Nick Sava – Scândura şi cuiul (Din prelegerile profesorului Escu, neascultate de nimeni)

Jonathan S.Woods- Colors of America

 

…Trebuie să mărturisesc că am întâmpinat greutăţi în a hotărî modul de abordare al acestui subiect spinos. Prin educaţie, prin experienţă, prin tradiţii chiar, suntem învăţaţi încă de mici copii, încă din timpul celor şapte ani de formare a personalităţii, să luăm poziţie. Fără să ne dăm seama, de obicei fără a încerca să înţelegem de ce ne situăm într-o tabără sau alta, întreaga existenţă ni se desfăşoară încercând să împăcăm concepţiile morale, religioase, politice, de poziţia partinică pe care o ocupăm în societate. Faptul că, uneori, găsim tărie în aceste precepte morale să trecem peste spiritul partizan ne face să ne simţim nişte trădători faţă de cei din jurul nostru care ne-au oferit la un moment dat încrederea. Cu atât mai mult, că fapta noastră o să atragă oprobiul acestora. Uneori, ne călcăm pe inimă, ne ascundem gândurile şi ne aliniem din nou în rândurile partidului, grupei, turmei, sau naţiei, abjurând opinia exprimată public.

Pentru a vă face să înţelegeţi, să ne întoarcem la agresiunea îndreptată împotriva Americii în Septembrie 11, 2001. Nu discutăm acum urmările acelui act, şi nici implicaţiile lui politice şi economice, aceste aspecte vor fi discutate cu altă ocazie. Aici vreau doar să discut problemele pe care le-am avut fiecare dintre noi în a adopta o poziţie faţă de acel act de agresiune. Părerile au fost extrem de împărţite, cum se poate bănui, cuprinzând un registru destul de larg. Bineînţeles, la un pol se situau cei care vedeau în acest act un atac terorist grosolan, pus la cale şi înfăptuit de persoane declasate care urau profund democraţia, libertatea, generozitatea, personificate în America. La polul opus se situau cei care vedeau în el un act justiţiar, pus la cale şi înfăptuit de oameni simpli şi religioşi, aduşi la capătul răbdării de către aroganţa şi dispreţul imperialiştilor americani faţă de cei asupriţi de soartă. Şi mai sunt cei, din ce în ce mai numeroşi, care văd în actul „terorist” o conspiraţie a Guvernului american (sau israelina) în scopul declanşării războiului. Un al doilea Pearl Harbour, mai precis…

Atunci mi s-a cerut şi mie să îmi dau o părere, mai precis să analizez această problemă din punct de vedere filozofic. Cât mai neutru, mi s-a spus. Bineînţeles, primul ciclu de prelegeri trebuia să se desfăşoare în faţa unor audienţe româneşti. Discutând cu mulţi români, mi-a devenit aproape evident că trebuia să adopt o poziţie mai mult sau mai puţin partinică. Audienţa mi-o cerea, instituţiile mass-media care acopereau ciclul de prelegeri, adversarii politici sau doar personali… Eram pus într-o situaţie extrem de delicată. Pe de o parte, majoritatea românilor se situau în tabăra celor care vedeau în actul terorist un act justiţiar. Pe de alta, opinia generala a locuitorilor nord-americani  era că e cazul să se declare război terorismului mondial. La aceasta se adăuga faptul ca nord americanii nu aveau o înţelegere unanimă a ce reprezintă acest „terorism”. Şi, bineînţeles, începusem să-mi cristalizez propria opinie, care nu era întru totul „politically correct”, dar nici întru totul pe placul majorităţii audienţei româneşti…

Aşa că să trecem mai întâi în evidenţă cam ce păreri se vânturau la acea dată. Să începem cu teoria „terorismului internaţional”. Acest terorism apăruse prin anii 60, şi s-a manifestat în diferite forme. Una din ele ar fi deturnările de avioane, prin luarea pasagerilor şi personalului de bord drept ostateci. Prin asta se urmăreau diferite scopuri, deci este greu de a determina tipul clasic de agresor. Unii o făceau doar pentru a ajunge în altă ţară, cu un sistem social diferit. Alţii o făceau pentru a scăpa de urmărirea justiţiei; alţii, pentru a-şi scoate tovarăşii din închisori. Alţii, pentru a cere bani cu care să-şi finanţeze activităţile sociale, religioase… În sfârşit, erau mulţi care o făceau pur ţi simplu pentru bani. Deci, „teroristul” era orice între revoluţionarul protestatar şi refugiatul în căutarea unei „ţări mai bune”, şi banditul pur şi simplu.

Altă formă a fost punerea de bombe. Imaginaţia agresorilor nu a cunoscut margini, ori, unde aceasta lipsea, scriitorii cărţilor de duzină şi autorii filmelor aşişderea aveau grijă să le suplimenteze „banca de idei”. S-au pus, deci, bombe la avioane, trenuri, clădiri, maşini, platforme petroliere, vapoare, serviete, plicuri… Unele au explodat, omorând sau schilodind oameni, distrugând bunuri… în numele unei idei revoluţionare, religioase, enviromentaliste, sociale, ori pur şi simplu pentru o mână de bani. De aici putem observa că tipul de terorist este cam acelaşi.

E timpul să vedem care sunt tipurile de terorism. Unul ar fi terorismul individual. Să zicem că Neica Nimeni vrea să se vorbească despre el, în ciuda faptului că nu este, în general şi în particular, capabil de nimic. Atunci, dă foc la un templu, cum s-a întâmplat din antichitate încoace, sau ucide o personalitate publică, sau distruge o operă de artă, sau… enfine. Tot acest terorist individual poate să fie un declasat, sau un tâlhar la drumul mare, şi atunci are grijă să nu se ridice la suprafaţă. Cu cât mai necunoscut, cu atât mai bine. McVein este numai o excepţie, nu o regulă…

Există, bineînţeles, „terorismul organizat”. Organizat de unii şi de alţii, bineînţeles. Şi în funcţie de cine este organizat, acesta poartă nume diferite. Autorii lor, ca şi cei în numele cărora are loc atentatul, îl numesc fie „activitate patriotică”, fie „ atac terorist”. Uneori, actul „patriotic” poate fi şi un „lucru plăcut în ochii lui Dumnezeu”… Cine sunt autorii? De cele mai multe ori nu îi ştim. Fie că „teroarea” este „organizată” de organizaţiile de tip mafiot, şi la ele „tăcerea este de aur”, fie că sunt organizate de diferite organizaţii de spionaj şi contra, şi ele tac mucles deoarece se tem că populaţia în general nu are spiritul patriotic într-atât de dezvoltat încât să aprecieze just un act patriotic… În plus, nu au deloc chef să se afle în tabără adversă ce şi cum, să se expună astfel „terorismului” nepatriotic. Alţii, însă, trimit scrisori, video etc., pe la posturi TV şi reviste de mare succes, pentru a-şi face astfel cunoscut motivul. Îl ucidem, adică, pe „Ăla”, pentru că se fac cercetări pe cobai; sau, pentru că „ăia sunt mai bogaţi decât ăştia”; sau, pentru că „nu ne place mirosul vostru”… Mă rog, tot felul de motive cărora numai Omul îi poate găsi justificare…

Alături de aceşti terorişti, pe care putem cel puţin încerca să-i înţelegem, au apărut „fanaticii”. Ei sunt cei cu idei puţine, de obicei una singură, dar extrem de FIXĂ. Greu este până le intră în cap o idee… când le-a intrat, nu le-o mai scoate nimeni. Acea idee îi ţine în viaţă, ea îi face să mişte, să trăiască. Dacă îşi pierd ideea şi nu o regăsesc rapid, devin un fel de zombi care umblă prin lume fără nici un ţel. Ah, să nu credeţi că fac aluzie la cineva anume! Revin la cazul McVein. După ce s-a hrănit ani de zile cu ideea de a pune bomba in Oklahoma City, o dată cu detonarea ei a devenit un astfel de zombi. El era mort din secunda de după explozie, nu mai era nevoie de fiola de otravă…

Dar cei mai mulţi dintre aceşti terorişti-zombi nu au de gând să umble prin lume că nişte strigoi. Preferă să dispară, apocaliptic, odată cu Ideea. Deci, pentru teroriştii care se organizează, cel mai important este să-i descopere pe aceşti viitori zombii. Ori nişte handicapaţi mintali, în a căror minte redusă o Idee ar avea impactul scontat, ori, mai bine, nişte copilaşi orfani pe mintea cărora nişte „organizatori” pot să-şi tatueze Ideea. Pentru că doar nu vreţi să-l vedeţi pe unul ca Osama luând o bombă în braţe şi dând astfel exemplu firoscoşilor lui fanatici? Hai-da-de! Mai degrabă declară un război sfânt în care să piară tot Islamul, mai bine trăieşte pe culmi de munţi hrănindu-se cu rădăcini… Uneori la Alah poţi ajunge şi pe căi mai lăturalnice!

Asta ar fi, deci, teoria cu teroriştii. Să vedem teoria cealaltă, cea cu „actul justiţiar”. Sigur, dacă îi spui unui american că „aşa vă trebuie, imperialiştii dracului!”, acesta ar rămâne complet interzis. El este convins (cu excepţia celor care cred în tot felul de teorii ale „conspiraţiei”, mai ales ale Guvernului) că USA este cea mai dintre cele mai din Lume. În general, nimeni nu neagă acest lucru, dar nu putem să nu ne întrebăm: „De ce?” Adică, „De ce ei? De ce nu noi?” (Nu, niciodată „De ce ei şi nu ceilalţi?”, pentru că nici pe „ceilalţi” nu-i iubim mai mult…) Cum este destul de evident „de ce nu noi”, căutăm o justificare: „Din cauza lor!”. Şi iată cum apare „Teroristul Numărul Unu”. Istoria a avut mulţi, tot felul. Se pare că omul face ce face, şi iar vrea un imperiu. Nu contează că acesta este doar un loc unde „stăpânii” îşi pasc turmele, sau de unde percep biruri, sau de unde îşi completează nevoile de resurse, sau unde îşi vând produsele, sau… Se pare că nici în viitorul foarte îndepărtat nu vom scăpa, de la Asimov la Star Wars mai dăm peste câte un imperiu omenesc…

După tot felul de persani, macedoneni, romani, arabi, turci, tătari, chinezi, englezi, francezi, nemţi, ruşi, japonezi etc., etc., iată că a venit şi rândul americanilor. Până la sfârşitul Primului Război Mondial, se pare că mai nimeni nu i-a băgat în seamă. Doar când s-a văzut că atâta timp cât banii americanilor mergeau la germani, Alianţa era foarte aproape să clacheze, iar după ce s-au dus la englezi, Antanta a luat-o pe coajă, Marile Puteri (care între timp s-au convins că, de fapt, nici nu sunt atât de mari…) au recunoscut-o de ceea ce era: o mare putere economică. Acest lucru s-a repetat şi la al Doilea Război Mondial, când contribuţia americanilor a fost covârşitoare în câştigarea războiului. Au trebuit toţi să-i recunoască superioritatea. A, nu a fost uşor să o facă. Franţa a fost eliberată de USA, înseamnă că-i iubeşte? Probabil chiar mai puţin decât pe nemţi şi pe englezi… Ruşii nu-i iubeau nici înainte, dar după victoria „comunisto-iudeică”, cum o numeşte un rasist român foarte bine documentat, să nu-i mai vadă: îi făcuseră să se mulţumească cu jumătate de Europă, pe când ei se şi vedeau la Paris (ştiu din surse sigure că şi comuniştilor le place cognacul, nu numai naziştilor). Ei au încercat să schimbe această situaţie pe multiple planuri, dar cum peste tot îi întâlneau pe americani, au lansat teoria „imperialismului internaţional”. Vezi Doamne, USA îşi bagă nasul cam peste tot NUMAI şi NUMAI din interes personal. Altfel, de ce s-ar împotrivi ei ca o ţară sau alta să cadă în mâna comuniştilor? Fiecare popor are dreptul să îşi decidă singur soarta! Vor ei să extermine jumate din populaţie, numai pentru că sunt mai bogaţi, mai negri, mai înalţi, mai creţi, cu nasul mai turtit, le place Brahms şi nu Copilul Minune, popa şi nu preoteasa… treaba lor, toate sunt nişte motive cât se poate de normale pentru nişte oameni.

Dovada că lumii nu-i place să vină cineva să-i dea peste degete când mai face câte o astfel de mică mârşăvie este faptul că americanii sunt urâţi de toţi şi de toate, vorba poetului. Că vin şi că nu vin, că se bagă unde nu le fierbe oala şi că nu se bagă, că trimit ajutoare şi că nu trimit (mai ales când trimit şi încearcă apoi să vadă cum sunt folosite, de parcă ar fi în sat la mă-sa!) Şi uite aşa, putem număra pe degete zecile şi sutele de mii de oameni care au murit prin intervenţia USA – sau neintervenţia ei. Şi cum toate acestea trebuiau să poarte un nume, i-au zis „aroganţă americană”. Că sunt mândri că sunt americani – de parcă ar trebui să fie ca mulţi dintre noi, care ascund că sunt români; că se simt superiori altor naţii – de parcă românii s-ar simţi inferiori cuiva (americanii au, totuşi, unele motive să fie…); că peste tot unde se bagă, urmăresc numai interesele USA (ehei! ce n-aş da eu să văd cum măcar un reprezentant al României urmăreşte interesul ţării, măcar o dată din când în când…).

Toată situaţia îmi aminteşte de o snoavă auzită în tinereţe. Cică erau doi vecini, buni prieteni. Într-o noapte, unuia din ei îi ia casa foc. Se trezeşte vecinul şi dă alarma. Se repede alături, la vecin, şi încearcă să-i care de prin casă una alta, să nu aibă pagubă prea mare, pentru că focul nu mai putea fi stăpânit. Când totul părea să fie bine, iată că vecinul cu paguba iese la un geam de la etaj. Nu mai putea ieşi, scara se prăbuşise… Vecinul se repede, caută o scară să-l ajute, să-i scape viaţa; până la urmă găseşte o scândură destul de înaltă, pe care o rezemă de zid. Îşi dă păgubaşul drumul pe scândură, scapă cu viaţă. Sare vecinul să-l îmbrăţişeze pe păgubaş, fericit că îl vede sănătos. Dar acesta îl îmbrânceşte cât colo, supărat: „Aşa să ai tu parte de noroc! Ce nu te-ai uitat că în scândură era un cui? Mi s-au rupt bunătate de pantaloni…”

 

Nota Redactorului:

 

Nu putem da întregul conţinut al prelegerii, se pare că până la urmă ciclul de conferinţe nici nu a mai avut loc. Încercând să pună la punct nişte declaraţii pe placul tuturor, se pare că profesorul şi-a atras atât neîncrederea presei, care a încetat să aloce spaţiu, cât mai ales cea a audienţei româneşti, care şi-a exprimat dezinteresul faţă de subiect. Timpul trecuse, se întâmplaseră destule prin ţară ca un atentat petrecut peste Ocean să mai fie interesant, arabii erau destul de activi în viaţa economică românească (mai ales cea ilegală, aducătoare de venituri substanţiale tuturor celor care contează), iar cei mulţi, care nu contează aşa de mult, îşi aveau deja părerile proprii, influenţate de alţii, ca să aştepte cu interes ca altcineva, chiar un Profesor, să le mai pună o problemă cu care să-şi bată capul…

Fiind o prelegere nepublicată anterior, şi neascultată de nimeni, nu ar fi trebuit să îşi găsească spaţiu nici în publicaţia noastră. Cum însă întâmplarea cu scândura şi cu cuiul are implicaţii extrem de neaşteptate în viaţa noastră, ne-am zis că acest text se potriveşte la orice…

 

 [embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=cH2PH0auTUU%5B/embedyt%5D

 

Din vol. Nick Sava, Fericirea de Dincolo, Tehnopress, Iaşi, 2008

Anunțuri