Somerset W. Maugham – Vălul pictat

 „Nu ridica vălul pictat pe care, trăitorii
Viaţă îl numesc; chiar dacă forme ireale pot fi pe el pictate
Nu fac decât să  mimeze tot ce am crede
În culori întinse la întâmplare – în dosul lui stă ascunsă Teama
 
Şi Speranţa, Destine gemene care îşi împletesc mereu
Umbrele, deasupra haosului orb şi ameninţător.
Ştiam pe cineva care l-a ridicat – căuta,
Pentru că inima-i rătăcită era miloasă, lucruri pe care să le iubească
 
Dar nu le-a găsit, vai!, nici măcar nu erau acolo
Ceea ce există în lume, lucruri pe care le-ar fi aprobat.
Prin multele lucruri fără direcţie, el a mers,
 
O minune printre umbre, un spot de lumină
Pe scena întunecată, un Duh care se chinuie căutând
Adevărul. Dar nici el, nici Propovăduitorul nu l-au găsit”
 
(Nu ridica vălul pictat pe care trăitorii viaţă îl numesc de Percy Bysshe Shelley, trad. Nick Sava)
 
 
William Somerset Maugham s-a născut la Paris  pe 25 ianuarie 1874,  în familia juristului englez Robert Ormond Maugham. Bunicul său, Robert Maugham, fusese  un avocat de renume, unul dintre fondatorii English Law Society, astfel încât era de aşteptat ca tânărul William să îmbrăţişeze la rândul lui cariera juridică. Era al patrulea fiu pe care Edith Mary (născută Snell) îl adusese pe lume la diferenţă destul de mare de ceilalţi trei. La vârsta de 8 ani rămâne orfan de mamă şi  va rămâne marcat pe viaţă de dispariţia ei prematură. Îi va păstra fotografia în camera sa până la sfârşitul vieţii. Doi ani mai târziu, moare şi tatăl său, bolnav de cancer, şi este luat sub ocrotirea unchiului  de pe tată, Henry, MacDonald Maugham, vicar anglican de Whitstable, un mic port din Kent. Sexagenarul snob, căsătorit cu o aristocrată nemţoaică în cu care nu avea copii va deveni eroul principal al povestirii Ploaia.
Crescut în inima Parisului, într-o lume “proustiană” de burghezi cosmopoliţi, cunoscuse de mic copil mediul artistic, casa avocatului Maugham fiind deschisă pentru numeroşi scriitori şi pictori. Prima carte pe care copilul o citea zi de zi mamei  în timpul ceaiului a fost Fabule de  La Fontaine. Îşi face studiile în Anglia şi apoi la Heidelberg în Germania. Nu va profesa niciodată ca medic, meserie pentru care se pregătise, în anii 30 devenind cel mai bine plătit scriitor. Supranumit „Maupassant al Angliei”  debutează în 1897 cu Liza din Lambeth, însă cartea care–i aduce succes este Of Human Bondage(1915)  în care-şi descrie anii copilăriei. Nuvelist, dramaturg şi romancier de mare succes Somerset Maugham moare la 16 decembrie 1965
 
Pornind de la  versurile cu care începe sonetul lui Shelley, Lift Not The Painted Veil Which Those Who Live, romanul Vălul pictatare are ca temă o poveste de dragoste neîmplinită. La prima vedere, povestea  de dragoste dintre tânărul microbiolog Walter Fane şi Kitty Garstin care avea să-i devină soţie pare a fi una obişnuită. Pătrunzând către straturile mai profunde ale diegezei, constatăm că lucrurile nu sunt chiar atât de simple şi descoperim o adevărată lecţie de viaţă. Eroina principală, frumoasa Kitty, aparţine unei familii mic burgheze al cărei ţel principal era accederea pe o treaptă socială superioară. Mama sa, doamna Garstin era  “o femeie aspră, crudă, dominatoare, ambiţioasă, zgârcită şi proastă” şi nu-i putuse oferi lui Kitty un alt model  de căsnicie decât cel pe care îl avusese ea, alături de sărmanul domn Bernard Garstin. Cu ambiţia ei fără margini îşi teroriza, fără cruţare, soţul împingându-l de la spate cu scopul de-a parveni în înalta societate şi de-a mări cât mai mult veniturile familiei. Cele două fiice îşi priveau tatăl  cu acelaşi dispreţ, considerându-l doar o sursă de venituri, un străin care avea obligaţia să muncească până la epuizare pentru a le crea lor tot confortul. Toate eforturile domnului  Garstin de-a intra în Parlament sfârşiră într-un eşec lamentabil, ba până şi biroul de avocatură începu să meargă cât se poate de prost. Doamna Garstin nu cedează, mai ales că, toate eforturile ei se limitau acum la cele două fiice, Kitty şi Doris  pentru care dorea să  aranjeze mariaje avantajoase .
 
Doris, cu care natura nu fusese prea darnică, nu-i oferea mari speranţe, unicul ei ţel fiind s-o mărite cu un tânăr înstărit şi cu o profesie onorabilă. Kitty, în schimb, era o frumuseţe, fapt care o făcea pe doamna Garstin să-şi reverse asupra ei toată dragostea şi toată atenţia precum şi cele mai ambiţioase speranţe de-a parveni. Ceea ce tatălui său nu-i reuşise. Aşteptând să apară pretendentul perfect, ani la rând, Kitty îşi refuză admiratorii şi, pe măsură ce timpul trecea, asupra ei se opreau cu admiraţie doar privirile bărbaţilor mult mai în vârstă. Astfel, mama sa, care devenea din ce în ce mai furioasă pe ea pentru ratarea celor mai bune şanse, începu să coboare ştacheta, mai ales, că până şi urâţica Doris reuşise să angajeze un mariaj cât de cât pe placul ei.
În timp ce Kitty era  panicată că va rămâne în continuarea în preajma exasperantei doamnă Garston, a apărut tânărul biolog Walter Fane. Timid şi obişnuit mai mult cu  munca de cercetare, decât cu societatea mondenă, tânărul doctor se îndrăgosteşte profund de Kitty şi-i cere mâna. În urma unor calcule meschine, vulgara şi superficiala Kitty acceptă căsătoria cu Walter Fane. Era singurul mod, în acel moment, de-a scăpa de sub tutela unei mame tiranice şi totodată de-a căpăta un alt statut, chit că sensibilul şi delicatul doctor ocupa doar măruntul post de bacteriolog al guvernului într-o  colonie chinezească.
 Fire interiorizată, sensibil, reţinut  şi mare iubitor de lectură, Walter  Fane aproape că nu avea nimic în comun cu frivola Kitty, preocupată doar de dans, flecăreală, modă şi flirturi. Capabil de o dragoste profundă, de drum lung, Walter se lăsase prins în mrejele frumoasei Kitty, deşi din prima clipă simţise că nimic nu i-ar fi putut lega. Kitty nu avea nici dragoste, nici respect pentru el. Aproape că-l detesta în momentele de intimitate.
Nemulţumită de ceea ce înfăptuise, Kitty era cât se poate de vulnerabilă,  capabilă, în orice moment, să-şi înşele soţul pe care nu-l putea suferi. Şi iată că-l întâlneşte pe Charlie Townsend, secretar al viceguvernatorului coloniei, făcut din acelaşi aluat, vulgar şi nepăsător, mult mai chipeş şi oricând dispus la o relaţie clandestină, deşi era căsătorit cu Dorothy Townsend. Kitty şi Charlie au devenit în scurt timp amanţi  fără să le pese prea mult de eventuala descoperire a relaţiei lor. Într-una din zile doctorul Walter Fane se întoarce mai devreme acasă şi-i surprinde pe cei doi făcând amor. Este momentul de cotitură al vieţii cuplului Walter Fane şi Kitty. Convinsă fiind că amantul o iubeşte într-atât încât să facă nebunia de a-şi părăsi familia, Kitty merge să-i ceară lui Charlie să-şi lase nevasta şi să se căsătorească cu ea. Era atât de naivă încât să creadă că un personaj frivol, lipsit de profunzime, aşa cum era Charlie, ar fi dat totul pentru a fi împreună cu ea. Plictisită de statornicia şi adâncimea iubirii lui Walter, Kitty căutase aventura, senzaţiile puternice, neprevăzutul, în braţele amantului său căruia, nici măcar nu-i trecea prin cap să-şi pericliteze statutul social.  Trezit brusc din adoraţia pe care o nutrea pentru nevasta sa, rănit de moarte  în adîncul sufletului  pentru că-i fusese necredincioasă, Walter îi cere să-l însoţească în insula Mei Tan Fu, bântuită de holeră. Şansele de supravieţuire erau egale şi minime pentru amândoi. Este momentul în care consideră că singur Dumnezeu poate decide asupra relaţiei lor: O iubise prea mult până-n momentul adulterului, iar acum dragostea se transformase într-un dispreţ profund pentru incapacitatea femeii de a-şi depăşi condiţia.
 
Ajunşi în  Mei Tan Fu pentru Walter Fane şi Kitty viaţa capătă cu totul alte dimensiuni, atâta timp cât graniţa dintre viaţă şi moarte devenise aproape invizibilă: „Când toate lucrurile durau atât de puţin şi nimic nu conta prea mult, era pur şi simplu păcat că oamenii, dând o importanţă absurdă unor obiecte neînsemnate, îşi provocau nefericire şi lor înşile, şi unii altora.”
De fapt adevărata poveste de dragoste abia de aici începe. Doctorul Walter Fane, superior din punct de vedere spiritual, îşi dă seama că privind-o pe biata Kitty cu ochi de îndrăgostit o împovărase cu calităţi pe care nu le avea, aşteptând de la ea să se poarte aşa cum nimeni n-o învăţase. Chipul ei frumos nu-l înşelase, ştia că-i frivolă şi că nu-l iubeşte însă sperase ca timpul s-o schimbe. Adulterul ei a venit ca un duş rece, vălul pictat cu imaginea frumoasă a unei femei superioare spiritual a căzut  lăsând la vedere hidoşenia unui chip găunos. Aici află şi el un mare adevăr:  „Există o singură cale de a le cuceri inimile şi anume aceea de a deveni aidoma celor de care vrei să fii iubită.” De aceea nici nu se gândeşte să divorţeze de Kitty  continuînd s-o iubească în adâncul fiinţei sale.
 
 Încet-încet, rolurile par să se inverseze, Kitty descoperă că bărbatul lângă care trăia merita toată dragostea şi tot respectul din lume. Prin ceea ce face  se străduieşte atât cât poate să se ridice la nivelul lui. Dar Walter nu-i mai pote arăta iubirea. Focul va arde mocnit în adâncul sufletului său până la capătul vieţii. Între timp află că Kitty este gravidă, un alt motiv să-i macine sufletul atâta timp cât nu se ştia sigur al cui este copilul. Se  lasă, pur şi simplu, acaparat definitiv de munca de cercetare transferând destinului decizia de-a să tranşa lucrurile. Se îmbolnăveşte de holeră şi în scurt timp moare.Ultimele cuvinte pe care i le-a şoptit lui Kitty au fost: „De murit a murit dulăul ( The Dog it was  at died)”, ultimul vers din Elegie la moartea unui câine turbat de Oliver Goldsmith. S-a dovedit până la urmă că „dulăul cel rău” a murit, probabil, muşcându-l pe omul fără caracter.
 
Moartea lui Walter Fane o aduce pe Kitty cu picioarele pe pământ: învăţase că viaţa trebuie trăită cu toată fiinţa, că nu banii şi statutul social sunt lucrurile esenţiale pentru care să trăieşti.”…singurul lucru care ne dă posibilitatea să privim fără dezgust această lume în care trăim este frumuseţea pe care oamenii o creează când şi când din haos. Tablourile pe care le pictează, muzica pe care o compun, cărţile pe care le scriu şi vieţile pe care şi le duc. Dintre toate acestea, cea mai bogată este viaţa frumoasă. Aceasta este opera de artă desăvârşită, îi spune Waddington, personaj cu rol de a doua conştiinţă, frumoasei Kitty.”
 O nouă întîlnire cu Charlie îi confirmă că nu-i meritase dragostea nicio clipă şi că niciodată n-a fost omul care să-i merite încrederea.
Se hotărăşte să se întoarcă în familie şi să-şi crească copilul ce avea să se nască. Ştia că are pentru ce să trăiască luîndu-şi viaţa de la capăt: „Puternic este cel care se cucereşte pe sine.”.
Moartea mamei sale vine exact la momentul potrivit pentru nefericitul  Bernard Gastrin care toată viaţa nu-i ieşise din cuvânt, lăsându-se terorizat de ea. Kitty şi tatăl său  hotărăsc să meargă în Bahamas să-şi trăiască viaţa aşa cum n-o mai trăiseră până atunci: ca doi oameni normali. „Singurul lucru care contează este dragostea pentru datorie. Când dragostea şi datoria este unul şi acelaşi lucru, atunci ai în tine harul şi te vei bucura de o fericire care depăşeşte orice înţelegere”, îi spusese, cândva, stareţa mănăstirii din Mei Tan Fu.
 
Romanul lui Somerset Maugham a fost transpus pe peliculă în 1934, Kitty Fane fiind interpretată de Greta Garbo şi în 2006 cu Naomi Watts şi Edward Norton în rolurile principale. Am văzut ecranizarea din 2006 şi pot spune că, deşi acţiunea este puţin schimbată în sensul că relaţia dintre  Kitty şi Walter Fane este prezentată puţin diferit în momentul în care ajung pe insula bânduită de holeră, filmul merită să fie văzut.
Bibliografie: Maugham W. Somerset, Vălul pictat, Polirom, Iaşi

Vasile Pârvan

 

 

Nu e altă glorie decât aceea de a-ţi da viaţa pentru alţii”. Citind azi această frază, aproape că pare lipsită de sens. Te întrebi din ce aluat a fost plămădit cel care, deasupra oricărui individualism, deasupra oricărei mărginiri, neţinând cont de politica îngustă a celor vremelnic aflaţi în fruntea ţării, avea un asemenea ideal de viaţă. Azi, când scriitorul se revoltă şi spune că nu va mai scrie, când actorul acuză şi refuză să se mai urce pe scenă, când profesorul se răzbună apelând la jumătăţi de măsură, când individul creator, în genere, îşi legitimează actul creaţiei doar prin randamentul material, idealul uman sub care şi-a rânduit viaţa Vasile Pârvan vine dintr-o altă lume, o lume despre care te întrebi dacă a existat vreodată în istoria acestui popor.

„Scopul vieţii trebuie să fie însăşi viaţa în totalitatea ei… ca esenţă.” „…taina vieţii celei fără de moarte în memoria perpetuă a generaţiilor, altfel aşa de uşor uitătoare, stă în puterea ce a avut muritorul de a se curăţi de păcatul încântării de sine. Stă în renunţarea de a se fi iubit numai pe sine, de a fi apăsat mereu pe aproapele cu greoaia lăţire a fiinţei sale, de a fi cerut mereu recunoştinţă pentru faptele sale. Stă mai ales, în puterea de a se dărui mereu fără răsplată şi fără nădejde, numai pentru iubirea de lucrurile cari nu putrezesc şi pentru continua iertare a oamenilor, cari din ţărână se nasc şi în ţărînă se întorc.”(Memoriale)

Ori poate ne-ncearcă gândul că n-a trăit printre oameni, n-a cunoscut răul în lume, nu s-a luptat cu viaţa şi, e aşa, un simplu teoretician. Respinge acest gând şirul de întrebări retorice pe care şi le pune creatorul: „Cine va putea vreodată spune suferinţa de a nu fi primit să lucrezi pentru câştigarea pâinii tale de-o zi? Cine va putea însemna în forme văzute suferinţa de a cere ajutor şi de a fi alungat, de a cere mângâiere şi de a fi mustrat, de a cere adăpost şi de a fi trimis altuia, până la casa cea largă a Zeului celui prea Puternic, sub acoperişul de frunze şi pământ umed al căruia abia vom găsi în sfârşit adăpost?Tăcere e viaţa perpetuu chinuită de oameni. Toate gândurile, toate speranţele, toate durerile aproapelui nostru stau atârnate deasupra abisului morţii în care se va prăbuşi viaţa lui, fără a fi avut răsunet niciodată în alt suflet de om. Tăcerea e viaţa morţii şi moartea vieţii.”( Memoriale, Tăcere) Căci da, cu tăcere li se răspunde celor ce vor a se desprinde din individualismul ucigător, sperând în solidaritatea faţă de cel aflat în suferinţă; acea tăcere devenită valoare a vieţii, acea tăcere mai presus de Cuvânt. Şi mai ales acum, când lumea în care trăim se face tot mai urâtă. Trebuie să fii un mare entuziast pentru a crede în legi universal etice, mai presus de urâţeniile morale atât de evidente.

Un adevărat Erou al culturii române a fost Vasile Pârvan, prestigios om de ştiinţă, filozof al culturii, arheolog de excepţie, profesor emerit, într-un cuvânt: „unul dintre cele mai rare cazuri de om plural”, în care întâlnim cea mai consistentă gamă de ipostaze: tragicul, eroul, educatorul, teoreticianul, eruditul, filozoful, patriotul, umanitaristul, artistul, înţeleptul… Dar dintre toate aceste atitudini, dominante au fost cele ale tragicului şi eroicului.

Tragicul, acea stare de luptă interioară dintre gândirea cosmică şi limitele individului uman, spiritualizare monumentală ce poate aparţine doar gladiatorilor care, înainte de-a muri, aduceau laude Cezarului. Gândul cosmic constituie una dintre constantele trăirii lui Pârvan. El a trăit cosmicul şi eticul asemenea anticilor, în viziunea cărora reprezentarea lumii înconjurătoare era armonioasă şi eternă. Şi la toate acestea se mai adăuga „psihologia ţăranului român amarnic, care nu poate să sufere pe neisprăviţi şi pe căldicei şi nu apreciază decât pe oamenii tari şi corecţi.”(Vasile Băncilă)

De teoreticieni e plină lumea. Viaţa adevărată, cea care împlineşte, trebuie trăită cu simţul datoriei, în primul rând faţă de ceea ce laşi în urma ta. „Cei buni moştenesc puterea lor nu din înrâuriri străine, ci din ce are mai adânc în firea lui poporul nostru” şi rămân oameni de omenie, adică rămân legaţi pe veşnicie de cei din care s-au născut şi de cei cărora le dau ei înşişi viaţă. Ca orice om a fost şi el supus îndoielii, a fost lovit, s-a prăbuşit sub povara loviturilor, dar nimeni nu i-a putut nărui visul lui măreţ acela de a trăi pentru oameni şi printre oameni. Şi filozofia lui de viaţă era cu faţa către origini în armonie cu lumea, cu Cosmosul. Adevăraţii creatori se îndoiesc de creaţia lor, nu pentru a o nega, ci pentru a se opri asupra ei şi a o clarifica şi pentru a o transmite urmaşilor cu responsabilitate.Şi trebuie să te îndoieşti de tine însuţi deoarece, atunci când o faci, simţi nevoia să fii în preajma celorlalţi, să capeţi sprijinul lor.

Până la Vasile Pârvan n-a scris nimeni un studiu despre datorie aşa cum a făcut-o el. Încă dinainte de 1916 avea o reputaţie de profesor excepţional, dublată de prestigiul unui mare om de ştiinţă. Sălile de curs erau neîncăpătoare, prelegerile încărcate de tensiune spirituală, încât orele lui erau adevărate clipe festive pentru auditoriu, iar studenţii săi l-au numit cu o „iubire infinit respectuoasă, Magistrul.”A lipsi la una din prelegerile lui ni se părea o infracţiune”, spune fostul student Vasile Băncilă. În studiul său „Universitatea Naţională a Daciei Superioare”, publicat în martie 1919, în revista „Luceafărul”, Vasile Pârvan trasează principalele direcţii de dezvoltare în plan social-educativ ale universităţii clujene, cerând tinerilor să participe la consolidarea culturii printr-o însuşire temeinică a acesteia şi lăsându-se călăuziţi de idealurile generoase care sintetizau experienţa de veacuri a neamului. Pledoria lui susţinea o şcoală creatoare de personalităţi, considerând că adevăraţii dascăli sunt cei care îşi pregătesc elevii pentru a fi capabili să-i întreacă. Cerea educatorilor să înţeleagă adevărata şi nobila lor misiune în lume, să fie legaţi de toţi cei din jurul lor să nu precupeţească nici un efort în formarea tinerei generaţii: „Căci fiecare tinereţe îşi trage conştiinţa despre puterile ei din bătrâneţile glorioase, pe care le însoţeşte pe drumul cel melancolic către Soare-Apune. Şi fiecare bătrân, care cade obosit, lasă un tânăr singur. Şi tânărul în aceeaşi clipă e chemat bătrân şi altul, mai tânăr ca el trece să-i facă tovărăşie şi sprijin. Iar moartea celor bătrâni îmbătrâneşte pe cei tineri.(Memoriale)

Precursor al lui Blaga, în filozofia culturii, Vasile Pârvan a scris un poem excepţional închinat creatorului. Stilul său aparţine marilor inspiraţi, realizând concepte-imagini unice care relevă posibilităţile filosofice latente ale graiului românesc, precum: „eroism creator”, „civilizaţie locală”, „ritm cosmic”, „înrâurirea pământului”, „ritm istoric”, „contiguitate”, „treaptă stăpânitoare”, „viaţă cosmică, „voinţă egocentrică” etc.

În Memoriale există un studiu numit Tăcere, adevărat poem în proză închinat meditaţiei active, eroul principal fiind Alegenor, săpătorul în piatră, care gândeşte că viaţa omului e asemeni unui bloc de marmură. Ea ne cere să-i pătrundem adâncurile, să-i descoperim formele nevăzute, să căutăm faţa lăuntrică a lucrurilor. Asemeni lui Carlyle, Pârvan crede în tăcerea creatoare, a gândului nerostit, sacru, şi a mâinilor neostenite. El dă Cuvântului valoarea sa cea dintâi, atunci când uimirea şi mirarea dădeau naştere înţelepciunii. Pentru el tăcerea nu însemna retragere în singurătate, ci năzuinţă către creaţie, dorind continuu să dăruiască şi altora rodul minţii sale. Se întreba precum Alegenor: E viaţa noastră vorbă ori tăcere? Piatra tăcută, „duioasa minune a gândului omenesc”, „lumina lăuntrică a sufletelor”, stă mărturie a luptelor sufletelor ce clocotesc în universul misterios al pasiunilor.

Tăcerea nu e sfidare a lumii ci o valoare a vieţii, căci nimeni nu are dreptul să refuze ceea ce n-a creat el însuşi: „Nu pot săpa ce n-am văzut săpat de nimeni înaintea mea”, spune cioplitorul în piatră Alegenor. Artistul adevărat caută idealul ce se râsfrânge în „lumina lăuntrică a sufletelor” celorlalţi. Astfel încearcă să răspundă la marile întrebări ale creaţiei: cât putem da lumii din ceea ce este nepieritor în ea, acesta fiind adevăratul rost al omului pe pământ. Şi Alegenor încearcă să înţeleagă de ce atâtea suflete de modelatori ai pietrei ori ai cuvântului, bogate şi calde în adâncurile lor, n-au spus nimic, ori aproape nimic despre dânsele, despre faţa lăuntrică a omului care se luptă cu viaţa, în opera lor aşa de desăvârşit omenească:”(Memoriale, Tăcere) În tăcerea lui Alegenor, săpătorul în piatră, sălăşluiesc marile adevăruri ale vieţii – să-i poţi învăţa pe oameni să se apropie de lucrurile simple, să înveţe continuu din măreţia naturii, din zborul maiestuos al păsărilor, din căderea lină a frunzelor, din tăcerea pietrei, din adierea zefirului, din unduirea molcomă a valului.

Marele arheolog Pârvan purta cu sine rosturile ascunse în adâncurile pietrelor în care săpase pentru a descoperi liniştea şi seninătatea unei vieţi depline. „Noi săpătorii în piatră învăţăm pe oameni a vedea viaţa; noi îi silim să-şi adâncească înţelegerea ei, contemplând îndelungat liniile reprezentative ale furtunelor interioare din sufletul omenesc perpetuu agitat; noi le dăm gândirea monumentală, care alege ce e statornic de ce e trecător în om; noi îl deprindem să caute scurtimea de piatră, claritatea, de linia pipăită, şi în poezia ca şi în muzica lor, şi tot astfel şi în vorba spusă solemn pentru a da viaţă ori moarte aproapelui. Noi îi învăţăm pe muritori să mediteze asupra vieţii lor, arătându-le că se poate închide într-o vedenie de piatră întreaga bogăţie a vieţii lor agitate, creându-le gesturile simbolice perpetuu expresive, silindu-i să-şi aleagă şi ei din infinita mişcare tainică a lăuntrului lor inform, stăpânita, puternica încordare a unor linii, întruchipate în însăşi oasele şi carnea lor şi care dau aproapelui cât mai mult din vedenia lăuntrică a suferinţei ce le-a crispat.” ( Vasile Pârvan-Memoriale, Tăcere)

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=d5UHKFI25YE%5B/embedyt%5D

 

Bibliografie:  Vasile Vetişanu, Vasile Pârvan, idealul uman şi valorile vieţii, Editura Albatros

Vasile Voiculescu, jurnalistul

Carmen Smutneac- Poetul martir Vasile Voiculescu

„Acest om simplu (n.r.Vasile Voiculescu) şi totuşi întortochiat, care era un mistic dublat paradoxal de un cazuist cu spirit eminamente raţionalist, care avea, ca medic, întinse cunoştinţe de specialitate, dar care ţinuse să se iniţieze serios şi în teologie, şi în ştiinţele oculte, care citea cu pasiune literatură în mai multe limbi, complăcându-se însă în a lăsa impresia de a nu fi la curent cu nimic… acest om venit parcă din adânc şi de departe, la care ţăranul de rasă străveche nu s-a citadinizat niciodată pe deplin, cred că n-a fost cunoscut de nimeni cu adevărat.” (Dinu Pillat)

Aidoma multora dintre scriitorii români, activitatea creatoare a lui V. Voiculescu a fost dublată de una civică, prin demersul său publicistic. Omul de o adâncă cultură şi medicul de mare omenie era conştient că promovarea culturii în rândul maselor largi nu poate veni de la instituţiile statului şi nici de la clasa oligarhică aflată la conducerea ţării, ci de la adevăraţii oameni de cultură capabili să-şi asigure roluri de misionari. Activitatea sa publicistică se întinde pe o perioadă de trei decenii, între 1918 şi 1946, timp în care a fost prezent atât în presa scrisă cât şi în cea vorbită, în calitate de conferenţiar la radio.

În presă a debutat în 1919, la publicaţia bârlădeană, Florile dalbe, alături de G. Tutoveanu, Tudor Pamfile şi M. Lungeanu, promovând un semănătorism înnoit faţă de cel  de la  „Sămănătorul”. Între 1919 şi 1928 desfăşoară o largă activitate publicistică la revista „Lamura”, editată de Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii şi  condusă de Al. Vlahuţă şi Al. Brătescu-Voineşti. Activând la această revistă, îşi propunea „să pună în legătură pe toţi cărturarii şi scriitorii noştri cu învăţătorii şi cu tineretul de la sate, pentru a pregăti, împreună, cu o sănătoasă şi largă înţelegere a vieţii şi a rosturilor ei, acea binecunoscută unire sufletească, pe care se reazimă tăria popoarelor şi pe care nu pot s-o dea nici izbânzile armelor nici jocurile iscusite ale diplomaţiei.” ţelul suprem fiind de cultivare şi educare naţională. După 1928, Voiculescu se apropie de cercul de la „Gândirea” alături de Lucian Blaga, Adrian Maniu, Tudor Vianu, Nichifor Crainic… În acelaşi timp, publică zeci de articole cu caracter medical, în revista „Albina, oferind consultaţii în schimbul obligaţiei de-a contracta un abonament anual. Pe lângă activitatea publicistică, Vasile Voiculescu editează şi o serie de broşuri de popularizare, având ca scop principal educarea maselor.

Vreme de un deceniu şi jumătate, motorul promovării culturii naţionale pe calea undelor a fost poetul, scriitorul şi medicul Vasile Voiculescu. Primul contact cu Radioul l-a avut în 19 februarie 1929, când face lectură la microfon, citind din versurile sale. Pe lângă conferinţele pe teme culturale („Novalis”, „Cultură şi civilizaţie”,Misterul Shakespeare”), anul următor va inaugura rubrica „Ora satului” în care, sub titlul „De vorbă cu sătenii”, va începe o serie de conferinţe despre igiena generală, despre relaţia omului cu natura. Din 17 mai 1931, emisiunea sa va purta numele „Sfatul medicului”, rubrică care a figurat încă 50 de ani sub acest nume. Deseori în activitatea sa de om al Radioului îşi invita confraţii pentru a conferenţia pe teme culturale. Totodată va fi un consecvent îndrumător şi coordonator al emisiunii Universitatea radio iniţiată de Dimitrie Gusti. Grea viaţă începe să aibe publicistul în perioada de fascizare a ţării, respingând cu vehemenţă orice idei calomnioase, subversive, la adresa fiinţei noastre naţionale. Astfel, va consemna într-una din cronicile sale: „La radio nu fac decât să continui clientela din oraş. Aceiaşi clienţi desbrăcaţi nu la fizic, ci moral. Bolnavi de vanitate, de răutate, suferinzi de lăcomie, cu viţii şi tare, se perindă în dosul şi câteodată se strecoară în faţa microfonului. Am o vastă clinică de psihiatrie, devin psihiatru, deliruri de conferenţiar şi literat, manii de persecuţie radiofonică, de invidii, de pismă, de ură, fobii radiofonice, paralizii ale bunului simţ, epilepsii de nevropaţi, demenţă, perversiuni”. Liber în gândire, nelegat de vreo ideologie sau şcoală literară, Vasile Voiculescu va fi, pur şi simplu, în slujba naţiei sale. Singurul lui gând era cultivarea poporului; singurul crez era că, arta nu poate şi nu trebuie pusă decât în slujba propăşirii culturii naţionale. Rezistenţa sa din perioada legionară se prelungeşte în anii de după război, când teroarea fascistă care condamnase cărţile lui Sadoveanu la ardere pe rug este continuată de cea comunistă în care biblioteci întregi sunt arestate şi condamnate la moarte prin aceeaşi metodă. Cărturarul va rămâne pe baricade în căutarea idealului de perfecţiune umană pe care încerca să-l transmită conaţionalilor săi: „Să ne întrebăm ce am făcut pentru împodobirea sufletului nostru şi al celorlalţi, cât adevăr am adunat, câtă lumină am strâns şi am răspândit, ce bunătate am împărtăşit, să ne reculegem şi să cântărim cum ne-am răsplătit părinţii, cum ne-am iubit fraţii,  cum ne-am înălţat copiii, cum ne-am cinstit soţia şi familia, cum ne-am ajutat aproapele, cum ne-am slujit neamul, cum am uşurat măcar cu greutatea unui pai, omenirea.”

Nu cred că în presa contemporană să găsim vreun jurnalist atât de dedicat naţiei, cu gânduri şi sentimente atât de curate!…Poetul s-a ţinut dârz pe baricade în confruntarea cu cei ce l-au ucis pe Iorga, a protestat cu armele sale împotriva lagărelor naziste şi-a metodelor inumane de anihilare a fiinţei umane.

În numărul 41 al revistei Presse medicale, Pierre Werthelmer publică articolul „Lobotomia prefrontală”, fapt care-l umple de indignare şi căruia îi răspunde cu studiul „Lobii frontali-inamici ai umanităţii”. Dar cel mai trist eveniment care-l marchează pe umanistul Voiculescu este lansarea bombei atomice, despre care scrie că aşa şi-a imaginat prăbuşirea Atlantidei în a cărei existenţă crezuse. Cel care credea în misiunea perpetuă a omului de cultură de a se pune în slujba poporului căruia îi aparţine, primeşte în această perioadă şi cea mai cruntă lovitură în propria existenţă – moartea soţiei, Maria Mitescu-Voiculescu, ceea ce îl va marca până la sfârşitul vieţii, amplificându-i însingurarea. Dar iată că unul dintre cei mai împătimiţi iubitori de oameni ai culturii române, singurul scriitor care şi-a păstrat verticalitatea până la capăt, refuzând colaborarea cu regimul comunist, nou instaurat, va plăti cu vârf şi îndesat atitudinea sa de om al cetăţii.

 

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=wNkX01oUDEI%5B/embedyt%5D

La 5 august 1958, Securitatea pătrunde cu forţa în casa „duşmanului regimului”, Vasile Voiculescu, pentru a găsi materiale compromiţătoare. Este anul în care, în directivele celor de la putere, sunt înscrise două mari acţiuni de anihilare a elitelor naţionale. Arestarea lui Vasile Voiculescu făcea parte dintr-un plan de procese prin care se dorea intimidarea  oricărei reacţii a clerului la noua Lege a Cultelor. Astfel, poetul a fost inclus în procesul grupării „Rugul Aprins”, deşi participarea lui la activităţile acestei grupări nu era una marcantă. „Rugul Aprins” era un cerc de rugăciune şi reflecţie religioasă înfiinţat de călugărul rus Ioan Străinul, la Mănăstirea Antim, unde acesta adusese din pribegie o icoană a Sfintei Fecioare stând deasupra unui rug aprins. În fruntea grupului se aflau Sandu Tudor, Sofian Boghiu ş.a., toţi membrii participând la acele momente de reflecţie şi meditaţie în care îl căutau pe Dumnezeu în interiorul propriei fiinţe prin rugăciunea inimii. Participarea lui Vasile Voiculescu n-a fost nici pe departe cea evocată de Marius Oprea în cartea sa „Adevărata călătorie a lui Zahei”. În august 1958, Vasile Voiculescu este arestat şi, o dată cu el, întreaga bibliotecă, în jur de 6000 de volume, printre care şi o carte în limba germană a lui Em. Swedengorg adnotată cu versuri în limba română, ca document incriminator.Celor şaisprezece  din lot li se înscenează un proces, fiind acuzaţi de „uneltire împotriva ordinii sociale”.

 Iată ce spune preotul Roman Braga: „A fost o parodie de proces cu uşile încuiate, deoarece au fost rostite ca martori numele unor oameni din guvern, cum era Athanase Joja…”

La câteva luni după lotul „Rugului Aprins”, în care fusese arestat Vasile Voiculescu, se pune în aplicare cel de-al doilea plan de intimidare al intelectualilor prin arestarea lotului Noica – Pillat, în urma căruia sunt întemniţaţi douăzecişicinci de intelectuali pentru marea vină de a se fi întâlnit şi discutat cărţi de-ale lui Goethe, Cioran, Noica.

Nu se poate trece cu vederea peste lipsa de reacţie a scriitorilor români aflaţi la masă cu puterea comunistă. Tudor Arghezi se ascunde, Zaharia Stancu, pe care poetul îl ajutase în regimul anterior într-o situaţie similară, nu vrea să se implice, iar Mihai Beniuc îl respinge pe fiul scriitorului, nedorind să depună mărturie, deoarece, „n-a vrut să colaboreze cu Puterea”. Radu Boureanu, expertul literar al Securităţii, declară poeziile lui Vasile Voiculescu drept „duşmănoase”.

Încarcerat la Jilava, este întâlnit de Nicolae Steindhart, care mărturiseşte în Jurnalul său: „Totul – ca de atâtea ori în atâtea locuri penitenciare, dar acum e primul contact – se arată în aşa măsură de lugubru şi apăsător încât nu pare a fi real. Încântătoare e prezenţa doctorului Voiculescu, foarte îmbătrânit, numai oase, blând, manierat, paşnic, nobil, vioi la minte, dar frânt de oboseala.“

Doctorul Voiculescu şi episcopul Leu (tare dărâmat, umbla în carje, e înţolit în straie miţoase de baciu la o stană de munte înalt) sunt interogaţi pe îndelete de gardienii care, probabil, se plictisesc. Amândoi sunt batjocoriţi şi beşteliţi, insultaţi, înjuraţi şi porcăiţi. Ceilalţi scapă mai usor.“

 

După 4 ani, în 1962, va fi eliberat. Iese din închisoare în stare de agonie, pe targă, bolnav de TBC şi moare peste câteva luni cu inima rănită, pentru arestarea celor 6000 de volume pe care nici urmaşii nu le-au mai recuperat.

A fost un martir al neamului căruia, astăzi, singura mulţumire care i se oferă de către contemporani, este aceea de-a fi pus în debara cot la cot cu ceilalţi morţi netrebuincioşi, pe motiv de evoluţie culturală. Indiferent câtă recunoaştere îi va da sau nu posteritatea, Vasile Voiculescu rămâne un reper moral în cultura română, un mare Umanist pus în slujba propriei naţii şi un scriitor de valoare a cărui operă n-a fost îndeajuns explorată.

Marile porunci către Adevăr şi Dreptate, înaltele porniri către Bunătate şi Jertfire de sine vin din adâncurile firii noastre primordiale, măcar tot din atât adânc cum vine egoismul orb, răutatea şi minciuna, şi ar trebui să fim buni cel puţin cât suntem răi, să fim vrednici cât suntem mincinoşi, ca să fim întregi.”(Vasile Voiculescu, Aşchii de meditaţie).

 

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=sJWmJhMme_0%5B/embedyt%5D

Bibliografie: Vasile Voiculescu, Gânduri albe, Editura Cartea românească , 1986

O temă, mai mulţi autori…

 


„De foame şi de sete (spune-o legendă greacă)
Muri un rege între grădină şi izvor;
Eu, fără ţintă bat mereu hotarul
Nemărginit al bibliotecii oarbe. „

(J-L. Borges – Poemul darurilor)

 

Călătoria magică începe cu Lucian din Samosata, „Scrieri alese”.

Lucian din Samosata - Scrieri alese -

Lucian din Samosata este primul dintre scriitorii moderni ai antichităţii. Sanda Diamantescu îl supranumeşte „întâiul gazetar al lumii” prin faptul că  este creatorul pamfletului, mânuind cu mare dexteritate ironia. Toate metehnele societăţii contemporane lui, surprinse în articolele sale fac parte din eternul omenesc, creând astfel diferite tipologii umane. Opera sa se justifică, în primul rând, prin contemporaneitatea cu momentul dezintegrării Imperiului Roman. Dacă în civilizaţia greacă omul era centrul universului, în lumea romană ajunsese un mijloc supus altor scopuri: „La Roma totul era să pari şi să nu fii, să ajungi şi să nu realizezi, să profiţi de ocazii fără să urci drumul întortocheat şi dureros al cunoaşterii, pe care îl visaseră grecii şi îl regreta Lucian” Din cauza spiritului său caustic deseori a fost alăturat lui Voltaire, amândoi, la fel de pragmatici  propunând un anume tip de morală laică. Iată un citat din „Menipp sau evocarea morţilor”.  Menipp, cinicul, coboară în lumea morţilor unde îl întâlneşte pe prietenul său  Filonide. Întreabă Menipp:

„-Dar spune-mi cum merg lucrurile pe pământ şi ce mai fac oamenii din Cetate?

Filonide: Nimic nou! Totul se petrece ca mai înainte: oamenii sunt hoţi, jură strâmb, dau bani cu dobândă destul de mare şi cântăresc obolii.

Menipp: Bieţii de ei! Ce nenorociţi sunt! Nici idee n-au de hotărârile care s-au luat de curând în lumea de dincolo. S-au votat nişte legi împotriva celor bogaţi şi, în numele Cerberului, aceştia nu vor mai avea nici un mijloc de scăpare….”

Şi iată decretul votat în lumea de dincolo:

 „Cum în timpul vieţii oamenii bogaţi săvârşesc multe nelegiuiri, jefuind, făcând silnicii şi dispreţuind în fel şi chip pe cei săraci, sfatul şi poporul urmează a hotărî ca, după moarte, trupurile lor să fie pedepsite ca şi ale celorlalţi ticăloşi, iar sufletele să le fie trimise pe pământ, ca să pătrundă în măgar şi să petreacă două sute cincizeci de mii de ani în acea stare, trecând din măgar în măgar, purtând poveri pe umeri şi fiind mânaţi de către oameni nevoiaşi.”  Textul e suculent, fermecător,  strălucitor prin ironie, dând posibilitatea cititorului să meargă cu interpretările mult mai departe.

 

Imagini pentru luciano de crescenza elena

 

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=QUBG0L1O9VU%5B/embedyt%5D

 

Un alt autor, modern şi contemporan nouă, de astă dată, Luciano de Crescenzo propune o reinterpretare  a Iliadei lui Homer având ca element central enigma eternului feminin simbolizat de Elena.  Cartea se numeşte: „Elena, Elena, dragostea mea”. O lectură amuzantă, suculentă, cu un umor pornit din ambiguitatea situaţiilor şi din oralitatea stilului. În „Cuvânt înainte” autorul îşi pune cititorul în temă: „Personaj ambiguu, mereu în cumpănă între pasiune şi remuşcare, Elena ne priveşte. Oricum, victimă sau vinovată, ea este unicul motor al lumii…Elena este esenţa feminităţii. Cel care a iubit vreodată ştie despre ce vorbesc. Ştie, de pildă, că nu a reuşit niciodată, nici măcar pentru o clipă, să o posede cu adevărat, nici atunci când credea că o strânge în braţe, nici atunci când ea îi jura printre lacrimi că-l va iubi de-a pururi. Ah Elena, Elena, dragostea mea! Ţie îţi dedic această carte, cu speranţa şi cu teama de a te mai întâlni vreodată.”

 Consider că genul acesta de cărţi îşi pierde mult din valoare în momentul în care sunt disecate, interpretate. Plăcerea cea mai mare o poţi simţi doar citind. E un adevărat festin pentru iubitorii genului.

 

 

Imagini pentru dublu limbaj

 

Şi tot despre devoalarea unui mit, cel al Oracolului din Delfi, este romanul lui William Golding, Dublu limbaj.  Arieka, fiica neiubită a unui om bogat,  ajunge ultima preoteasă din Delfi, fiind salvată de la  statutul de fiinţă insignifiantă. Nici familia şi nici cei din jurul ei nu puneau mare preţ pe ea. Ionides Peisistratides, trimisul Marelui Preot o cumpără pentru a sluji drept Pythie a Oracolului. Încet-încet mitul este demontat, cititorul pătrunzând mistere de neatins. O voce feminină încărcată de inteligenţă care găseşte înţelegere dincolo de faţa vizibilă a lucrurilor. Contrar obiceiului, ultima preoteasă  a Oracolului nu mai era o analfabetă supusă, ci un personaj feminin cu un spirit de observaţie pătrunzător. Recomand cartea, în primul rând, pentru plăcerea textului,  a limbajului cu dublu sens, cititorul fiind pus să gândească şi să dea propria interpretare. Iată finalul romanului:

Datorită lungului meu serviciu ca Pythia oracolului lui Apollo, oraşul dorea să ridice o statuie a mea printre altarele de pe câmpul lui Marte. I-am răspuns-amintindu-mi vidul, şi simţind o ciudată tandreţe în acest vid, încât nu puteam explica nimănui. Am cerut ca în locul statuii mele să ridice un altar simplu pe care să scrie: PENTRU ZEUL NECUNOSCUT.”

Amintesc faptul că William Golding este autorul celebrului roman Împăratul muştelor.

 

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=ZTiFykEWeXk%5B/embedyt%5D

 

 

Imagini pentru calomnii mitologice

În final, recomand romanul Calomnii mitologice, al inegalabilului Octavian Paler.

Sunt cărţi pe care le recomand din tot sufletul şi a căror lectură nu poate decât să te lase mult mai bogat . Închei această scurtă incursiune cu un citat din cartea lui Octavian Paler: „M-am lămurit că pământul e, într-adevăr, rotund, cum am învăţat la şcoală, pe la şaptezeci de ani, când am înţeles că bătrâneţea nu e o vârstă, ci o stare. Atunci am  început să mă uit cu alţi ochi la tot ce e în jur. Dimineţile au devenit din ce în ce mai banale, mai melancolice, dar şi mai pline de mister. Cam de atunci nu mă mai interesează dacă Homer a respectat adevărul spunând că grecii s-au bătut zece ani la Troia pentru a aduce acasă o femeie adulterină. Mitologia nu e doar un revers al istoriei. Dovadă că zeii nu îmbătrânesc.”

 

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=1-1igyOj7MQ%5B/embedyt%5D

 

 

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=tAyvdttygGw%5B/embedyt%5D

 

Maria Sava – Un kitsch, două kitsch-uri…

Cuvântul kitsch are o etimologie multiplă. Una dintre semnificaţii o găsim încă din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când, turiştii americani sosiţi la Munchen, căutau să cumpere tablouri cu preţ redus, produse de artiştii care populau gangurile şi, cereau o schiţă (sketch). În dialectul meklemburghez, există şi cuvântul kitschen =„a strânge glodul de pe uliţă”, iar verbul verkitschen înseamnă „a vinde la preţ redus

În toate perioadele istorice în care se petrece o dezagregare a valorilor, kitsch-ul înfloreşte: răul, teama de rău fiind dominante.

Dar ce este kitsch-ul şi cum îl putem decela de arta veritabilă? Aşa cum pentru cei cultivaţi există o artă, în aceeaşi măsură există o aşa-zisă artă pentru persoanele mai puţin cultivate. Deşi pare să ia direcţii naturaliste, lucrarea kitsch nu înfăţisează lumea „aşa cum este”, ci „cum şi-o doreşte sau cum doreşte să impresioneze” cel care o produce. Aparent, copiază arta în toate trăsăturile sale, numai că, kitsch-ul nu-i poate imita metodologia actului creator, imitând doar formele simple, de suprafaţă. Din lipsa unei imaginaţii proprii, producătorul de kitsch recurge constant la cele mai primitive metode, ceea ce se vede, cu limpezime, la mare parte din poezia ce invadează, în special, virtualul.. Apelând la modernismul versului liber, foarte mulţi consideră că simpla înşiruire de metafore, sau de cuvinte care le trec atunci prin cap, puse unele sub altele, se cheamă poezie.

Borges afirma: „Cred că versul liber e cea mai dificilă dintre toate formele de versificaţie, dacă nu ai grijă să fii Walt Whitman. Formele clasice sunt mai uşoare pentru că îţi oferă un model… Versul liber e la fel de dificil ca proza. L-aş sfătui pe orice tânăr poet să înceapă cu formele şi modelele clasice. Unul dintre cele mai frumoase modele mi se pare sonetul.”

Există în poezia actuală un soi de fandoseală plângăcioasă, nu departe de spiritul manelei, prin sentimentalismul zaharisit pe care, cu nonşalanţă, „poeţi” şi „poetese” aflaţi în mare „suferinţă”, îl împărtăşesc unui auditoriu la fel de limitat. Bruma de cultură şi accesul la un nivel oarecum evoluat al limbii române nu ne îndreptăţeşte cu nimic să categorisim aceste deliruri verbale drept poezie. Nu-i nevoie să exemplific –  spaţiul virtual „geme” de poezie de „of” şi „jale”, de priviri pierdute la orizont, de aşteptări pe termen nelimitat, de sentinţe definitive şi irevocabile, dar mai puţin de ceea ce este, într-adevăr, poezie. Şi, pentru că producătorii de literatură lacrimogenă au şi un public pe măsură, nu-i mare lucru ca toate aceste simulacre de poezie să se instaleze cu arme şi bagaje în grădina liricii contemporane.

O altă formă de kitsch care a invadat literatura actuală este pornografia. Se mizează nu pe producerea unui act de contemplaţie, lipsit de interes la beneficiar ci, dimpotrivă, este favorizată reacţia emotivă a acestuia, trezindu-i instinctele.. O lubricitate spectrală a pus stăpânire pe discurs, pe semne, încât orice formă de artă este lipsită de mister; totul se află la vedere, semn sigur al disoluţiei. Totul debordează în jurul nostru, sexualitatea depăşindu-şi cu mult marginile, trecând de la erotic către pornografie. Socialul s-a dizolvat , latura sa mitică şi transcendentă a trecut într-un soi de exhibiţionism. Există o lege nescrisă:  socialul nu poate să subziste decât între anumite limite. Schopenhauer făcea diferenţa între artistic şi interesant.   Interesantul este cel care solicită simţurile beneficiarului actului artistic, oferindu-i, în mod direct, ceea ce măguleşte voinţa acestuia şi i-o satisface. În arta adevărată, sublimul se opune voinţei, devenind obiect al contemplaţiei pure care, nu supravieţuieşte decât ridicându-se deasupra voinţei. Plăcutul, categorie estetică specifică kitsch-ului, face ca cel care contemplă să coboare sub starea de intuiţie pură, necesară înţelegerii frumosului. El seduce în mod infailibil voinţa, arătându-i obiecte ce-o impresionează şi-o măgulesc imediat. Actul cunoaşterii se viciază, astfel încât beneficiarul cade pradă tuturor servituţilor. Aşa, literatura zis modernă, împănată cu pornografie, nu poate decât să provoace lubricitatea consumatorului de artă, contemplaţia estetică fiind nulă.

În artele plastice, toate tablourile în care apar fructe, felii de pepeni etc. stimulează doar pofta de mâncare, anulând actul de contemplare. În aceeaşi categorie intră nudurile executate după toate regulile unui naturalism al simţurilor-buzele cărnoase, umede, pielea ce evocă senzaţii tactile, privirile languroase, provocatoare, mereu gata să seducă spectatorul. Ele nu evocă ideea abstractă de frumuseţe, ci foloseşte frumuseţea feminină ca pe o provocare la adresa simţurilor privitorului.”Obscenitatea tradiţională este cea a refulării sexuale sau sociale, ca ceva ce nu este nici reprezentat, nici reprezentabil. Obscenitatea postmodernă  este cea inversă, a suprareprezentării.”(Jean Baudrillard, Strategiile fatale)

Kitsch este şi întreaga artă proletcultistă, în speţă, literatura omagială şi toată acea literatură de evocări istorice-hiperbolice sau de mari realizări ale clasei muncitoare, picturile omagiale precum şi cele care oglindesc marile realizări al comunismului..

E un adevăr incontestabil că cel care produce kitsch nu produce artă: „opera” lui nu poate fi evaluată după criterii estetice.

Kitsch-ul nu este otrăvitor doar pentru artă, ci şi pentru orice sistem de valori care nu sunt imitative. Nu face nici un serviciu literaturii cel care lucrează doar pentru efectul frumos, doar pentru satisfacerea afectelor.

 

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=Wk1jqQi8eb0%5B/embedyt%5D

Olga Greceanu

„Ca să fii cu adevărat nefericit, trebuie să-ţi dai singur consimţământul. Tot ce faci în lume trebuie împlinit cu exaltare, cu înţelegerea că ce faci tu altul nu ar putea face.”

În antologia sa, „Pictori români uitaţi”, Tudor Octavian  aminteşte printre alţii şi pe Marea Doamnă a picturii româneşti, Olga Greceanu. Născută la Mânăstirea Nămăieşti-Muscel (4august 1890) din Ana fiică de boieri şi Henric Scrszewski, conte polonez, Olga Greceanu are o biografie încărcată, alcătuită din succese şi renunţări dramatice. Deşi s-a specializat în fizico-chimie, absolveşte Belle Arte la Liege, dedicându-se în continuare cu trup şi suflet marii sale pasiuni pentru pictură. Bună prietenă cu Cecilia Cuţescu-Stork organizează împreună „Expoziţia naţională a femeilor pictore”. Călătoreşte foarte mult pentru a se perfecţiona în tehnicile frescei-mai ales la Florenţa, dar şi în scopul de-a cunoaşte alte cariere de artiste-în Franţa, în Tările Nordice, în SUA.

Olga Greceanu pictând

Împreună cu Nina Arbore, fiica faimosului hatman basarabean înfiinţează un Sindicat al Artelor Frumoase  după care deschid împreună o expoziţie la New York unde câştigă simpatia soţiei lui Roosevelt. Discreta aristocrată a fost singura femeie acceptată în grupul de rugăciune „Rugul Aprins” şi singura femeie căreia patriarhii Nicodim şi Iustinian i-au permis să ţină predici din amvon în oricare biserică din ţară. Olga Greceanu a pictat frescele de la Patriarhie si tot ea a întruchipat mozaicurile superbe de la biserica Antim. La împlinirea vârstei de 50 de ani renunţă la toate-inclusiv la o avere imensă pentru a se dedica picturii şi lui Hristos, trăind ca într-o călugărie albă. La vîrsta de 86 de ani se încumeta să urce pe schela Schitului Darvari unde a restaurat fresca originală şi unde şi-a dat ultima suflare în 1978.

A fost o militantă pentru cauza femeii din România rămânând celebră pentru replica pe care i-a dat-o prietenului său Tonitza: „Femeia nu a fost Dante, pentru că a preferat să rămînă Beatrice.” Faptul că a pierdut absolut tot ce avea nu a însemnat mare lucru pe lângă interzicerea dreptului la semnătură. Comuniştii au marginalizat-o, au condamnat-o la anonimat, excluzînd-o din manualele de istoria artei. Cărţile ei din biblioteci au fost dosite iar picturile din instituţiile publice au fost văruite, aşa cum s- a petrecut cu frescele de la Primăria din Banu Manta sau cu cele din Piaţa Amzei. La conacul ei de la Bălteni cărţile şi tablourile i-au fost scoase în curte şi arse, iar pereţii pictaţi în frescă au fost dărâmaţi. „Frescele mi-au fost acoperite cu var, spunea ea, dar huma se spală. Nu acum cât mai trăiesc ( avea 77 de ani) , ci după ce nu voi mai fi se vor stinge toate geloziile şi răutăţile.

Specificul artei sale se înscrie alături de cel al confraţilor săi Şirato, Tonitza, Sabin Popp Pallady care, pe lângă ancorarea în modernismul european al vremii, căutau mai cu seamă latura specifică, distinctivă, pornită din tradiţia bizantină, însă având fiecare propria viziune. Trăsăturile distinctive ale artei Olgăi Greceanu sunt scoaterea în prim plan a trăsăturilor morale ale personajelor sale, în compoziţii perfect adaptate pereţilor, având un desen clar, simplificat, pentru a fi văzut mai bine de la distanţă, culori în acorduri sobre, aşternute pe suprafeţe plate.

Olga Greceanu a fost şi scriitoare. Amintim aici jurnalul de călătorie ”Pe urmele paşilor tăi, Iisuse”, publicat la Ed. Idaco, studiul „Renaşterea picturii româneşti”, „Specificul naţional în artă”,”Compoziţia murală”, „Cula de la Măldăreşti”, „Meditaţii la Evanghelii”, Ed. Sofia şi romanele biblice, „Crima lui Jutabel Ben-Eber”, „Ura care ucide”,Ed. Curtea Veche şi „Vreau”.

A expus în marile oraşe ale lumii: New York (1924), Bruxelles (1927), Paris(1928)Barcelona 1929, Praga (1931)-unde a obţinut Marele Premiu, Roma (1933) şi Varşovia (1934). Ultima sa expoziţie a fost în 1974, o expoziţie lipsită de reperele specifice creaţiei Olgăi Greceanu. A fost o artistă desăvârşită, o vizionară de înaltă spiritualitate ortodoxă uitată pe nedrept până astăzi.

 

 

Johannes Vermeer

 

 

În istoria picturii universale să ne oprim câteva momente asupra figurii remarcabile a maestrului din Delft, Johannes Vermeer, în a cărui artă se amestecă cu subtilitate realismul, clar-obscururile savante, cu inflexiuni  post-caravaggiste, trompe-l’oeil-urile derutante din care răzbate obsesia unei poezii încărcată de simbolistică. Nu ştiu în ce măsură opera sa a fost influenţată de faptul că a fost un familist prin vocaţie- tată a 11 copii, destul de strâmtorat cu banii, membru în conducerea breslei „Sf. Luca” din Delft. Cert este că epoca în care  a trăit Vermeer, cea de la cumpăna dintre sec. al XVI-lea şi al XVII-lea, coincide cu apariţia unui nou realism vizual. În secolul în care viziunea artistică trebuia să se modeleze după noile cuceriri ale ştiinţei spre a reda lumea materială în chip veridic nume precum Caravaggio, Velasquez, Vermeer pot fi puse alături de cele ale lui Kepler, Galileo Galilei, Descartes. În aerul încărcat, dominat de maeştrii olandezi, ideea de perfecţiune plutea într-atât de mult încât şi spiritele dedate mai degrabă meditaţiei pure erau înclinate către desăvârşirea lucrului bine făcut. Breslele picturii sacralizau efortul, tenacitatea, concentrarea şi respingeau improvizaţia, impostura, artificiul. Născut în anul în care Rembrandt expunea Lecţia de anatomie, Vermeer este un veritabil rege al culorilor. Limbajul său pictural se defineşte printr-o poezie a tăcerii prin intermediul căreia explorează adâncimile de nepătruns ale visului.

Să ne oprim o clipă asupra celui mai celebru tablou al său: Fata cu  cercel de perlă. Un chip aureolat de linişte şi calm, o frumuseţe solemnă în egală măsură emanând mister şi serenitate. „În spectacolul straneităţii lumii, al impulsurilor, nestatorniciei şi vremelniciei crude a lucrurilor există o durată nepieritoare a frumuseţii, aşezarea sau situarea tangibilă a omului şi lucrurilor în perspectiva eternului.”

Fata aţipită, Fata citind o scrisoare, Fata care scrie, Femeia care toarnă lapte sunt tablouri în care este relevată  o gestică  subordonată aceluiaşi ritual al tăcerii, în acord cu un înalt sens al vitalităţii şi trăiniciei umane.

 

Imagini pentru vermeer sleep girl

A Girl Asleep- J.Vermeer

Imagini pentru girl read vermeer

Girl Read a Letter at Open Wind- J. Vermeer

Imagini pentru girl read vermeer

A Lady Writing a Letter- J. Vermeer

Prezenţa unui mare număr de instrumente în tablourile lui Vermeer–Concertul, Femeie în picioare în faţa virginalului…nu vorbeşte neapărat despre muzicalitatea picturii. Muzica din tablourile sale e o prelungire a tăcerii printr-un ritm misterios care accentuează forţa de-a trăi prin frumuseţe a umanului.

Imagini pentru woman virginal

Young Woman Seated at a Virginal- J. Vermeer

Să privim Dantelăreasa. În aer pluteşte melodia unei harpe.

 

Imagini pentru vermeer garden of Praise

The Lacemaker- J. Vermeer

Însă suprema măiestrie a artei lui Vermeer ţine de poetica luminii din tablourile sale

Lumina din tablourile lui e rece, învăluitoare cristalină, impersonală în acelaşi timp încărcată de căldură umană.Prin intermediul pictorilor din Utrecht, marii cutreieritori ai Italiei şi ai Neapolelui, Vermeer  a cunoscut opera lui Caravaggio fiind foarte mult influenţat de clarobscurul  tablourilor sale.

 Lumina la Vermeer este precisă aproape asemănătoare celei din natură, ca în „Soldatul şi fata care râde”. Sau strălucitoare, precum în „Rondul de noapte”, o lumină savant elaborată, structurată în profunzime,  ce dă tabloului un aer de vrajă poetică. „Johannes Vermeer, spune R. Van Eynden, poate fi numit Tiţianul pictorilor moderni ai şcolii olandeze, datorită culorilor sale viguroase şi tuşei sale alerte.”

Nimic din tablourile sale nu-i în contradicţie, dimpotrivă, totul emană împlinire, ambianţă, claritate, complementaritate.

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=EXRZGzRw-4M%5B/embedyt%5D

arhei

Ion Ţuculescu – Monade

„Archeus este singura realitate pe lume, toate celalalte sunt fleacuri – Archeus este tot… „

(Mihai Eminescu)

 

 

pe drumul de oase al păsărilor nopţii

în bătaia brizanţilor silenţioşi ce vin dinspre mare

am adăstat  pe faleza pustie cu ţărmul albit de săratele valuri

ca doi albatroşi loviţi de furtună cu aripi frânte de apa-ngheţată

timpul murise. între noi coborâse

o lume de umbre apăsând blând pe pleoape

şi în noaptea tăcerii luminii te-ai întors către mine zicând:

„ştiu că nu orice lucire a lunii se  preschimbă-n cenuşă

că numai în umbra Cuvântului lumina sunet şi viaţă va fi

dar spune-mi, rogu-te, spune-mi, pentru tine,

ce dar poate fi să-ţi aducă în ochi strălucirea?”

……………………………………………………………………………………………………………………

într-un târziu, cu glas stins, am răspuns:o privire!

o privire, numai, prin aerul dens al tăcerii spre mine să răzbată…

ani şi ani, adunat-am într-un  album tăinuit o întreagă colecţie de priviri

 unele – triste, îngălbenite de timp, şterse, mişcate, întunecate

 altele – vesele, amăgitoare, pline de sine, mustind de fervoare…

  mă vor urma  în curând –

martori tăcuţi şi discreţi ai trecerii mele prin lumi.”

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=oz46nLxILo8%5B/embedyt%5D

Interviu cu poetul Adrian Munteanu

 

 

NICK SAVA- Adrian,  70×50, acrilic pe hârtie

M.S.Cine sunteţi domnule Adrian Munteanu?

A.M.Această întrebare de început ar trebui să fie cea mai la îndemână. Dar uite că eu nu prea ştiu să răspund la ea. Îmi mai trebuie timp să mă cunosc, să mă înţeleg. Aşa că nu se va supăra nimeni dacă voi spune doar câte ştiu şi eu. Cine ştiu că sunt ? Un braşovean născut în pitorescul şi insolitul cartier Şchei, pe acolo pe unde se va fi plimbat diaconul Coresi pe timpul în care îşi redacta cărţile la Muzeul Primei Şcoli Româneşti. Am trăit o copilărie cu experienţe care m-au urmărit toată viaţa. Tatăl meu a fost ridicat de Securitate în anul 1948, chiar în ziua în care mă năşteam eu. Avea să facă 15 ani de puşcărie politică. Mama, cu numai patru clase primare, a fost nevoită să se angajeze în munci umile, ca să mă crească. Amintirile mele din copilărie se rezumă la gardul de sârmă care împrejmuia grădina şi dincolo de care nu aveam voie să ies. Pe stradă erau copiii cu care aş fi vrut să mă joc. Pe gardul grădinii au rămas de atunci scâncete de copil. De aici însingurarea pe care am simţit-o cum mă bântuie mereu şi îmi flutură pe la urechi. Apoi îmi amintesc că în timpul ploilor puneam ligheane şi vase în pat şi pe mobile, adică acolo unde apa curgea în voie prin acoperişul de carton asfaltat. Am vrut sa fiu actor, dar nu m-au lăsat vremea şi vremurile. Aşa ca m-am făcut profesor de litere româneşti. Dar tot teatrul m-a urmărit şi a învins. Jucam în diferite formaţii, câştigam premii ca recitator, aşa că până la urmă m-au scos de la şcoala unde predam şi m-au făcut instructor la Palatul Culturii din Braşov, unde conduceam activitatea artistică. Cam pe atunci am adunat peste 20 de premii naţionale de interpretare şi regie de teatru. Apoi am cochetat cu radioul şi după 90 am devenit ceea ce sunt si acum, adică redactor la Radio Târgu Mureş, corespondent pentru judeţul Braşov.

Asta ştiu despre mine. Dar e atât de puţin şi exterior. De ce am devenit ceea ce sunt, de ce am pornit-o pe un drum pe unde circul cam de unul singur, de ce m-am maturizat atât de târziu (aş spune că şi acum sunt încă adolescent), asta mai rămâne să studiez, să analizez şi să mă analizez. Nu mă grăbesc. Când voi şti totul înseamnă că nu mai am nimic de făcut şi nu-mi place postura celui fără ocupaţie.

 

M.S. Când aţi început să scrieţi poezie? De ce sonet?

A.M.Citeam undeva că Leii sunt firi orgolioase. Cred că am început să scriu din orgoliul de a nu fi mai prejos decât alţii, de a face ceva prin care să mă detaşez de restul semenilor. Prostii de adolescent întârziat. Cert este că în tinereţe nu aveam încredere în capacităţile mele. O mulţime de alţi oameni, mai ales scriitorii, mi se păreau atât de grozavi, încât nici prin cap nu mi-a trecut să mă măsor cu ei. Am avut tot timpul un sentiment de inferioritate. Aşa că am făcut până la 50 de ani lucruri frumoase, dar perisabile. Cred că aici a fost şi problema. Am realizat, dintr-o dată, că toate ocupaţiile mele sunt făcute să se piardă odată cu încheierea lor. Şi atunci m-am gândit că trebuie să fac ceva prin care să rămână nişte semne ale treceri mele pe această lume. Şi a început aventura. Mai întâi, într-un singur an, am scris 365 de basme în versuri. Fiecare basm avea 10 strofe. Erau aşa de multe şi de mari, încât nu au încăput într-o carte, ci în trei, şi acelea de aproape 300 de pagini fiecare. Le-am numit: „Seri cu Licurici„,Seminţele, Darurile, Bunătatea. Şi le-am vândut singur în 4.000 de exemplare fiecare, un record pentru zilele noastre. Cum ? Intrând în toate şcolile generale, în fiecare clasă de la 1 la 4, în tot judeţul. Când se încheia anul de învăţământ, băteam taberele şcolare. Cam asta este : pe la noi, cel ce scrie face şi pe managerul. Încă nu are obiect de activitate impresarul literar.Când am terminat cu cărţile pentru copii, într-o după amiază de care îmi aduc aminte în amănunt, într-un fotoliu de acasă, m-am întrebat ce mai am de făcut, ce mai scriu şi pentru cine. M-ar fi tentat să scriu ceva şi pentru adulţi, dar bâjbâiam în vechea mea neîncredere. Pe negândite şi nepregătite, de undeva, de Sus, a venit ideea să încerc un sonet. Uite aşa, pentru că ştiam din teorie că e forma fixă de poezie cea mai dificilă, prin regulile stricte pe care le impune, dar şi cea mai frumoasă, prin asocierea dintre ritm, măsură, balans al rimelor şi muzicalitate. Era o provocare. Am râs de propria mea năzbâtie intelectuală, dar m-am apucat să scriu un sonet, aşa, de curiozitate. A ieşit repede şi, culmea, mi-a plăcut cum suna. Dacă prima încercare nu mi-ar fi sunat bine aş fi abandonat imediat şi definitiv. Dar aşa, convingându-mă că pot şi simţind atracţie pentru provocare, am mers înainte, într-un ritm aproape furibund. Din acel moment am ştiut că nu mai am scăpare şi că am descoperit ceva care se potriveşte cu structura mea interioară. De atunci şi până acum, am scos în fiecare an câte un volum de sonete. Nu m-a interesat altceva. Şi apoi am vrut să merg pe o cale insuficient bătătorită, pe care să mă simt confortabil. Mie nu-mi place la înghesuială, nu suport călcăturile pe bombeuri, datul din coate, lipsa de aer. Sunt un claustrofob literar.

 

M.S.În ce relaţie sunteţi cu postmodernismul literar?

A.M.De suportare reciprocă. Nu mă interesează curentele literare decât ca teorie. În teorie, în teatru şi în proză, paradoxal, sunt de partea modernităţii, chiar a experimentului.

În teatru l-am jucat pe Eugen Ionescu şi am şi câştigat premiul I de interpretare la Festivalul Naţional al Artei Studenţeşti cu rolul profesorului din „Lecţia„. Apoi am jucat, în premieră pe ţară, în 1969, „În aşteptarea lui Godot” de Samuel Becket. Abia apăruse piesa în revista Secolul 20. În proză cele mai mari satisfacţii le am lecturând romanele regretatului meu prieten Gheorghe Crăciun. După primele dintre ele, „Compunere cu paralele inegale” şi „Acte originale, copii legalizate„, am şi realizat un scenariu, i-am făcut regia şi am jucat în el. A fost un spectacol superb şi incitant, care i-a plăcut şi lui Crăciun tare mult. Apoi e romanul lui „Pupa rusa” care a luat premiul Uniunii Scriitorilor. Când voi scrie proză – pentru că va veni şi acel timp – mă voi îndrepta decis spre un stil marcat modern, post-optzecist. În poezie însă, iarăşi spun că e ceva paradoxal la mijloc, am ales varianta care are cea mai mare vechime în istoria literaturii mondiale, fixându-şi rădăcinile înainte de Renaştere. E doar un paradox formal. La urma urmei eu scriu aşa cum simt. Repet ce am spus mai sus, pentru că e o treabă de legătură cu tine însuţi, ceva de profunzime, nu de cerebralitate : eu scriu sonet pentru am descoperit că el se potriveşte cel mai bine cu structura mea interioară. Aşa sunt eu, cu muzicalitate, cu armonie, cu delicateţe, dacă vreţi. Scriu aşa şi nu mă consider anacronic, pentru că eu exist, sunt viu ( chiar foarte viu, trebuie să-ţi mărturisesc). Dacă sunt viu, înseamnă că şi ceea ce scriu e viu. Înseamnă că oamenii, potenţialii cititori, mai au înrădăcinate în ei semne ale unei emoţii şi ale unei sensibilităţi pe care unii tot încearcă să le dărâme, dar fac gesturi nefireşti şi lipsite de finalitate. Ei, cei ce vor să fie moderni cu orice chip, se despart de cititori, crează o distanţă între ei şi aceştia, nu mai sunt înţeleşi, lucrează doar pentru un cerc de iniţiaţi şi refulaţi cu vibraţii doar în teorie. În realitate nu emoţioneză pe nimeni, iar în afara emoţiei, poezia nu există. Eu ştiu că poezia mea emoţionează, fără a fi depăşită. Ştiu asta de la cititori, după reacţiile lor. Dar nu numai de la ei, ci şi de la profesionişti. Dar asta cred că ca fi de discutat un pic mai târziu. Deocamdată m-am lăsat prins în capcana întrebării şi am spus nişte adevăruri la care ţin.

 

M.S. Dintre cărţile publicate, care vă este cea mai apropiată sufleteşte?

A.M. Într-un fel, ca să răspund la întrebare, pornesc de la ce spuneam înainte, de la legătura mea cu modernitatea şi experimentul. În ciuda părerii unora, cea mai apropiată carte îmi este „Paingul Orb (Sonete 3). Este volumul în care am renunţat la sonetul tradiţional, am renunţat la temele consacrate, la armonie şi dragoste, la strofe, la semne de punctuaţie, la totul. Acum au apărut temele grave ale contemporaneităţii, personajele din imediata noastră apropiere, cum sunt curvele şi aurolacii, toată scursura societăţii. Ţin la această carte pentru că a fost scrisă în perioada unor mari drame de familie. O însoţeam pe soţia mea la chimioterapie, vedeam oamenii fără speranţă, cu zilele numărate, în adevărate spitale ale morţii cum sunt Oncologiile, şi mă cutemura revolta pentru lipsa noastră de putere de a-i ajuta pe cei mai dragi oameni pe care îi avem pe pământ. Din această neputinţă şi revoltă a ieşit volumul pomenit. L-am lansat la câteva luni după ce mi s-a stins soţia şi îngerul meu. Am mai vrut ceva : să demonstrez că sonetul nu este o formă depăşită de a face poezie. El poate sta foarte bine alături de noi, la braţ cu noi, să-l folosim în perceperea realităţii, în lupta cu marasmele contemporane. De aceea m-am bucurat când o serie de scriitori importanţi au receptat cartea aşa cum aş fi dorit să o facă, aşa cum o simţeam şi eu. Mircea Cărtărescu spunea despre sonetele din „Paingul Orb” cătextele sunt crâncene, dar de o frumuseţe sumbră care l-a cucerit. E o sinteză cu care sunt pe deplin de acord. Apoi acest volum mi-a dat mare încredere în mine, în posibilităţile mele. După el, de altfel, am şi intrat în Uniunea Scriitorilor, printre altele şi la recomadarea lui Mircea Cărtărescu. Iar acest lucru nu e de uitat. Aveam, la urma urmei, numai câţiva ani de când începusem să scriu ( parcă Arghezi a început mai repede decât mine) şi îmi îndeplineam deja obiective pentru care alţii luptă o viaţă întreagă.

 

M.S. Există vreo legătură între experienţele trăite şi temele abordate în poezia dumneavostră?

A.M. Iarăşi facem legătura cu întrebarea anterioară şi nu e rău. Parcă scriem un roman, nu ? Are legătură una cu alta. Pot răspunde cu începutul meu de proces de autoanaliză. Încep să înţeleg că sonetele mele nu vin pe un teren gol, pe nepregătite, aşa cum se întâmplă cu un scriitor aflat la începuturile sale. Eu m-am apucat să scriu numai când am înţeles că sunt copt, când experienţele mele de viaţă au fost suficiente şi consistente, când m-am maturizat cu adevărat. Nu poţi scrie ceva care să aibă şi valoare numai din acumulări teoretice, din cărţi. Poţi să o faci, dar se simte artificialul şi exteriorul, travaliul pe orizontală. Eu nu pot scrie decât pe baza unor acumulări de experienţe personale care s-au decantat în timp şi acum pot să detaşez secvenţe ale trăirilor mele, să le ordonez cum vreau, până acolo încât iese altceva, care nu mai are caracter de autodestăinuire, dar se bazează pe ceva real, trăit până la ultimele fibre, consumat în tensiune, în speranţă, în real. Chiar şi atunci când plec de la o idee venită din exterior, modul în care conduc pe traseul versurilor vine din acumulările anterioare. Se simte asta, mi se spune adesea. E ceva ce are adâncime şi emoţie necontrafăcută. Mărturisesc aici convingerea mea că cele mai profunde experienţe, cele care nasc ceva adevărat, sunt acelea consumate în durere, în suferinţă. Pentru poezie fericirea personală, floricelele, bombonelele şi fundiţele colorate, nu pot naşte decât zornăitori de agăţat la căruciorul nepoţeilor sau picturi de bâlci în tonuri stridente şi superficiale. Fericirea în poezie înseamnă traseul pe orizontală, fără adâncime. Durerea străpunge prin carne, scormoneşte în interior şi vibrează. Ea înseamnă trăirea întru adânc de noi.

 

M.S. Ce planuri de viitor aveţi? Vorbiţi-ne despre proiectul la care lucraţi acum.

A.M. Ca să nu mă dezic, fac şi aici legătura cu frazele anterioare. Acum scriu ceva din dureri recente. Aşadar nutresc speranţa să fie ceva care să aibă profunzime. Lucrez la cel de-al şaselea volum al meu de sonete care se va intitula „Orele Tăcerii„. Vor fi 85 de sonete care vor aduna:Teama, Necunoscutul, Răscrucea, Îndoiala, Spaima, Surprinderea, Rugăciunea, Speranţa, Dorinţa, Aşteptarea,Panica, Iubirea, Neajutorarea, Chinul, Întrebările, Uimirea, Nedumerirea, Seninătatea, Risipa, Durerea, Credinţa, consumate timp de 10 ore, între două răvăşitoare, descumpănitoare operaţii recente. Las aici, în premieră, câteva dintre sonetele acestui viitor volum. Este un proiect care le-a dat la o parte pe celelalte, mai vechi. Acum sunt atras de aceste consemnări din experienţele recente. Mă atrage starea aceasta, abia s-a consumat şi scriu cu enegia de la începuturi. Apoi vor veni şi proiecte legate de proză, de un jurnal de călătorie artistică în Canada, mereu amânat, de o carte care va împleti memoriile din puşcărie ale tatatălui meu, nepublicate încă, cu experienţele familiei devastată de aceste frustrări care ne-au schimbat destinul. Va exista şi o reîntoarcerea la cărţile pentru copii . Ar trebui mereu să ne apropiem de vârsta de aur.

 

M.S. Care este mesajul poetului Adrian Munteanu către cititorii săi?

A.M.Să căutăm şi să trăim împreună viaţa dintru adânc de noi. Mă voi strădui mereu să ating fibrele ascunse, să declaşez emoţii care unora li se păreau pierdute. Poate am fost dăruit pentru o asemenea călătorie interioară. Poate că ăsta este destinul meu. Fiecare are nişte date personale ce trebuie descoperite şi scoase la lumină. Eu îi îndemn pe toţi să se analizeze cu atenţie, să se descopere, să nu lase timpul să treacă fără să facă ceva important. Pentru ei şi pentru ceilalţi. Să nu uite că timpul irosit nu se mai întoarce. Din păcate prea mulţi îşi dau seama târziu de acest adevăr. Mult prea târziu. Faceţi acum ceva pentru semnul vostru pe care îl veţi lăsa pe pământ. Şi aveţi încredere în voi. Veţi reuşi şi ne vom bucura împreună. O bucurie adevărată.

Maria Sava, Iaşi, 2010

 

ORELE TĂCERII

Străfulgerare. Orele tăcerii

Din noaptea calmă răbufnesc şi ţipă.

Prea mult se scurge sângele-n risipă

Din rana mea. Pe unde-mi sunt străjerii

Ce îşi purtau credinţa pe aripă ?

S-au frânt secunde-n sugrumarea serii

Şi mi-au înfipt seminţele durerii

Uimirea-n trup când spaima se-nfiripă.

Ce fac ? Ce simt ? Să strig, dar către cine ?

Descumpănirea ţintuieşte lent.

Îmi e de-ajuns o palmă să aline

Prelinsul sterp al roşului ardent ?

Simt doar cum umbra care-n taină vine

Sărută crud incertul timp prezent.

19 iunie 2010

 

UN PAS

 

…Fă doar un pas. Chemarea-i tot mai vie

Şi geamătul răzbeşte prin spărtură.

Cel ce te strigă chinuri lungi îndură

Şi-aşteaptă grav o mână drept solie.

Încă un pic. Nevolnica scursură

Din vene poate doar un semn să fie.

Cu seva ierbii încolţind îmbie

Răscoala clipei. Răvăşiri ne fură.

Cei care dorm şi îşi visează steaua

Vibrărilor pe-ndepărtat ţinut

Nu ştiu că-n preajmă se topeşte neaua

Ce-a domolit cutremure în lut.

A încolţit pe pajişti vioreaua

Dar s-a-nclinat îndoliat sub scut.

25 iunie 2010

 

LOGODNICA

Logodnică-n nepământene straie,

Peţită-n gândul ce ne-alină ceasul.

Pe umeri stau aripile-n impasul

Tăcerilor ce-nfricoşări înmoaie.

Veghezi scânteia învingând rămasul

Sub crengi fragile care trist se-ndoaie.

Curg stropi de rouă pe conduri, şiroaie

Şi îţi clătesc sub înstelări popasul.

Dar pragul s-a deschis să te cuprindă

În aşteptarea desluşind fiori.

Aruncă-n spate-un duh, ca o oglindă

Şi ia-mă-ncet şi blând de subţiori,

Să ne topim în dans ca să se-aprindă

O taină-n cer şi-n brazii răbdători.

28 iunie 2010

 

 

 

DESCÂNT

Şi iar priviri. În ochi nu-mi vezi săgeata

Ce se împlântă-n înnoptări de roade.

Întrezăreşti cum se preling iscoade

Şi-mi strâng cu ură-n gesturi beregata.

Iar pleoapele-ţi coboară, să înnoade

Muţenia cu roşul smuls din pata

Ce va stârni, într-un răstimp, uitata

Mustire scursă din pustii izvoade.

Ce-ntreabă ochii când atingi frământul

De-nvăluiri împurpurate-n trunchi ?

Mai e un punct de-naripat avântul

Şi de legat nădejdile-n mănunchi ?

Las mâna ta să-nceapă lin descântul,

Să mă pătrundă tainele-n rărunchi.

3 iulie 2010

 

NĂLUCI

Când clipele sunt straturi suprapuse

De-nvălmăşiri între uimiri şi teamă,

Scot sunete pe-o-ntunecată gamă

De căutări subţiri ca nişte fuse.

Dorinţele-s comori de pus în ramă,

Dar par frânturi dintr-un adânc aduse.

Se-nşiruie nedesluşit reduse

La glasuri aspre ce încep să geamă.

În răbufnire scurt se întretaie

Lumini şi zvonuri răsădite-n gând.

Se descompun aprinse în odaie

În cor de umbre întremat vibrând.

Atunci apar pe câmpul de bătaie

Năluci de foc prin soare alergând.

 

21 iulie 2010

Cisnădioara

 

ZBATERE

Şi trec secunde. Mi se pare-o oră

De-orbecăire pe-o firavă aţă.

De şubreda-mpletire nu se-agaţă

Măcar o taină ca să intre-n horă.

Nu mai apare o ştiută faţă

Ca să-mi înalţe steagul alb la proră.

Delfinii tihnei liberi mă ignoră

Şi un rechin al spaimei mă înhaţă.

Doar eu mă zbat în încăperi obscure ?

Nu-mi ştiu nici rostul hotărât de sus,

Sunt pus de-a pururi biciuiri să-ndure

În laţul caznei răsucit pe-un fus.

E ceaţă-n jur, se zbate o secure,

Dar licărul de-o clipă n-a apus.

25 iulie 2010

 

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=40NsFKuskH0%5B/embedyt%5D

Marc Chagall

 Marc Chagall- Femeie şi trandafiri

 

Chagall înseamnă în limba rusă “a merge cu paşi mari.” Volubil, iubind viaţa cu nesaţ, într-o continuă comunicare cu cei din jur, atent la toate contactele, aşa îl descriu contemporanii. Viaţa şi opera sa se suprapun, degajă acelaşi parfum, aceeaşi intimitate. Asemeni tuturor marilor artişti îşi oglindeşte în întregime propria viaţă în opera sa. Nu e nici cerebral, nici sensual- e un mare liric. Ajuns la Paris, în vremea când cubismul era la modă, Chagalll se ţine deoparte. “ Tablourile mele sunt ilogice şi nerealiste-cu mult înainte de suprarealism. Ceea ce voiam era un realism, dacă vreţi psihical obiectului, al figurii geometrice”Pe Bonnard şi pe Matisse îi admira, dar îi considera “realişti” . În schimb îl iubea pe Stravinski. “S-a spus despre picture mea: este literatură, din cauză că nu copiam realitatea aşa cum era înţeleasă. Dar făceam nişte construcţii formale. Existau unele forme în picture mea, nu cele ale obiectelor utile, nici cele ale obiectelor abstracte.”

 

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=wmIMCovyDxY%5B/embedyt%5D

La el totul e linie curbă, zborurile şi apariţiile, normalul, culorile introvertite… Singurul lucru care contează atunci când pictează este materia. El o numeşte chimie. Prin chimie defineşte o fuziune a mai multor elemente disparate care compun universal şi omul şi care pot intra într-o compoziţie doar la o anumită oră şi numai în mâna unui artist predestinat. Există oameni care reuşesc să alcătuiască acel amalgam de culori care dau consistenţă materiei. Doi pictori pot lucra cu aceeaşi culoare: unul îţi produce emoţii, altul, nu. Contează sufletul pe care-l pun în acel amestec de culori. Chimia este o calitate ireductibilă. Chimia e seninătatea naturii, spune Chagall. “Priviţi un copac…este oare supărat?”
“Nopţile de mi le-ar lumina soarele!
Dorm – leoarcă de vopsele, în patul meu
În aşternutul meu din tablouri
şi tu cu piciorul gura închizându-mi
nu mă laşi să respir, mă înăbuş.
Mă trezesc – în suferinţele
zilei ce se deşteaptă şi în speranţe
încă nedesenate
încă ne-nfăptuite în culoare. Alerg
sus, spre penelurile uscate
acolo
sunt răstignit dis-de-dimineaţă, precum Hristos
acolo mă ţintuiesc de şevalet.
Dar tabloul încă nu e terminat
în el totul mai e doar fulguraţie, sclipire revărsătoare…
Ici – o tuşă! Albastră. Ici – una verde.
Roşie. Culorile se potolesc
vine tihna…
Dar ascultă odată şi tu, mortul meu pat
uscata mea iarbă
iubire ce m-ai părăsit
şi iar revenit-ai
ascultă ce am a-ţi spune.
Mă înfăţişai sufletului tău
eu beau restul anilor ce ţi-au mai rămas.
Până-n gât sunt sătul şi de luna ta
şi de a te păzi, precum o făcusem cândva.”(Tabloul– Chagall, trad. Leo Butnaru)

 

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=D4GgP8f8eTQ%5B/embedyt%5D

Chagall insistă asupra calităţilor morale ale artistului. N-a pictat niciodată în vederea succesului, chiar dacă pânzele lui nu se vindeau. Virginitatea pastei se potriveşte cu puritatea inimii. Chagall nu suportă violenţa culorii. Marii artişti nu au ce face cu aceste lucruri ţipătoare. Culorile cele mai puternice sunt vaporoase-pânza transparentă, aerată. “Când creez cu inima, rămâne aproape tot ce era în intenţia mea; dacă o fac cu capul, nu rămâne aproape nimic. Nu trebuie să te temi să fii tu însuţi, să nu te exprimi decât pe tine. Dacă eşti complet sincer, ceea ce faci, ceea ce spui va plăcea şi celorlalţi. Trebuie să fii atent să nu laşi opera ta să se acopere de muşchi”

Fantezia lui e debordantă, fără limite. Priviţi Bestiarul lui. O întreagă lume fantastică creată după raţiuni proprii. Ca la majoritatea marilor artişti, copilăria lui e vie, este izvor de inspiraţie şi reazăm pentru momentele de slăbiciune. El s-a născut la Vitebsk într-un mediu sărac, izolat lipsit de orizont . Existenţa cotidiană e limitată, se împarte între sinagogă, unde studiază şi cântă, şi soba de fier, lângă care doarme şi mănâncă.Tatăl său avea o meserie dură: era muncitor necalificat la o fabrică de conserve de heringi. Avea opt copii, împovărat de griji şi sărăcie şi cu sufletul încărcat de amărăciune.
Bunicul, însă, era un un personaj plin de fantezie. Şi nepotul a împrumutat mult de la el. Într-o zi când toată lumea îl căuta, el se urcase pe un acoperiş, călare pe horn şi mânca un morcov. De la el, Chagall a împrumutat uşurinţa de-a visa, înclinarea către poezie şi năzuinţa către ascensiune. Dacă la ceilalţi pictori axa transversală a naturii se situează la nivelul ochilor, la Chagall este ca-n povestirile lui Hofmann, trece pe undeva pe deasupra. El vede totul zburând în tablourile sale, inspirat fiind de nevasta lui, Bella, în primul rând; “ea zboară de multă vreme deasupra pânzelor mele, călăuzindu-mi arta”, spune Chagall. De unde-i vine lui Chagall acest dar al înălţării? Poate din amintirile copilăriei, poate din viziunile sale…Nu se ştie. Cert este că el a învăţat că e foarte important în viaţă să fii de neînlocuit şi, odată, descoperind acest lucru să i te dedici în întregime.

Pentru Chagall cel mai important lucru este să fii natural. Să ştii să fii tu însuţi. Şi asta presupune să ai marea capacitate de-a te cufunda în tine însuţi şi de-a te înălţa apoi renăscut precum pasărea Phoenix.”Toată viaţa noastră este aşa, o întâmplare, un dar.” Să faci lucruri inedite, proaspete de fiecare dată. Să fii neliniştit, să-ţi pui întrebări. “Dacă suntem neliniştiţi, facem lucruri liniştite,spune artistul.”

Ajuns la Paris, Chagall intră într-o altă etapă a vieţii sale. Timpul şi spaţiul se completează reciproc dând imaginea unei succesiuni.Aici începe să ilustreze Biblia într-un mod surprinzător. Folosindu-se de toată gama de culori pânzele lui induc sentimentul distanţei infinite . Într-o vreme în care linia frântă şi cubul erau la rigoare, Chagall rămâne fidel curbei şi cercului.
Chagall e un anticlasic. După cele două călătorii făcute în Grecia, recurge la o coloristică mult mai bogată şi mai intensă. Mai mult ca oricând, el construieşte prin culoare, nu prin linie.Toate peisajele lui sunt scăldate într-o aură, emană seninătate, bucuria de-a trăi.
“Eu umblu prin lume ca prin pădure –
pe mâini şi picioare.
Frunza din pom, iată, cade
în suflet frică trezindu-mi.
Pictez toate astea, învăluite de vis
ninsoarea acoperă codrul – tabloul meu
priveliştea din cealaltă parte
unde
mă aflu deja de ani îndelungaţi.
Şi aştept să fiu îmbrăţişat de minuni nepământene
ce mi-ar încălzi inima, spaima mi-ar goni.
Tu înfăţişează-Te, eu Te aştept – de pretutindeni.
Şi ţinându-ne de mâini, ah,
vom zbura împreună, urcând scara lui Iacov.

* * *
Am zugrăvit tavanul şi pereţii –
dansatori, scripcari de scenă
un taur verde, un cocoş neastâmpărat…
Spiritul Creaţiei
vi l-am dăruit
necuvântătorii mei fraţi.

De-acum încolo, în meleaguri supraastrale
unde noaptea-i luminoasă, nu-ntunecată.

… Şi cântecele noastre din nou minunate
auzi-le-vor pământuri substelare
şi seminţeniile ţărilor celeste.

* * *
Sunt feciorul Tău, menit
a se târî pe pământ.
mi-ai dat vopsele-n mână, penelul mi l-ai dat
dar cum ar fi să Te pictez – nu ştiu…
Acest pământ? Cerul? Inima Ta?
Ruinele oraşelor? Fraţii arzând în flăcări?
Ochii mi se umplu de lacrimi, nu văd –
încotro să fug, spre cine să zbor?
Căci există cineva care ne năruie viaţa.
Căci există cineva care ne dă soroc de moarte
şi el anume ar putea să mă ajute
ca tabloul ce-l pictez să lumineze-a bucurie.”(Scara lui Iacov- Chagall, trad: Leo Butnaru)

 

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=I6wLreAsgpQ%5B/embedyt%5D

 

Bibliografie: Jacob Baal- Teshuva, Marc Chagall, Taschen, Koln, 2008

                    Leo Butnaru, 100 de poeţi ai avangardei ruse, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2008