idei”. S-au pus, deci, bombe la avioane, trenuri, clădiri, maşini, platforme petroliere, vapoare, serviete, plicuri… Unele au explodat, omorând sau schilodind oameni, distrugând bunuri… în numele unei idei revoluţionare, religioase, enviromentaliste, sociale, ori pur şi simplu pentru o mână de bani. De aici putem observa că tipul de terorist este cam acelaşi.

E timpul să vedem care sunt tipurile de terorism. Unul ar fi terorismul individual. Să zicem că Neica Nimeni vrea să se vorbească despre el, în ciuda faptului că nu este, în general şi în particular, capabil de nimic. Atunci, dă foc la un templu, cum s-a întâmplat din antichitate încoace, sau ucide o personalitate publică, sau distruge o operă de artă, sau… enfine. Tot acest terorist individual poate să fie un declasat, sau un tâlhar la drumul mare, şi atunci are grijă să nu se ridice la suprafaţă. Cu cât mai necunoscut, cu atât mai bine. McVein este numai o excepţie, nu o regulă…

Există, bineînţeles, „terorismul organizat”. Organizat de unii şi de alţii, bineînţeles. Şi în funcţie de cine este organizat, acesta poartă nume diferite. Autorii lor, ca şi cei în numele cărora are loc atentatul, îl numesc fie „activitate patriotică”, fie „ atac terorist”. Uneori, actul „patriotic” poate fi şi un „lucru plăcut în ochii lui Dumnezeu”… Cine sunt autorii? De cele mai multe ori nu îi ştim. Fie că „teroarea” este „organizată” de organizaţiile de tip mafiot, şi la ele „tăcerea este de aur”, fie că sunt organizate de diferite organizaţii de spionaj şi contra, şi ele tac mucles deoarece se tem că populaţia în general nu are spiritul patriotic într-atât de dezvoltat încât să aprecieze just un act patriotic… În plus, nu au deloc chef să se afle în tabără adversă ce şi cum, să se expună astfel „terorismului” nepatriotic. Alţii, însă, trimit scrisori, video etc., pe la posturi TV şi reviste de mare succes, pentru a-şi face astfel cunoscut motivul. Îl ucidem, adică, pe „Ăla”, pentru că se fac cercetări pe cobai; sau, pentru că „ăia sunt mai bogaţi decât ăştia”; sau, pentru că „nu ne place mirosul vostru”… Mă rog, tot felul de motive cărora numai Omul îi poate găsi justificare…

Alături de aceşti terorişti, pe care putem cel puţin încerca să-i înţelegem, au apărut „fanaticii”. Ei sunt cei cu idei puţine, de obicei una singură, dar extrem de FIXĂ. Greu este până le intră în cap o idee… când le-a intrat, nu le-o mai scoate nimeni. Acea idee îi ţine în viaţă, ea îi face să mişte, să trăiască. Dacă îşi pierd ideea şi nu o regăsesc rapid, devin un fel de zombi care umblă prin lume fără nici un ţel. Ah, să nu credeţi că fac aluzie la cineva anume! Revin la cazul McVein. După ce s-a hrănit ani de zile cu ideea de a pune bomba in Oklahoma City, o dată cu detonarea ei a devenit un astfel de zombi. El era mort din secunda de după explozie, nu mai era nevoie de fiola de otravă…

Dar cei mai mulţi dintre aceşti terorişti-zombi nu au de gând să umble prin lume că nişte strigoi. Preferă să dispară, apocaliptic, odată cu Ideea. Deci, pentru teroriştii care se organizează, cel mai important este să-i descopere pe aceşti viitori zombii. Ori nişte handicapaţi mintali, în a căror minte redusă o Idee ar avea impactul scontat, ori, mai bine, nişte copilaşi orfani pe mintea cărora nişte „organizatori” pot să-şi tatueze Ideea. Pentru că doar nu vreţi să-l vedeţi pe unul ca Osama luând o bombă în braţe şi dând astfel exemplu firoscoşilor lui fanatici? Hai-da-de! Mai degrabă declară un război sfânt în care să piară tot Islamul, mai bine trăieşte pe culmi de munţi hrănindu-se cu rădăcini… Uneori la Alah poţi ajunge şi pe căi mai lăturalnice!

Asta ar fi, deci, teoria cu teroriştii. Să vedem teoria cealaltă, cea cu „actul justiţiar”. Sigur, dacă îi spui unui american că „aşa vă trebuie, imperialiştii dracului!”, acesta ar rămâne complet interzis. El este convins (cu excepţia celor care cred în tot felul de teorii ale „conspiraţiei”, mai ales ale Guvernului) că USA este cea mai dintre cele mai din Lume. În general, nimeni nu neagă acest lucru, dar nu putem să nu ne întrebăm: „De ce?” Adică, „De ce ei? De ce nu noi?” (Nu, niciodată „De ce ei şi nu ceilalţi?”, pentru că nici pe „ceilalţi” nu-i iubim mai mult…) Cum este destul de evident „de ce nu noi”, căutăm o justificare: „Din cauza lor!”. Şi iată cum apare „Teroristul Numărul Unu”. Istoria a avut mulţi, tot felul. Se pare că omul face ce face, şi iar vrea un imperiu. Nu contează că acesta este doar un loc unde „stăpânii” îşi pasc turmele, sau de unde percep biruri, sau de unde îşi completează nevoile de resurse, sau unde îşi vând produsele, sau… Se pare că nici în viitorul foarte îndepărtat nu vom scăpa, de la Asimov la Star Wars mai dăm peste câte un imperiu omenesc…

După tot felul de persani, macedoneni, romani, arabi, turci, tătari, chinezi, englezi, francezi, nemţi, ruşi, japonezi etc., etc., iată că a venit şi rândul americanilor. Până la sfârşitul Primului Război Mondial, se pare că mai nimeni nu i-a băgat în seamă. Doar când s-a văzut că atâta timp cât banii americanilor mergeau la germani, Alianţa era foarte aproape să clacheze, iar după ce s-au dus la englezi, Antanta a luat-o pe coajă, Marile Puteri (care între timp s-au convins că, de fapt, nici nu sunt atât de mari…) au recunoscut-o de ceea ce era: o mare putere economică. Acest lucru s-a repetat şi la al Doilea Război Mondial, când contribuţia americanilor a fost covârşitoare în câştigarea războiului. Au trebuit toţi să-i recunoască superioritatea. A, nu a fost uşor să o facă. Franţa a fost eliberată de USA, înseamnă că-i iubeşte? Probabil chiar mai puţin decât pe nemţi şi pe englezi… Ruşii nu-i iubeau nici înainte, dar după victoria „comunisto-iudeică”, cum o numeşte un rasist român foarte bine documentat, să nu-i mai vadă: îi făcuseră să se mulţumească cu jumătate de Europă, pe când ei se şi vedeau la Paris (ştiu din surse sigure că şi comuniştilor le place cognacul, nu numai naziştilor). Ei au încercat să schimbe această situaţie pe multiple planuri, dar cum peste tot îi întâlneau pe americani, au lansat teoria „imperialismului internaţional”. Vezi Doamne, USA îşi bagă nasul cam peste tot NUMAI şi NUMAI din interes personal. Altfel, de ce s-ar împotrivi ei ca o ţară sau alta să cadă în mâna comuniştilor? Fiecare popor are dreptul să îşi decidă singur soarta! Vor ei să extermine jumate din populaţie, numai pentru că sunt mai bogaţi, mai negri, mai înalţi, mai creţi, cu nasul mai turtit, le place Brahms şi nu Copilul Minune, popa şi nu preoteasa… treaba lor, toate sunt nişte motive cât se poate de normale pentru nişte oameni.

Dovada că lumii nu-i place să vină cineva să-i dea peste degete când mai face câte o astfel de mică mârşăvie este faptul că americanii sunt urâţi de toţi şi de toate, vorba poetului. Că vin şi că nu vin, că se bagă unde nu le fierbe oala şi că nu se bagă, că trimit ajutoare şi că nu trimit (mai ales când trimit şi încearcă apoi să vadă cum sunt folosite, de parcă ar fi în sat la mă-sa!) Şi uite aşa, putem număra pe degete zecile şi sutele de mii de oameni care au murit prin intervenţia USA – sau neintervenţia ei. Şi cum toate acestea trebuiau să poarte un nume, i-au zis „aroganţă americană”. Că sunt mândri că sunt americani – de parcă ar trebui să fie ca mulţi dintre noi, care ascund că sunt români; că se simt superiori altor naţii – de parcă românii s-ar simţi inferiori cuiva (americanii au, totuşi, unele motive să fie…); că peste tot unde se bagă, urmăresc numai interesele USA (ehei! ce n-aş da eu să văd cum măcar un reprezentant al României urmăreşte interesul ţării, măcar o dată din când în când…).

Toată situaţia îmi aminteşte de o snoavă auzită în tinereţe. Cică erau doi vecini, buni prieteni. Într-o noapte, unuia din ei îi ia casa foc. Se trezeşte vecinul şi dă alarma. Se repede alături, la vecin, şi încearcă să-i care de prin casă una alta, să nu aibă pagubă prea mare, pentru că focul nu mai putea fi stăpânit. Când totul părea să fie bine, iată că vecinul cu paguba iese la un geam de la etaj. Nu mai putea ieşi, scara se prăbuşise… Vecinul se repede, caută o scară să-l ajute, să-i scape viaţa; până la urmă găseşte o scândură destul de înaltă, pe care o rezemă de zid. Îşi dă păgubaşul drumul pe scândură, scapă cu viaţă. Sare vecinul să-l îmbrăţişeze pe păgubaş, fericit că îl vede sănătos. Dar acesta îl îmbrânceşte cât colo, supărat: „Aşa să ai tu parte de noroc! Ce nu te-ai uitat că în scândură era un cui? Mi s-au rupt bunătate de pantaloni…”

 

Nota Redactorului:

 

Nu putem da întregul conţinut al prelegerii, se pare că până la urmă ciclul de conferinţe nici nu a mai avut loc. Încercând să pună la punct nişte declaraţii pe placul tuturor, se pare că profesorul şi-a atras atât neîncrederea presei, care a încetat să aloce spaţiu, cât mai ales cea a audienţei româneşti, care şi-a exprimat dezinteresul faţă de subiect. Timpul trecuse, se întâmplaseră destule prin ţară ca un atentat petrecut peste Ocean să mai fie interesant, arabii erau destul de activi în viaţa economică românească (mai ales cea ilegală, aducătoare de venituri substanţiale tuturor celor care contează), iar cei mulţi, care nu contează aşa de mult, îşi aveau deja părerile proprii, influenţate de alţii, ca să aştepte cu interes ca altcineva, chiar un Profesor, să le mai pună o problemă cu care să-şi bată capul…

Fiind o prelegere nepublicată anterior, şi neascultată de nimeni, nu ar fi trebuit să îşi găsească spaţiu nici în publicaţia noastră. Cum însă întâmplarea cu scândura şi cu cuiul are implicaţii extrem de neaşteptate în viaţa noastră, ne-am zis că acest text se potriveşte la orice…

 

 [embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=cH2PH0auTUU%5B/embedyt%5D

 

Din vol. Nick Sava, Fericirea de Dincolo, Tehnopress, Iaşi, 2008

Anunțuri

NICK SAVA -OTRAVA (fragment)

 

Gabriel Cornelius Ritter von Max-Monkeys as Critics

 

Mai zilele trecute citeam o carte. N-o să-i fac analiza aici, dar a fost o frază care mi s-a întipărit în minte: „Otrava groaznică a zilelor noastre este nepăsarea.”

Cartea respectivă se referea mai mult la un aspect religios: existenţa lui Dumnezeu. Aşa că nu mi-a fost greu să înţeleg ce anume îl făcuse pe autor să scrie această frază: amărăciunea că din 100 de studenţi englezi, 40 nu auziseră de Cristos, iar 73 de Rusalii, că doar 5% din populaţia Parisului participă la slujbe religioase, iar în Londra doar 3%.

M-am gândit atunci la noi, românii din Lower Mainland. În mare parte românii sunt creştini ortodocşi – aşa afirmă cel puţin sondajele făcute. Din întreaga populaţie a României, circa 96% se afirmă „a avea credinţă”. Din aceştia, aproape 90% se afirmă creştini ortodocşi. Probabil acelaşi raport există şi în comunitatea noastră.

Şi totuşi, când intrăm în bisericile ortodoxe româneşti din Lower Mainland vedem că, la cele patru biserici româneşti luate împreună, doar vreo 300 de români participă la slujbe în mod curent. La o populaţie de români estimată la 5000-5500, înseamnă că la slujbe participă mai puţin de 7%! Putem spune că stăm bine, comparându-ne cu Parisul şi Londra. Dar să nu uităm că mulţi români se duc la slujbele duminicale şi pentru (nu vreau să implic că mai ales) mica şuetă comunitară de după slujbă – lucru care lipseşte slujbelor din Paris, Londra şi chiar Bucureşti…

De ce, dar, nu participăm la slujbe în număr mai mare, dacă ne afirmăm „creştini ortodocşi”? Ce stă intre noi şi Dumnezeu? E clar, nu necredinţa. Nici măcar slujitorii bisericilor; între cei patru preoţi putem găsi unul pe placul nostru – dacă ne uităm la un lucru atât de trivial. Şi, încercând să aflu de la alţi români de ce nu s-au dus la biserica într-o anumită duminică, ce aflu de obicei? Că s-au sculat târziu. Că ploua (sau era soare). Că s-au dus în excursie, la gym, la piscină etc. Că au vorbit la telefon. Că s-au uitat la emisiunea în limba română la TV. Că au lenevit, pur şi simplu, în pat. Că au stat cu soţia/soţul la o cafea. Că şi-au scos copiii la plimbare. Că au citit ziarul. Că n-au avut chef. Că s-au dus la Superstore. Că biserica e prea departe. Că oricum nu înţelege nimic din slujbă. Că preferă să citească Biblia acasă (nu că ar şi face-o…).

Mai erau câteva, nu le înşir chiar pe toate. Dar, analizând răspunsurile, putem spune că, de fapt, nu s-au dus pentru că nu le pasă. Exact, toate acele activităţi care nu le-au permis să participe la slujbă erau cu mult mai importante decât participarea la slujba. Chiar şi ne-activitatea a fost mai importantă („după o săptămână de muncă grea, am şi eu dreptul la o dimineaţă liniştită”…).

Desigur, nu avem de ce ne justifica în faţa nimănui pentru decizia noastră. Considerăm că este normal să mergem la biserică de Paşti şi încă de vreo câteva ori (eventual), după cum normal este să ne şi supărăm dacă cineva îndrăzneşte să se îndoiască de credinţa noastră…

Dar, până la urma, toate explicaţiile se mărginesc la una singură: NU NE PASĂ. Nu ne pasă de religia pe care o mărturisim. Nu ne pasă de mesajul din Scriptură. Nu ne pasă de viaţa viitoare… Ba… ne pasă, dar nu acum. O să avem timp să ne pese atunci când vom avea alte priorităţi, atunci când funia se va apropia de par, când nenorociri vor da peste noi, când dureri ne vor lovi… Până atunci, de ce sa ne încărcăm existenţa cu ceva care nu ne aduce o satisfacţie imediata – măsurată eventual într-un cont mai mare în bancă sau o maşină „mai bună”?

Gândindu-mă la toate acestea, mi-am dat seama dintr-o dată că, de fapt, nepăsarea este mult mai adâncă. Ea se referă  la tot ce ne înconjoară. Nu ne pasa de Lumea în care trăim. Nu ne interesează conflictele care ucid mii de oameni peste tot în lume, nu ne pasă de sărăcia care ucide milioane de copii în lumea a III-a, nu ne pasă de discriminarea la care sunt supuşi oamenii pretutindeni. Nu ne pasă de lipsa de asistenţă medicală, educaţie, sau chiar de lipsa elementarului pahar de apă, cu care se confruntă aproape o treime din lumea asta a noastră.

Nu ne pasă de Natura care ne înconjoară. De la emisiile nocive până la hârtia aruncată nepăsător pe jos, totul indică această nepăsare. Nu ne pasă de societatea din jurul nostru. Îi invidiem pe cei mai bogaţi decât noi, îi dispreţuim pe cei mai săraci decât noi. Îi dispreţuim mai ales pe cei altfel decât noi – altfel prin culoare a pieii, prin religie, prin obiceiuri, prin limbă, prin sex. Dar astea sunt singurele sentimente pe care le avem şi ele nu înseamnă că ne-ar păsa… Nu ne pasă de nedreptăţile făcute – atâta timp cât ele nu se reflectă asupra noastră. Nu ne pasa de vecinul nostru, nu ne pasă de prietenul nostru – pe care, oricum, nu-l avem! – nu ne pasă de semenii noştri.

Nu ne pasă de ceilalţi români, nu ne pasă de ţara lăsată în urmă, aşa cum nu ne pasă nici de ţara adoptivă. Nu ne pasă de comunitatea de români în care trăim, după cum nu ne pasă nici de limba, tradiţiile, moştenirea adusă cu noi. Poate, dacă acestea ar fi fost nişte boarfe, le-am fi lăsat părăsite, pe un aeroport pustiu… După cum nu ne pasă de biserica „românească”, de centrul comunitar, de actele de cultură făcute de români aici, de încercările de business ale unor semeni de-ai noştri.

Nu.Nu este uşor să fii nepăsător! De multe ori trebuie să trecem pe celălalt trotuar, pentru a nu ne întâlni cu un alt român. Să tăcem din gură, să nu fim auziţi vorbind româneşte. Să inventăm noi teritorii, pentru a nu afirma ca provenim din România. Alte naţionalităţi, chiar. Ne schimbăm numele, îl punem la secret la telefon. Ocolim magazinele sau restaurantele unde ne-am putea întâlni, chiar şi întâmplător, cu alţi români… Şi,mai ales, îi acuzăm pe ceilalţi de fapte şi idei pe care conştiinţa noastră vinovată le-ar vrea adevărate. Toţi ceilalţi români sunt doar nişte profitori, mincinoşi, securişti, hoţi, atei, greco-catolici, „pocăiţi” etc., etc…  Sigur, poate nu toţi ceilalţi. Instinctiv ne dăm seama că majoritatea celorlalţi români sunt ca şi noi, nepăsători adică, ci acei câţiva, puţini, cărora le PASĂ. Aceştia devin extrem de dubioşi, de controversaţi…

Am putea spune că nu ne pasă de toate acestea pentru că ne pasa mai mult de familia noastră. Ce bine ar fi sa fie aşa! De fapt, nu ne prea pasă nici de ea. Muncim, sau ne pretăm la orice josnicie, doar pentru a asigura mai mult familiei şi ne trezim că ea ne părăseşte la un moment dat, fără a mai arunca o privire înapoi. Le-am dat bani şi bijuterii, maşini, aparate, case poate, deşi ei şi-ar fi dorit, poate, doar un gest cald, de dragoste, o mângâiere, o vorbă bună.

Să fie, deci, vorba doar de un egoism feroce? Să fi ajuns să-l înlocuim pe Dumnezeu cu Omul, că în final să îl înlocuim şi pe acesta cu Mine, EU, EU, EU? O fi, cine mai ştie? Cui îi mai pasă?! N-aş crede. Prea ne batem joc de propriul nostru trup, îndopându-l în neştire. Prea ne pustiim mintea, ţinând-o departe de frumos, de sentimente. Prea am devenit nişte gouls umblând poticnit prin lumea asta de care nu ne mai pasă. Lovindu-ne fără a le băga în seamă de alte trupuri fără viaţă, mişunând în jurul nostru. Şi asta doar pentru că ne luăm zilnic porţia de otravă, nepăsarea, împrăştiind-o apoi în jurul nostru, spori groaznici ai morţii veşnice…

 

 

Nota Redactorului:

Am descoperit că Profesorul este, până la urmă, şi el om ca toţi oamenii. Când l-am întrebat dacă ştie că multe din prelegerile lui îl aduc în gura oamenilor, el a răspuns senin, dând din umeri nepăsător: şi ce dacă?

 

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=szFw6Adk1hk%5B/embedyt%5D

 

Din vol. Nick Sava, Fericirea de Dincolo, Editura Tehnopress, Iaşi, 2008

 

NICK SAVA-Haosul în arta modernă

 

Nick Sava -Dezordine

 

Arta secolului al XX-lea încerca, chiar şi după apariţia non-figurativului, să menţină o oarecare ordine în formele de expresie. Oricît ar fi fost de metafizice, de gestuale, organizarea interna a lucrărilor putea fi recunoscută. Deseori, mari artişti care apelau la mijloace de expresie neconvenţionale, chiar rebele – încadrate azi la „avangardism”, dadaism, neo-expresionism şi alte –isme ale sfîrşitului de secol, păstrau o oarecare ordine, tocmai pentru a pune în contrast „haosul” şi „creaţia”. Chiar şi în creaţiile aparent total haotice, se putea recunoaşte ironia din spatele demersului şocant.

Totuşi, spre sfîrşitul secolului, în postmodernism, orice convenţie a fost aruncată la coş, haosul devenind deseori singura „expresie” a artistului. Motivul? Din lipsă de idei, de formare, de talent. Singurul scop devenise şocarea publicului cu orice preţ – nu diferit de spargerea instrumentelor de catre muzicieni de două lulele pe scenă, sau de exhibiţionismul facil, deseori pornografic, al „artiştilor” neconvenţionali.

Dacă ne întoarcem spre etimologie, vedem că acest cuvînt, haos (cu variantele caos, chaos), venind din limba greacă (χάος) prin filieră latină-franceză, se referă la starea primitivă, de neorganizare, în care, după cum presupuneau cei vechi, s-ar fi aflat materia înainte de apariţia universului cunoscut de om; (în unele concepţii teogonice) spaţiu nemărginit, cufundat în beznă şi umplut de „neguri”, în care s-ar fi găsit, într-un amestec confuz, elementele şi materia înainte de organizarea lumii; stare de dezordine primordială a materiei. (DEX 98).

Fără a numi explicit, putem bănui că această stare de „haos” există şi în Biblie. În prima carte, Facerea, se spune doar că „Dumnezeu a creat Cerul şi Pamîntul” – fără a spune unde (şi cum). Ulterior, a creat Lumina şi a despărţit-o „de întuneric”. Probabil acest întuneric, în care existau deja „Cerul şi Pămîntul” şi, apoi, Lumina, era chiar Haosul. Neorganizat, fără formă, „plin de neguri”, beznă totală, neorganizat. Cuvîntul Haos, amintit în limba ebraică (după unii cercetători), ar fi תֹהוּ וָבֹהוּ (Tohuwabohu), ce ar însemna „mutare” (?)

În mitologia greacă, Chaos era personificarea haosului primordial. Hesiod îl plasează „înaintea apariţiei zeilor”, deşi alţii îl considerau fiul lui Chronos şi al Geei. Chaosul primordial s-a despicat : (χαίνω. „a căsca”), apărînd Gaia, Nyx (Noaptea), Eros, Erebos şi Tartaros. Şi alţii consideră că Nyx, Aether (lumina stelară), Hemera şi Noaptea ar fi copiii lui Chaps şi Gaia, sub influenţa lui Eros. Bineînţeles, aceste informaţii au mai puţină revelanţă, mai ales pentru artistul post-modern…

Un al doilea înţeles al cuvîntului se referă la o stare generală de mare confuzie, dezordine totală, învălmăşeală, dezorganizare, babilonie, debandadă… Cam ceea ce se întîmplă în viaţa economic-socială din Grecia sau viaţa politică din România.

Antonimul cuvîntului haos este ordine – singurul antonim dat de dicţionare, de fapt. Dacă haosul, dezorganizarea, confuzia, debandada, babilonia, vin din nepricepere, idioţenie, cretinism, lipsă de discernămînt, de educaţie, chiar de valori etico-orale şi, mai ales, din lipsă de idei, ordinea este un proces conştient şi diligent care cere o puternică concentrare a intelectului şi psihicului unui creator. De aceea şi este ocolită în arta contemporană de majoritatea „creatorilor”.

Să luăm un exemplu, ca să înţelegem mai bine. Un exemplu stupid – deşi în arta modernă, mai ales în happeninguri nimic nu poate fi suficient de stupid -totul este să fie inedit şi să şocheze. Să zicem că vreau să sparg o farfurie în faţa unei audienţe. Da, e mai uşor să distrugi decît să creezi – de asta erau convinşi chiar şi barbarii care atacau Imperiul roman. Să creezi o farfurie înseamnă educaţie artistică, simţ şi talent, experienţă, seriozitate… Ca să spargi o farfurie ai nevoie, cel mult, de-un ciocan şi de-o idee: să spargi farfuria în faţa  unei audienţe, creînd mayhem (un vechi cuvînt germanic, folosit de  englezi cu sensul de haos”).

Acum, cînd avem Ideea, ea trebuie „cizelată”. Asta ia mai mult timp (vorba vine, poate avea loc la un pahar de alcool sau la o doză de drog) decît „creaţia”… Şi încă mai mult timp ia să găsească nişte fraze frumoase prin care să explice „estetica” creaţiei şi semnificaţiile ei în contextul „manifestărilor omeneşti”. Asta ar fi partea de „comunicare” artist-privitor (şi/sau consumator). Şi, probabil, cel mai mult timp e consumat în activitatea de PR, căutînd un „critic de artă” care să-l vîndă bine – cel mai important lucru, de altfel.

Buuun. Să ne întoarcem la Idee. Artistul trebuie să decidă, în mintea lui înceţoşată de alcool-drog ce tip de farfurie să aleagă. Să fie un blid simplu, de lut – făcînd trimitere la „ancestralitate”, la „origini” – sau o farfurie de porţelan, scumpă („protest împotriva opulenţei şi a snobismului claselor have)? Demersul este oricum un protest împotriva „societăţii de consum care „dezumanizează individul”, scoţînd din străfunduri puseurile atavice, blablabla…

A doua decizie de luat (foarte importantă): să spargă  farfuria trîntindu-o de pămînt, călcînd-o cu bocancii sau folosind un ciocan? (un pickhammer ar face o impresie deosebită!) Să facă referire la gestul „natural, spontan” – sau la tehnică (chiar şi un ciomag ar fi interesant…)

La urmă, să sară cu picioarele pe cioburi, zdrobindu-le definitiv (în urlete sălbatice, nestăpînite – sau pe muzică de orgă?), încălţat cu bocanci cu ţinte sau doar în ciorapi (poate desculţ? sîngele face întotdeauna senzaţie…)

Bineînţeles, totul filmat cu grijă şi prezentat, cu discursuri, interviuri, opinii ale snobilor, şefilor de galerii, la televiziuni, eventual vîndute la licitaţii organizate de case de renume. Pînă la următoarea „exhibiţie” (din englezul exhibition=expoziţie). Publicul va putea povesti, mai tărziu „A fost grozav! Un HAOS total!”

Am urmărit mai multe filmuleţe despre marele artist american Basquiat )se pronunţă ba’KEY), mort la 28 de ani (din supradoză). A debutat făcînd grafitti pe străzile New Yorkului. Le semna SAMO şi, cine ştie de ce, a devenit vestit. Nu că ele transmiteau vreun mesaj – pur şi simplu murdăreau pereţii. Se semna fie cu pseudonimul ales, fie cu o coroana. Ajungînd faimos (printre homleşii Bronxului), s-a gîndit să dea lovitura. Să devină faimos şi bogat! Ceea ce vor (acum) mai toţi artiştii. Desigur, nu avea pic de educaţie artistică – doar „experienţa” de mîzgălit pereţii. Crea haos cu sprayurile colorate, pe pereţii şi zidurile Primăriei…

Dar avea simţul culorii – asta o certifică chiar şi mari pictori. Şi a găsit un critic care gîndea că PR-ul bate talentul. Că un artist nu e suficient să fie bun – dacă nu e promovat aşa cum trebuie. S-a întîmplat şi în muzică – de ce n-ar fi valabil în arta plastică? Şi a reuşit ca în opt ani să facă din Basquiat un artist de faimă mondială! În timpul vieţii a expus în zeci de expoziţii personale, sute de grup, în State şi în întreaga lume. Desigur, mai ales prin galerii şi muzee neconformiste, gen Guggenheim.  Iar cel mai scump tablou vîndut la licitaţie a costat 12 milioane dolari! De atunci, grupul U2 a cumpărat un tablou cu 27 de milioane de dolari.

Nu pot spune că nu-mi place cum picta Basquiat. Este foarte mult exhibiţionism, fără îndoială, şi mult kitsch. Sunt puţine idei (pe care ajungi să le recunoşti pentru că se repetă). Formîndu-se „din mers”, în lucrările lui se pot observa idei şi tehnici ale momentului, de la afişaj (posting) la ready made, sgrafitti, grafitti, „sfîşieri”, scurgeri, tehnică mixtă, pop-art (mai ales că a lucrat o vreme cu Andy Warhol). Este încadrat, ca stil, la post-expresionism.

Şi totuşi, lucrările lui nu sunt un haos total. Au o oganizare interioară, se simte efortul creativ, ordinea contrastează cu dezordinea şi confuzia. Se simte influenţa artei naive, atît a artei negre cît şi cea a copilului needucat. Lucrările au, mai ales, sinceritate – ceea ce „artiştilor” haotici post-modernişti  le lipseşte cu desăvîrşire. De aceea, numele lui Basquiat va rămîne, atît timp cît haosul nu ne va cuprinde cu totul.

 

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=Ryiu2MYmmBY%5B/embedyt%5D

 

Nick Sava

Iaşi, 6 .oct.2012

NICK SAVA- PICNICUL ŞI CĂLĂUZA

 

 

         Sunt mai bine de treizeci de ani de când o nuvelă, scrisă de – argumentabil – cei mai mari scriitori SF ruşi, tandemul fraţilor Boris şi Arkadi Strugaţki, a făcut istorie. Tradusă în mai toate limbile lumii, a dovedit că fenomenul SF avea reprezentanţi de prim rang şi în afara spaţiului anglo-american, mai ales în Franţa, Italia, Polonia, Suedia şi, bineînţeles, Uniunea Sovietică de atunci. Ca un amănunt, chiar şi acum, cel mai citit autor SF din lume rămâne… polonezul Stanislav Lem.
         Dar nuvela „Picnic la margine de drum” a avut şi fericita şansă să atragă atenţia unuia din cei mai mari regizori, Andrei Tarkovski, în urma acestui interes rezultând unul din cele mai excepţionale filme. Poate nu întâmplător regizorul a ales doar două scrieri SF pentru a le transforma în film („Solaris” al lui Stanislav Lem şi acest „Picnic” de care vorbim), rezultând două capodopere ale celei de-a şaptea arte: „Solaris” şi „Stalker”.
         În nuvelă, Fraţii Strugaţki imaginează o „vizită” întâmplătoare a unor extratereştrii pe suprafaţa Pământului. Nu în modul tradiţional, lansat încă de străbunicul genului, H. G. Wells, cu fiinţe din spaţiu aterizând – cel mai adesea cu intenţii agresive, ci mai mult ca o atingere întâmplătoare şi neintenţionată a două lumi complet diferite. Aşa cum un om de ştiinţă încearcă să explice ceva ce nici lumea Ştiinţei nu înţelege, în ciuda numelui pompos dat evenimentului („radiantul Pilman”), cea mai plastică imagine ar fi cea în care şase gloanţe, plecând dintr-un pistol situat „undeva pe linia Pământ-Deneb”, ar lovi suprafaţă Pământului în rotaţie (simultan în jurul axei, în jurul Soarelui şi, cu întreg sistemul, în jurul Galaxiei). Până la urmă, cel mai important lucru al „vizitei” este însăşi vizita – confirmare a faptului că nu suntem singuri în Univers!
         Mult mai plastică este imaginea creată de acelaşi personaj al nuvelei, dr. Valentine Pilman, câştigător al premiului Nobel, câţiva ani mai târziu, când aseamănă această vizită cu un stop întâmplător al unor călători pe marginea drumului, pentru un scurt popas. Zice el: „Imaginează-ţi o pădure, un drum de ţară, o poiană. O maşină virează din drum în poiană, un grup de tineri coboară din maşină cărând sticle, coşuri cu mâncare, radiouri, aparate de fotografiat. Aprind focuri, înalţă corturi, dau drumul la muzică. Dimineaţa pleacă. Animalele, păsările, insectele care au privit cuprinse de groază toată noaptea, se strecoară din ascunzişurile lor. Şi ce văd? Benzină şi ulei scurse pe iarbă. Bujii vechi şi filtre de ulei azvârlite în jur. Cârpe, becuri arse, şi o cheie mecanică uitată. Beţe unsuroase plutind în iaz. Şi, desigur, obişnuitul gunoi: cotoare de mere, ţiplă de pe bomboane, rămăşiţele carbonizate ale focului, cutii goale, sticle, batista cuiva, briceagul altcuiva, fâşii de ziare, mărunţiş, flori veştejite culese din altă poieniţă… Un picnic la margine de drum, pe un drum prin cosmos.”*
         Şi tot acest „gunoi”, produsul unei tehnologii complet străine, rămâne de neînţeles logicii terestre, cu atât mai puţin ştiinţei analitice umane, şi potenţialul lui e nelimitat. Răsuciţi acest potenţial în mult prea umanul ţel – căutarea de dragul căutării, înventarea de noi gadget-uri, noi tehnologii, pentru a atinge niveluri superioare de bunăstare materială, lupta pentru profit, cu elementul ei însoţitor, competitivitatea şi setea delirantă pentru noi şi teribile arme – şi veţi avea avea cadrul acestei minunate nuvele.
         În acest cadru, Redrick Schuhart, călăuza, supravieţuitorul, pionierul zorilor verzi ale Zonei, se va înălţa, plin de viaţă, palpitând de trăiri, ca un Om Nou al unei Ere Noi. Talentul şi măiestria Fraţilor de a mânui loialitatea şi lăcomia, prietenia şi dragostea, disperarea , frustrarea şi singurătatea, creează caractere de excepţie şi o poveste cu adevărat încântătoare, încheiată apoteotic cu ceva ce poate fi numit, fără exagerare, sublim.
         Călăuza Red, adaptat perfect ucigătoarei Zone – dar complet neadaptat societăţii umane crescute ca un mucegai în jurul acestei Zone, cu soţia suferind în tăcere, cu fiica un monstru păstrând pecetea Zonei, tatăl – un mort reînviat de Zonă, goul-ul fără simţiri şi amintiri…, ajuns în faţa Globului de Aur, artifactul străin despre care se zice că va îndeplini cele mai ascunse şi mai fierbinţi dorinţe, nu poate spune decât: „Sunt un simplu animal, vedeţi asta. Nu am cuvinte, nu m-au învăţat cuvintele. Nu ştiu cum să gândesc, ticăloşii ăia nu m-au lăsat să învăţ să gândesc. Dar dacă tu eşti cu adevărat… atotputernic… atotştiitor… atunci o să mă înţelegi! Priveşte în inima mea. Ştiu că tot ce trebuie să vezi este acolo. Trebuie să fie. Nu mi-am vândut sufletul nimănui! Este al meu, este uman! Ia din mine ceea ce vreau… ştiu că nu se poate să doresc ceva rău. La naiba, nu pot gândi alte cuvinte decât… FERICIRE PENTRU TOŢI, GRATIS, ŞI NIMENI SĂ NU RĂMÂNĂ UITAT!”*
         Toate aceste elemente le găsim şi în filmul lui Tarkovski, dar pe un alt plan. Filmul, tradus în româneşte „Călăuza”, este numit în original „Stalker”, cuvântul american cu acelaşi înţeles. Ca majoritatea filmelor tarkovskiene, „Stalker” este profund religios. Turnat într-o societate comunistă atee, regizorul a trebuit să folosească simboluri care se descifrează abia la a doua sau la a treia vizionare. Pare – doar pare! – transpunerea pe ecran a acestui drum apoteotic al Călăuzei (în film nu este numit deloc Redrick, ci chiar Stalker) spre acel Loc unde se împlinesc dorinţele. Deoarece am avut ocazia să vizionez filmul de mai multe ori, o să-mi împărtăşesc cu voi impresiile lăsate de el. Nu am citit niciunde vreo recenzie a filmului şi, poate, impresiile mele nu sunt împărtăşite de alţii – poate nici măcar nu au fost în intenţiile regizorului. Dar nu cred să mă înşel şi cred că am reuşit să străbat straturile peste straturi ţesute de regizor, pentru a scăpa cenzurii atotveghetoare.
         Filmul are extrem de puţine personaje. Alături de Stalker ( Alexandr Kaidanopvsky), sunt cei doi clienţi ai lui, cei care îl plătesc să-i ducă în Zonă, în acel Loc: Inginerul (Nikolai Grinko) şi Scriitorul (Anatoli Solonitsyn). Apoi, este familia lui Stalker: soţia, în stare paroxistică de stress, şi fetiţa, o handicapată, neînstare să se mişte fără ajutorul lui. Atât. Mai sunt doi poliţişti militari care patrulează într-un jeep accesul spre Zonă, arhangheli fără chip şi formă – una cu maşinăria lor ucigătoare.
         Şi decorul este minimal. Casa lui Stalker, aflată într-o localitate pustie, nelocuită, alături de o cale ferată (?) dinspre care auzim trecând garnituri grele de tren – dacă nu cumva trepidaţiile care zguduiesc clădirea, făcând tencuiala să curgă din pereţi şi lasând femeia tăvălindu-se de groază, au un cu totul alt înţeles. Mai curând pare o trecere a Îngerului Morţii, pe care doar un semn pe uşorul de la intrare – sau poate curăţenia celor ce locuiesc casa – îl ţine departe.
         Mai este o crâşmă pustie, în acelaşi oraş pustiu, unde cei doi călători se întâlnesc, în aşteptarea călăuzei lor. Şi depozitele goale înconjurate cu sârmă ghimpată, de la graniţa Zonei. Depozite sau barăci militare, cine poate spune? Totul învăluit într-un crepuscul sepia uniform, fără lumini şi fără umbre, ca într-un iad nesfârşit.
         Şi o drezină, pe o cale ferată ruginită.
         În ţăcănitul drezinei, cei trei pătrund în Zonă. Pâcla ruginie care îi înconjoară ne împiedică să discernem orice formă. Dar, încet-încet, ţăcănitul obsedant începe să fie însoţit de ciripit de păsări, pâcla începe să se disipeze, făcând loc unui peisaj curat, însorit, de un verde fremătător, ca o poiană după o ploaie rapidă de vară. Suntem într-o altă lume, suntem într-un adevărat Eden!
         Singurii care vorbesc, în monologuri nesfârşite, în discursuri, cel mai adesea polemizând, sunt cei doi călători: omul de Ştiinţă şi omul de Artă. Călăuza tace cel mai adesea, iar când vorbeşte, o face greoi, bolovănos, căutându-şi cuvintele, în fraze scurte şi pline de o teamă lăuntrică. Pentru că el e singurul care simte pericolele care se ascund sub natura pură şi frumoasă. Ca şarpele ascuns în Grădina Raiului, acest pericol poate atrage alungarea lor din Zonă – ba chiar moartea! – şi El poate fi exacerbat de lipsa de credinţă a celor doi călători, de nepăsarea lor, de răutatea lor, de ura şi aroganţa lor reciprocă. De Loc te poţi apropia doar cu reverenţă, prin umilinţă, credinţă, sărăcie a duhului… Doar cei fericiţi o pot face… Şi el tatonează cu reverenţă şi teamă Calea care, eventual, îl va scoate spre acel Loc de fericire şi împlinire a tuturor dorinţelor.
Călătorilor le lipseşte această umilinţă. Ba, la un moment dat, se despart de Stalker, căutându-şi fiecare propriul drum. Omul de ştiinţă, atras de pete de lumină, rătăceşte pe fundul unui canal, trecând prin multe uşi greu de descuiat – pentru a se găsi într-un fund de sac fără posibilitate de continuare. Omul de artă, cu spiritul eliberat de droguri – în cazul filmului, o sticlă de băutură – rătăceşte prin frumuseţea Edenului, fără a se apropia, însă de Loc.
         Bineînţeles, despre Loc se vorbeşte mult, este principalul subiect de discuţie a celor doi. Fără a-l fi văzut, fără a şti prea multe despre el, fiecare încearcă să îl descifreze. Prin puterea analitică a Ştiinţei, sau prin străfulgerările inspirate ale Talentului… Călăuza, care nici el nu a fost Acolo niciodată, ştie mai multe: acel Loc îndeplineşte doar cele mai ascunse dorinţe – dacă sunt curate. În final, totuşi, doar credinţa şi umilinţa lui Stalker îi conduce către ţinta călătoriei.
         Locul pare o ruină. Poate a unui palat, poate a unui Templu… Sub tavanul scund, pardoseala este întreruptă de oglinzi de ape. Un plonjeu ne arată fundul acestor ape – bazine? iazuri? cisterne de spălare rituală? – plin de obiecte nefolosite, părăsite, aruncate: gunoaie, amintiri, un ceas de buzunar cu cadranul zdrobit, cioburi, fotografii, jucării… Pe malul lor, cei doi călători dorm – doar Călăuză zace, privind cu teamă în jur. Aşa se face că doar el zăreşte câinele sosit între ei – călăuză credincioasă a Sufletului omenesc, întâlnită în mai toate religiile, încă de la egipteanul Anubis. Să fi sosit ca să le călăuzească şi lor sufletele – adevărata Călăuză a căutării?
         Modul în care cei trei răspund în faţa probei finale – exprimarea dorinţei – este şi el diferit. Inginerul renunţă la a mai cere. Neîncrederea în acest „basm” este prea mare. Nici Scriitorul nu cere nimic – arta, talentul i-au dat tot ce ar fi putut cere. Doar Stalker îndrăzneşte să îşi exprime o dorinţă, timid: „Să fie bine!” O ploaie torenţială începe să cadă sub tavanul scund. O spălare rituală, purificatoare, a celor trei? O confirmare a auzirii dorinţei? (Să ne amintim de ploaia finală şi stranie din Solaris, cealaltă capodoperă Tarkovskiană…)
         Scrie în Scripturi: „Cere şi ţi se va da.” Filmul ne readuce pentru un moment printre clădirile pustii, în pâcla ruginie. Stalker îşi cară fetiţa în spate, ca şi la începutul filmului. Totul pare neschimbat. Aşa să fie? Nu, pentru că talentul regizorului aduce o ultimă scenă. Odată lăsată singură la masa pe care stau trei pahare – din nou, ca pe parcursul întregului film, simbolul Treimii! – unul aproape gol, unul pe jumătate plin şi unul plin ochi, la o depărtare care le face de neajuns pentru fetiţa handicapată, aceasta dă dovadă a modului în care s-a răspuns dorinţei exprimate de către Călăuză: îşi apropie paharul prin telekinezie – prin puterea gândului! Darurile Dumnezeirii vin pe căi şi în forme neaşteptate…
         Că citeşti nuvela şi te laşi pătruns de umanismul simplu, peste timp şi spaţiu, al fraţilor Strugaţki, sau că vizionezi filmul, încercând să recunoşti sensurile creştine, profunde ale scriiturii tarkovskiene, experienţa estetică atinge culmi de sublim. O întâlnire de neutat cu spiritul uman!

* Traducere personală după o traducere în engleză…

 

 

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=5Ls8-pk4IS4%5B/embedyt%5D

Nick Sava – Amiază geroasă

Nick Sava- Peisaj de iarnă

Amiază geroasă de primăvară, în ciuda cerului senin şi a soarelui puternic. Razele cad pieziş, topind ţurţurii de la streaşină – chiar dacă termometrul ar arăta, probabil, minus 30C. Fenomen obişnuit la această latitudine Up-North. Se aude clinchetul cristalin al stropilor îngheţaţi în drumul lor spre gheaţa de la poalele imobilului. Razele piezişe ale soarelui fac să strălucească geamurile festrestrelor dinspre mine. În dosul lor disting cu greu un chip frumos de fată. Are păr lung şi blond ruginiu.
Caut instinctiv o priză să-mi conectez maşina. Nu există. Nici vreo altă maşină nu se vede în împrejurimi. Un Trailer Park de oameni săraci: cîteva imobile fără curţi, fără garduri, destul de vechi. Existenţa lui e de nebănuit din şosea. Dacă nu-mi spunea Claudiu de el, n-aş fi ajuns aici într-o mie de ani… N-o să pot sta prea mult, nu pot risca să las motorul să îngheţe. N-aş mai avea cum să plec de aici… Noroc că se zăresc linii electrice şi de telefon legînd trailerele. La o adică, aş chema ajutor.
În interior e nebănuit de cald. Gazdele, cei doi bătrîni, sunt, totuşi, destul de gros îmbrăcaţi: el, cu un pulovăr gros peste o cămaşă de flanelă, pantaloni groşi de lînă, ea, un capot gros, pluşat, ciorapi groşi, şal pe umeri. Amîndoi poartă în picioare botoşei îmblăniţi. Îmi spun că sunt, probabil, îngheţat de scurtul drum parcurs între maşină şi uşă. Bătrîna poartă ochelari groşi, cu ramă de baga, care nu îi pot ascunde, totuşi, ochii de un albastru închis. Părul blond ruginiu, înspicat cu fire sure, este adunat într-un coc prins cu un pieptene mare, încovoiat. El este aproape chel, părul alb adunat deasupra cefei. E frumnos ras, doar sprîncenele groase, albe, fîlfîie deaupra găvanelor adînci, din care ochii verzui privesc puţin tulbure. E aproape complet surd.
– I s-au descărcat bateriile, îmi explică Katleen. Pînă ajungem în oraş, ne descurcăm aşa.
Se dovedeşte că se descurcă destul de bine. El are o înţelegere particulară a spuselor tovarăşei de viaţă. Probabil îi poate înţelege cuvintele privindu-i buzele. În general, nu intervine în discuţie, o aprobă însă în aproape tot ce zice.
– Deci, ai vorbit cu Claudiu, îmi spune bătrîna. Nu l-am mai văzut de mult…
Ştiu. De cînd i-au împrumutat o sumă frumuşică de bani, vreo trei mii de dolari. Bani mulţi, judecînd după sărăcia evidentă a locuinţei. Deşi e relativ aglomerată de obiecte vechi. Le spusese că-i trebuie să-şi aducă familia, copilaşii, din „lagărul comunist”. Claudiu ajunsese în Canada pe cînd avea vreo optsprezece ani, neavînd acum nicio familie în România. „A meritat să te desparţi de ei pentru trei miare?”, l-am întrebat. „Oho! La ce mi-ar fi ajutat relaţia cu ei?” „Poate ţi-ar mai fi dat”, am zis eu, cinic. „Poate. Dar poate, nu. Sunt nişte amărîţi…”
– Ştii, el e din acelaşi sat cu John, îmi spune Katleen bucuroasă.
Sunt convins că nu. Claudiu e dintr-un sat din Banat, trăit mai ales prin Timişoara, unde se ocupa cu contrabanda, de mic.
– De unde e John? întreb.
– Din Boian. Claudiu spunea că acum e în Ucraina.
Mi-e şi ruşine să mărturisesc că şi mama era din Boian. Am impresia că ar vrea să-i înşel şi eu. Mi se pare că privirea bătrînei devine ironică…
– Din ce familie? întreabă însă John, senin.
– Gorda, spun, mai sigur pe mine.
– Aha. Cum o chema pe mama ta?
– Reveca.
– O ştiu! se bucură el. Era micuţă cînd am trăit eu în Boian. Am fost coleg cu sora ei, cu Leonora. A fost prima mea iubire, hehe. Am vrut s-o aduc în State. Am iubit-o pînă am întîlnit-o pe Katleen.
Bătrîna rîde. Un rîs tineresc, cumva zglobiu. Ea îmi povesteşte restul. Familia lui John emigrase în State pe la începutul secolului. Fuseseră cinci fraţi, John – prîslea. În timpul Crizei murise tatăl şi un frate. Mama vînduse totul şi se întorsese acasă, să salveze măcar cei patru copii rămaşi. Avusese destui bani ca să cumpere ceva pămînt şi cîteva animale. Cine ştie ce s-ar fi întîmplat cu ei, dacă ura şi invidia satului n-ar fi făcut-o să plece din nou în America? În cei trei ani cît au stat acasă, John o cunoscuse şi-o iubise pe mătuşă-mea. Care, după sosirea ruşilor, a făcut douăzeci de ani de lagăr, văzîndu-şi soţul, învăţător, şi cei doi copii, ucişi. S-a întors bătrînă, deşi avea doar treizeci şi şase de ani, cu un copil – băiatul unuia dintre gardieni. Nici ea nu ştia care…
– John a făcut războiul. L-am cunoscut în spitalul din Anglia, era rănit. Eu eram soră. După ce a fost trimis acasă, a fost tăietor de lemne. Pe urmă s-a mutat în Canada. Aici şi-a făcut un gater. Cu timpul, a avut o făbricuţă. A ajuns milionar…
A avut familie, trei copii: două fete şi-un băiat. Fetele sunt prin State, măritate pe acolo. Băiatul a moştenit făbricuţa şi vila. Atunci cînd a hotărît să se însoare cu Katleen.
– Era frumoasă ca o zînă! Bătrînul o priveşte cu ochii mijiţi şi sunt sigur că în locul bătrînei vede o tînără soră irlandeză, cu părul blond-ruginiu şi ochi albaştri ca marea. Aşa e şi acum…
– M-am îndrăgostit de el cum l-am văzut, mărturiseşte bătrîna, şi aş putea jura că o uşoare roşeaţă îi colorează obrajii aproape deloc ridaţi. Nici bătrînul nu pare prea bătrîn, deşi ştiu că a depăşit optzeci de ani. Era aşa de înalt, puternic, cu faţa deschisă arsă de soare – în ciuda rănii. Credeam că o să moară…
– Mi-a fost aproape îngerul meu păzitor. Tu ai fost şi vei fi, mereu, îngerul meu! şopti John. Îl cred.
Bătrîna povesteşte. John a fost trimis înapoi în State, era prea grav rănit ca să mai ajungă pe front. Fusese rănit în Normandie. Spitalul a fost mutat la Paris, mai aproape de front. Începuse atacul din Ardeni, erau mulţi răniţi… Pe urmă a devenit un spital al mutilaţilor de război. Prin 47 s-a desfiinţat. Ea a rămas ca soră la noul spital, francez de data asta.L- a cunoscut pe viitorul soţ: un funcţionar de origine marocană. S-au căsătorit, au avut doi copii, fete. S-au mutat la Rabat. Mai tîrziu, la presiunea familiei, el s-a căsătorit din nou: avea nevoie de urmaş masculin.
– Am trăit bine, chiar şi după independenţă. A fost funcţionar de stat. Fetele s-au măritat, au plecat. Cu familia lui mă înţelegeam, deşi nu eram musulmană. Chiar şi cu a doua soţie, devenită Prima.
– Tu eşti un înger, normal să te înţelegi bine cu toţi, afirmă convins John.
A fost căsătorită patru decenii. Soţul a murit de cancer. Ca fostă soră, a stat alături de el pănă s-a stins. Pe urmă au început necazurile. Fiul vitreg i-a cumpărat bilet de avion pentru Paris şi a dat-o afară din casă. Nu a avut timp nici să-şi caute fiicele, pierdute undeva în lumea arabă. A ajuns la Paris fără bani, fără prieteni, cu un paşaport irlandez de dinainte de război, prea bătrînă să fie angajată la vreun spital.
– Dar s-a descurcat, rîde bătrînul, mîndru. Te miri?
Nu mă miră nimic în această poveste. Katleen şi-a amintit de soldatul american cu ochii verzi, ca iarba, înalt şi vînjos, ars de soare. Era singurul pe care-l iubise. Care o iubise. Care, în nopţile lungi de durere, o cerea în căsătorie şi îi povestea despre frumuseţea pădurilor din Oregon… Prin Crucea Roşie şi asociaţiile de veterani l-a găsit. În Canada.
– Am dat telefon şi mi-a recunoscut imediat vocea!
– Păi, nu s-a schimbat deloc, dă o explicaţie bătrînul. E tot ea, îngerul meu. Chiar dacă a stat departe de mine patruzeci de ani. Dar gîndul ei a fost tot timpul la mine, mi-a purtat de grijă!
– Cînd a auzit, a venit imediat la Paris. Nu a trimis bani, ci a venit! Şi lui îi murise soţia, de cîţiva ani. Ne-am căsătorit la Paris. Mi-a făcut paşaport de Canada. Am venit direct aici.
Cu un gest larg arată spre încăperea supraîncălzită şi încărcată cu obiecte nefolositoare. Şi, probabil, multe amintiri.
– Ştiam ce înseamnă să fii piedică între cei dragi şi familia lor. I-am zis lui John să începem să ne trăim viaţa de acolo de unde se oprise: numai noi doi. Am cumpărat acest mobile home, ne-am mutat în orăşelul acesta nordic. Trăim împreună de mai bine de zece ani. Nimeni nu ştie unde suntem. De aceea nu ne caută nimeni.
– Decît Claudiu, rîd eu. Şi acum, eu.
– Da, rîde şi bătrîna. Şi acum, tu. Tu nu o să ne ceri bani. Deşi, să ştii, nu ne pare rău că i-am dat banii lui Claudiu. Sper să-i fi folosit bine.
– Un înger, totdeauna un înger, spune John cu voce de filosof bătrîn, hîrşit de viaţă.
– Cum de l-ai părăsit atunci, de mult? o întreb pe bătrînă.
– Dar nu l-am părăsit! Well, era o vreme tulbure. Atît de mulţi aveau nevoie de ajutor… de un înger păzitor. Mai ales Omar… Cînd el nu a mai avut nevoie de mine, am ştiut că John are!
– Şi mă bucur că a venit, şopteşte John. Acum vom fi împreună, cît timp voi avea nevoie de ea…
– Şi pe urmă? nu mă pot împiedica să întreb. Ce urma să facă bătrînica aici în nord, singură? Şi ea trecuse, probabil, de optezeci…
– Voi avea grijă de altcineva, spune ea, liniştită. Hehe, noi nu şomăm niciodată.
Îmi iau rămas bun de la ei. Privesc în jur, căutînd parcă pe cineva. Îmi amintisem de chipul din fereastră.
– Locuim singuri, îmi spune Katleen, conducîndu-mă în antreu. Nu avem nevoie de altcineva. Dar tu, dacă îl întlneşti pe Claudiu, spune-i să ne caute. Peste vreo doi ani. Va avea nevoie de… ajutor.
Ies în aerul îngheţat. Soarele a coborît spre munţi. Se apropie noaptea, deşi e abia trei. Motorul porneşte din prima. În lumina piezişă a soarelui zăresc în fereastră chipul unei fete cu părul lung, blond-arămiu, cu ochi întunecaţi. Pot să jur că sunt albaştri. Mă întreb, puţin invidios: oare ce-a făcut Claudiu pentru a merita un înger? Dar, în timp ce conduc spre şosea, găsesc un posibil răspuns: şi îngerii au nevoie de oameni pe care să-i păzească.

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=ksY1Tmg_oxE%5B/embedyt%5D