NICK SAVA – Jean-Michel Basquiat

Artist american ( 22 decembrie1960 -12 august 1988), născut în New York din mamă portoricană şi tată haitian, Basquiat vorbeşte, de copil, fluent, engleza, spaniola şi franceza. Deşi părăseşte de timpuriu şcoala, în urma lecturilor dobândeşte o temeinică pregătire în simbolistică, antropologie, mitologie, poetică şi, bineînţeles, estetică picturală. Printre cărţile de referinţă sunt Anatomia lui Gray şi Jurnalul lui da Vinci.
De la 17 ani începe să se producă, pe zidurile clădirilor din Manhattan (şi din staţiile de metrou), devenind primul artist de street art (grafitti). Faimoasa lui semnătură SAMO devine cunoscută în lumea artiştilor. La 20 de ani, după ce declară că „SAMO is death!”, începe să picteze în atelier – nu numai pe pânză, ci şi pe carton, placaj, planşe, uşi, afişe (postere). Faimosul critic al epocii, Rene Ricard, scrie elogios despre el, lansându-l în lumea galeriştilor de artă şi într-o carieră internaţională. Prietenia tânărului artist cu mai vârstnicul Andy Warhol (materializată prin mai multe lucrări comune) dă substanţă faimei lui. Scurta carieră (moare la doar 27 de ani), întreruptă pe parcurs de perioade de inactivitate datorate depresiei şi consumului de droguri, îi asigură, totuşi, o faimă mondială. După moartea lui, lucrările vândute la faimoase case de licitaţii (Sotheby, Christie) aduc preţuri de milioane de dolari (cel mai scump, 14.6 milioane) una din lucrări a fost achiziţionată de U2, cu 13.5 milioane.

După 1982, prin faptul că expunea alături de artişti ca Julian Schnabel, David Salle, Clemente, Enzo Cucchi, este considerat aparţinând curentului Neo-Expressionist, Trans-avangardist, promotor al Noii Figuraţii. Aceasta, fără a fi o mişcare artistică coerentă, este mai curând o viziune asupra omului contemporan, fiind o prelungire a picturii informale şi gestuale. Este un protest la adresa non-figurativului şi a artei informale, promovând revenirea la o artă informativă. Printre predecesorii săi se numără Picasso, Soutine, Rouault, Dubuffet..

Basquiat, ca de altfel şi ceilalţi artişti aparţinînd Noii Figuraţii, are un stil inconfundabil şi greu de încadrat în curente. Prin faptul că a debutat ca street artist, folosind ca tehnică graffitti, lucrările lui continuă să folosească texte, semne, simboluri proprii acestui mod de exprimare. Chiar şi când a trecut la munca de atelier şi la pânze, el rămâne credincios acestui stil. Întreaga suprafaţă a lucrării este acoperită de graffitti, peste care revine cu sprayuri de culoare, pensulaţii largi, gestuale, colaje şi creioane pastel de ulei. Simbolurile, ca şi figurile, îşi trag inspiraţia din arta primitivă africană, din mitologie – aducând însă conotaţii moderne. Personajele sunt imigranţi, cântăreţi, boxeri, personaje întâlnite de artist în Bronx, Brooklyn – locul unde şi-a petrecut scurta lui viaţă. Apar în lucrările lui, deseori, clădiri, maşini, benzinării, şotroane şi alte jocuri de caldarâm ale copiilor,
Folosirea de cuvinte, colaje de fragmente de postere, simboluri, aduc în discuţie problema rasială, identitatea celor numiţi „displaced people” – ca şi propria identitate ca artist şi fiinţă umană. Printre altele, a avut relaţii sexuale atât cu Madonna, cât şi cu David Bowie. Artistul îşi caută identitatea ancestrală, dar şi cea modernă, mai ales ca membru al comunităţii afro-americane, alături de muzicieni, sportivi – dar şi muncitori necalificaţi, cerşetori, homeless („boschetari” le spunem noi).

Neavând o pregătire clasică în domeniu, nu a încercat să redea lumea prin desen. În schimb, a urmărit expresia, folosind la maxim ceea ce ştia: mâzgăleli, stereotipuri, cuvinte pictoriale (ca „faţă”, „mână”, „trup”). Folosea cele învăţate din Jurnalul lui da Vinci, arta boşimană, pictura murală egipteană… A avut o linie foarte expresivă, o coloristică de mare rafinament, ritm şi modulare a elementelor – dar „teama” lui „de gol”, ca şi folosirea stupefiantelor, a făcut ca, în calitate şi consistenţă, lucrările să varieze foarte mult. Sunt perioade în care aproape nimic din ceea ce a făcut nu poate fi considerat de valoare. Totuşi, prin simbolistică şi iconografie, fiecare lucrare are un mesaj.
Mai toate lucrările lui Basquiat încorporează cuvinte şi imagerie. Unele cuvinte apar în mai multe lucrări, uneori cu sensuri diferite. De exemplu, „sare” are înţelesul de „salariu”, bani; „tar”(= jeg, murdărie) este o anagramă a cuvântului „art”. Dar a şi creat un grup de imagini-simbol cu semnificaţii precise (însemnul copyright – posesiunea artistului; coroana – admiraţie, acceptare; ştampila notarului – aparenţă). Pictând personaje vestite ale epocii, nu a încercat să le redea trăsăturile faciale recognoscibile, ci doar le numea – căutînd însă să le redea personalitatea. Celor pe care le admira (Duke Ellington, Count Bassie, Joe Luis, Cassius Clay, Dizzi Gillespie) le punea „coroana”, sau o aură (ca de sfinţi în icoanele ortodoxe). Ei erau eroii lui şi ai puştimii din cartierele sărace newyorkeze.
Toţi criticii recunosc că cele mai valoroase lucrări au fost executate în perioada 1982-83 şi spre sfârşitul vieţii (după 86). Lucrările din aceste perioade sunt considerate a fi printre cele mai complexe şi mai puternice ale secolului 20. Mai ales după moartea lui Warhol, neputând renunţa la droguri şi presimţindu-şi moartea, picturile lui capătă adâncime. Folosind titlul unei lucrări, putem spune că artistul conştientizează că „is riding the Death” (călăreşte Moartea). Foloseşte simboluri noi – sau adaptează, cu noi conotaţii, simboluri folosite anterior (craniul, de exemplu).

Inspirat de propria tradiţie şi viaţă, Basquiat nu numai că a contribuit la înţelegerea rolului pe care cetăţeanul modern afro-american îl joacă în cultura americană modernă, dar şi la înţelegerea generaţiei din care făcea parte: austeră, cerebrală, exclusivistă, detaşată de problemele vieţii curente. A fost un „revivalist” prin efortul lui de a face artă înţeleasă de publicul larg. Este însă unic prin faptul că a evitat pastişa, imitaţia (cărora le-au căzut victime atâţi artişti „post-moderni”), ironia facilă – tot ceea ce făcea ca post-modernismul, o mişcare odată revoluţionară, să devină o mişcare modernă perimată.
Keith Haring a afirmat (în 1983) că Basquiat „a făcut a doua revoluţie în arta NY, după pătrunderea femeilor în artă” iar David Shapiro a spus despre el- „un poet al străzii care a pătruns în sufrageria înaltei societăţi”.

Întrebat într-un interviu (în 1983) dacă e furie în picturile lui, Basquiat a recunoscut: „E, cam 80%”. Dar pentru că jurnalistul a spus „Este totuşi şi umor”, Basquiat a răspuns: „Ce este umorul? Lumea râde când te vede căzând „on your ass”…

Anunțuri

Mihai Ganea – exodul

 

 

am epuizat constelaţiile

nu mai am visuri

 

îmi joc ultima carte

într-o gaură neagră

înghiţit de purtătorul de litere şi zodii

 

evadez din graţiile faraonului

şi mă lupt în zori cu

creatorul meu pentru

o binecuvântare

 

aşa ar putea începe

marea prefacere cu

tornade şi speranţe

 

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=tdoafPTSQpE%5B/embedyt%5D

 

din vol.Iagan Ameih, Năluca nopţii, Editura Transilvania, 2016

Emanuel Pope – numai nopțile…

 

numai nopțile mi se aliniază la fel
rimele niciodată iar iubirile nici atât
ca disperarea unor soldați în luptă
sub semnul unei înfrângeri continue
fiecare zi pe care o trăiesc nu e decât un rest
pe lângă alte resturi și o sumă de palavre
de care mă pot lipsi fericit.
dar nu mă plâng
lecțiile mi le-am învățat trăind
pe lângă propria-mi ghenă de gunoi
și de azi nu mai ating nimic
din ce-i stricat sau pute
și nici nu mă reped să smulg
prada din gura șobolanilor mei.

.
oh, tulbure speranță
fără acoolul tău aș fi murit de mult
și azi când beau de tine
la fel mă agăț tăcut
ca de iubirea unei curve
cu ea să-mi pot spăla pe ascuns
și mâinile și chipul și năpasta
dar e din ce în ce mai greu
…inspir, inspir până la greață
iar când expir
vomit
vomit, vomit, vomit
până devin de gheață.

 

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=Al-o50uV2WQ%5B/embedyt%5D

 din seria nouă ”Voodoo child”, 2016

Nick Sava – Scândura şi cuiul (Din prelegerile profesorului Escu, neascultate de nimeni)

Jonathan S.Woods- Colors of America

 

…Trebuie să mărturisesc că am întâmpinat greutăţi în a hotărî modul de abordare al acestui subiect spinos. Prin educaţie, prin experienţă, prin tradiţii chiar, suntem învăţaţi încă de mici copii, încă din timpul celor şapte ani de formare a personalităţii, să luăm poziţie. Fără să ne dăm seama, de obicei fără a încerca să înţelegem de ce ne situăm într-o tabără sau alta, întreaga existenţă ni se desfăşoară încercând să împăcăm concepţiile morale, religioase, politice, de poziţia partinică pe care o ocupăm în societate. Faptul că, uneori, găsim tărie în aceste precepte morale să trecem peste spiritul partizan ne face să ne simţim nişte trădători faţă de cei din jurul nostru care ne-au oferit la un moment dat încrederea. Cu atât mai mult, că fapta noastră o să atragă oprobiul acestora. Uneori, ne călcăm pe inimă, ne ascundem gândurile şi ne aliniem din nou în rândurile partidului, grupei, turmei, sau naţiei, abjurând opinia exprimată public.

Pentru a vă face să înţelegeţi, să ne întoarcem la agresiunea îndreptată împotriva Americii în Septembrie 11, 2001. Nu discutăm acum urmările acelui act, şi nici implicaţiile lui politice şi economice, aceste aspecte vor fi discutate cu altă ocazie. Aici vreau doar să discut problemele pe care le-am avut fiecare dintre noi în a adopta o poziţie faţă de acel act de agresiune. Părerile au fost extrem de împărţite, cum se poate bănui, cuprinzând un registru destul de larg. Bineînţeles, la un pol se situau cei care vedeau în acest act un atac terorist grosolan, pus la cale şi înfăptuit de persoane declasate care urau profund democraţia, libertatea, generozitatea, personificate în America. La polul opus se situau cei care vedeau în el un act justiţiar, pus la cale şi înfăptuit de oameni simpli şi religioşi, aduşi la capătul răbdării de către aroganţa şi dispreţul imperialiştilor americani faţă de cei asupriţi de soartă. Şi mai sunt cei, din ce în ce mai numeroşi, care văd în actul „terorist” o conspiraţie a Guvernului american (sau israelina) în scopul declanşării războiului. Un al doilea Pearl Harbour, mai precis…

Atunci mi s-a cerut şi mie să îmi dau o părere, mai precis să analizez această problemă din punct de vedere filozofic. Cât mai neutru, mi s-a spus. Bineînţeles, primul ciclu de prelegeri trebuia să se desfăşoare în faţa unor audienţe româneşti. Discutând cu mulţi români, mi-a devenit aproape evident că trebuia să adopt o poziţie mai mult sau mai puţin partinică. Audienţa mi-o cerea, instituţiile mass-media care acopereau ciclul de prelegeri, adversarii politici sau doar personali… Eram pus într-o situaţie extrem de delicată. Pe de o parte, majoritatea românilor se situau în tabăra celor care vedeau în actul terorist un act justiţiar. Pe de alta, opinia generala a locuitorilor nord-americani  era că e cazul să se declare război terorismului mondial. La aceasta se adăuga faptul ca nord americanii nu aveau o înţelegere unanimă a ce reprezintă acest „terorism”. Şi, bineînţeles, începusem să-mi cristalizez propria opinie, care nu era întru totul „politically correct”, dar nici întru totul pe placul majorităţii audienţei româneşti…

Aşa că să trecem mai întâi în evidenţă cam ce păreri se vânturau la acea dată. Să începem cu teoria „terorismului internaţional”. Acest terorism apăruse prin anii 60, şi s-a manifestat în diferite forme. Una din ele ar fi deturnările de avioane, prin luarea pasagerilor şi personalului de bord drept ostateci. Prin asta se urmăreau diferite scopuri, deci este greu de a determina tipul clasic de agresor. Unii o făceau doar pentru a ajunge în altă ţară, cu un sistem social diferit. Alţii o făceau pentru a scăpa de urmărirea justiţiei; alţii, pentru a-şi scoate tovarăşii din închisori. Alţii, pentru a cere bani cu care să-şi finanţeze activităţile sociale, religioase… În sfârşit, erau mulţi care o făceau pur ţi simplu pentru bani. Deci, „teroristul” era orice între revoluţionarul protestatar şi refugiatul în căutarea unei „ţări mai bune”, şi banditul pur şi simplu.

Altă formă a fost punerea de bombe. Imaginaţia agresorilor nu a cunoscut margini, ori, unde aceasta lipsea, scriitorii cărţilor de duzină şi autorii filmelor aşişderea aveau grijă să le suplimenteze „banca de idei”. S-au pus, deci, bombe la avioane, trenuri, clădiri, maşini, platforme petroliere, vapoare, serviete, plicuri… Unele au explodat, omorând sau schilodind oameni, distrugând bunuri… în numele unei idei revoluţionare, religioase, enviromentaliste, sociale, ori pur şi simplu pentru o mână de bani. De aici putem observa că tipul de terorist este cam acelaşi.

E timpul să vedem care sunt tipurile de terorism. Unul ar fi terorismul individual. Să zicem că Neica Nimeni vrea să se vorbească despre el, în ciuda faptului că nu este, în general şi în particular, capabil de nimic. Atunci, dă foc la un templu, cum s-a întâmplat din antichitate încoace, sau ucide o personalitate publică, sau distruge o operă de artă, sau… enfine. Tot acest terorist individual poate să fie un declasat, sau un tâlhar la drumul mare, şi atunci are grijă să nu se ridice la suprafaţă. Cu cât mai necunoscut, cu atât mai bine. McVein este numai o excepţie, nu o regulă…

Există, bineînţeles, „terorismul organizat”. Organizat de unii şi de alţii, bineînţeles. Şi în funcţie de cine este organizat, acesta poartă nume diferite. Autorii lor, ca şi cei în numele cărora are loc atentatul, îl numesc fie „activitate patriotică”, fie „ atac terorist”. Uneori, actul „patriotic” poate fi şi un „lucru plăcut în ochii lui Dumnezeu”… Cine sunt autorii? De cele mai multe ori nu îi ştim. Fie că „teroarea” este „organizată” de organizaţiile de tip mafiot, şi la ele „tăcerea este de aur”, fie că sunt organizate de diferite organizaţii de spionaj şi contra, şi ele tac mucles deoarece se tem că populaţia în general nu are spiritul patriotic într-atât de dezvoltat încât să aprecieze just un act patriotic… În plus, nu au deloc chef să se afle în tabără adversă ce şi cum, să se expună astfel „terorismului” nepatriotic. Alţii, însă, trimit scrisori, video etc., pe la posturi TV şi reviste de mare succes, pentru a-şi face astfel cunoscut motivul. Îl ucidem, adică, pe „Ăla”, pentru că se fac cercetări pe cobai; sau, pentru că „ăia sunt mai bogaţi decât ăştia”; sau, pentru că „nu ne place mirosul vostru”… Mă rog, tot felul de motive cărora numai Omul îi poate găsi justificare…

Alături de aceşti terorişti, pe care putem cel puţin încerca să-i înţelegem, au apărut „fanaticii”. Ei sunt cei cu idei puţine, de obicei una singură, dar extrem de FIXĂ. Greu este până le intră în cap o idee… când le-a intrat, nu le-o mai scoate nimeni. Acea idee îi ţine în viaţă, ea îi face să mişte, să trăiască. Dacă îşi pierd ideea şi nu o regăsesc rapid, devin un fel de zombi care umblă prin lume fără nici un ţel. Ah, să nu credeţi că fac aluzie la cineva anume! Revin la cazul McVein. După ce s-a hrănit ani de zile cu ideea de a pune bomba in Oklahoma City, o dată cu detonarea ei a devenit un astfel de zombi. El era mort din secunda de după explozie, nu mai era nevoie de fiola de otravă…

Dar cei mai mulţi dintre aceşti terorişti-zombi nu au de gând să umble prin lume că nişte strigoi. Preferă să dispară, apocaliptic, odată cu Ideea. Deci, pentru teroriştii care se organizează, cel mai important este să-i descopere pe aceşti viitori zombii. Ori nişte handicapaţi mintali, în a căror minte redusă o Idee ar avea impactul scontat, ori, mai bine, nişte copilaşi orfani pe mintea cărora nişte „organizatori” pot să-şi tatueze Ideea. Pentru că doar nu vreţi să-l vedeţi pe unul ca Osama luând o bombă în braţe şi dând astfel exemplu firoscoşilor lui fanatici? Hai-da-de! Mai degrabă declară un război sfânt în care să piară tot Islamul, mai bine trăieşte pe culmi de munţi hrănindu-se cu rădăcini… Uneori la Alah poţi ajunge şi pe căi mai lăturalnice!

Asta ar fi, deci, teoria cu teroriştii. Să vedem teoria cealaltă, cea cu „actul justiţiar”. Sigur, dacă îi spui unui american că „aşa vă trebuie, imperialiştii dracului!”, acesta ar rămâne complet interzis. El este convins (cu excepţia celor care cred în tot felul de teorii ale „conspiraţiei”, mai ales ale Guvernului) că USA este cea mai dintre cele mai din Lume. În general, nimeni nu neagă acest lucru, dar nu putem să nu ne întrebăm: „De ce?” Adică, „De ce ei? De ce nu noi?” (Nu, niciodată „De ce ei şi nu ceilalţi?”, pentru că nici pe „ceilalţi” nu-i iubim mai mult…) Cum este destul de evident „de ce nu noi”, căutăm o justificare: „Din cauza lor!”. Şi iată cum apare „Teroristul Numărul Unu”. Istoria a avut mulţi, tot felul. Se pare că omul face ce face, şi iar vrea un imperiu. Nu contează că acesta este doar un loc unde „stăpânii” îşi pasc turmele, sau de unde percep biruri, sau de unde îşi completează nevoile de resurse, sau unde îşi vând produsele, sau… Se pare că nici în viitorul foarte îndepărtat nu vom scăpa, de la Asimov la Star Wars mai dăm peste câte un imperiu omenesc…

După tot felul de persani, macedoneni, romani, arabi, turci, tătari, chinezi, englezi, francezi, nemţi, ruşi, japonezi etc., etc., iată că a venit şi rândul americanilor. Până la sfârşitul Primului Război Mondial, se pare că mai nimeni nu i-a băgat în seamă. Doar când s-a văzut că atâta timp cât banii americanilor mergeau la germani, Alianţa era foarte aproape să clacheze, iar după ce s-au dus la englezi, Antanta a luat-o pe coajă, Marile Puteri (care între timp s-au convins că, de fapt, nici nu sunt atât de mari…) au recunoscut-o de ceea ce era: o mare putere economică. Acest lucru s-a repetat şi la al Doilea Război Mondial, când contribuţia americanilor a fost covârşitoare în câştigarea războiului. Au trebuit toţi să-i recunoască superioritatea. A, nu a fost uşor să o facă. Franţa a fost eliberată de USA, înseamnă că-i iubeşte? Probabil chiar mai puţin decât pe nemţi şi pe englezi… Ruşii nu-i iubeau nici înainte, dar după victoria „comunisto-iudeică”, cum o numeşte un rasist român foarte bine documentat, să nu-i mai vadă: îi făcuseră să se mulţumească cu jumătate de Europă, pe când ei se şi vedeau la Paris (ştiu din surse sigure că şi comuniştilor le place cognacul, nu numai naziştilor). Ei au încercat să schimbe această situaţie pe multiple planuri, dar cum peste tot îi întâlneau pe americani, au lansat teoria „imperialismului internaţional”. Vezi Doamne, USA îşi bagă nasul cam peste tot NUMAI şi NUMAI din interes personal. Altfel, de ce s-ar împotrivi ei ca o ţară sau alta să cadă în mâna comuniştilor? Fiecare popor are dreptul să îşi decidă singur soarta! Vor ei să extermine jumate din populaţie, numai pentru că sunt mai bogaţi, mai negri, mai înalţi, mai creţi, cu nasul mai turtit, le place Brahms şi nu Copilul Minune, popa şi nu preoteasa… treaba lor, toate sunt nişte motive cât se poate de normale pentru nişte oameni.

Dovada că lumii nu-i place să vină cineva să-i dea peste degete când mai face câte o astfel de mică mârşăvie este faptul că americanii sunt urâţi de toţi şi de toate, vorba poetului. Că vin şi că nu vin, că se bagă unde nu le fierbe oala şi că nu se bagă, că trimit ajutoare şi că nu trimit (mai ales când trimit şi încearcă apoi să vadă cum sunt folosite, de parcă ar fi în sat la mă-sa!) Şi uite aşa, putem număra pe degete zecile şi sutele de mii de oameni care au murit prin intervenţia USA – sau neintervenţia ei. Şi cum toate acestea trebuiau să poarte un nume, i-au zis „aroganţă americană”. Că sunt mândri că sunt americani – de parcă ar trebui să fie ca mulţi dintre noi, care ascund că sunt români; că se simt superiori altor naţii – de parcă românii s-ar simţi inferiori cuiva (americanii au, totuşi, unele motive să fie…); că peste tot unde se bagă, urmăresc numai interesele USA (ehei! ce n-aş da eu să văd cum măcar un reprezentant al României urmăreşte interesul ţării, măcar o dată din când în când…).

Toată situaţia îmi aminteşte de o snoavă auzită în tinereţe. Cică erau doi vecini, buni prieteni. Într-o noapte, unuia din ei îi ia casa foc. Se trezeşte vecinul şi dă alarma. Se repede alături, la vecin, şi încearcă să-i care de prin casă una alta, să nu aibă pagubă prea mare, pentru că focul nu mai putea fi stăpânit. Când totul părea să fie bine, iată că vecinul cu paguba iese la un geam de la etaj. Nu mai putea ieşi, scara se prăbuşise… Vecinul se repede, caută o scară să-l ajute, să-i scape viaţa; până la urmă găseşte o scândură destul de înaltă, pe care o rezemă de zid. Îşi dă păgubaşul drumul pe scândură, scapă cu viaţă. Sare vecinul să-l îmbrăţişeze pe păgubaş, fericit că îl vede sănătos. Dar acesta îl îmbrânceşte cât colo, supărat: „Aşa să ai tu parte de noroc! Ce nu te-ai uitat că în scândură era un cui? Mi s-au rupt bunătate de pantaloni…”

 

Nota Redactorului:

 

Nu putem da întregul conţinut al prelegerii, se pare că până la urmă ciclul de conferinţe nici nu a mai avut loc. Încercând să pună la punct nişte declaraţii pe placul tuturor, se pare că profesorul şi-a atras atât neîncrederea presei, care a încetat să aloce spaţiu, cât mai ales cea a audienţei româneşti, care şi-a exprimat dezinteresul faţă de subiect. Timpul trecuse, se întâmplaseră destule prin ţară ca un atentat petrecut peste Ocean să mai fie interesant, arabii erau destul de activi în viaţa economică românească (mai ales cea ilegală, aducătoare de venituri substanţiale tuturor celor care contează), iar cei mulţi, care nu contează aşa de mult, îşi aveau deja părerile proprii, influenţate de alţii, ca să aştepte cu interes ca altcineva, chiar un Profesor, să le mai pună o problemă cu care să-şi bată capul…

Fiind o prelegere nepublicată anterior, şi neascultată de nimeni, nu ar fi trebuit să îşi găsească spaţiu nici în publicaţia noastră. Cum însă întâmplarea cu scândura şi cu cuiul are implicaţii extrem de neaşteptate în viaţa noastră, ne-am zis că acest text se potriveşte la orice…

 

 [embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=cH2PH0auTUU%5B/embedyt%5D

 

Din vol. Nick Sava, Fericirea de Dincolo, Tehnopress, Iaşi, 2008

NICK SAVA -OTRAVA (fragment)

 

Gabriel Cornelius Ritter von Max-Monkeys as Critics

 

Mai zilele trecute citeam o carte. N-o să-i fac analiza aici, dar a fost o frază care mi s-a întipărit în minte: „Otrava groaznică a zilelor noastre este nepăsarea.”

Cartea respectivă se referea mai mult la un aspect religios: existenţa lui Dumnezeu. Aşa că nu mi-a fost greu să înţeleg ce anume îl făcuse pe autor să scrie această frază: amărăciunea că din 100 de studenţi englezi, 40 nu auziseră de Cristos, iar 73 de Rusalii, că doar 5% din populaţia Parisului participă la slujbe religioase, iar în Londra doar 3%.

M-am gândit atunci la noi, românii din Lower Mainland. În mare parte românii sunt creştini ortodocşi – aşa afirmă cel puţin sondajele făcute. Din întreaga populaţie a României, circa 96% se afirmă „a avea credinţă”. Din aceştia, aproape 90% se afirmă creştini ortodocşi. Probabil acelaşi raport există şi în comunitatea noastră.

Şi totuşi, când intrăm în bisericile ortodoxe româneşti din Lower Mainland vedem că, la cele patru biserici româneşti luate împreună, doar vreo 300 de români participă la slujbe în mod curent. La o populaţie de români estimată la 5000-5500, înseamnă că la slujbe participă mai puţin de 7%! Putem spune că stăm bine, comparându-ne cu Parisul şi Londra. Dar să nu uităm că mulţi români se duc la slujbele duminicale şi pentru (nu vreau să implic că mai ales) mica şuetă comunitară de după slujbă – lucru care lipseşte slujbelor din Paris, Londra şi chiar Bucureşti…

De ce, dar, nu participăm la slujbe în număr mai mare, dacă ne afirmăm „creştini ortodocşi”? Ce stă intre noi şi Dumnezeu? E clar, nu necredinţa. Nici măcar slujitorii bisericilor; între cei patru preoţi putem găsi unul pe placul nostru – dacă ne uităm la un lucru atât de trivial. Şi, încercând să aflu de la alţi români de ce nu s-au dus la biserica într-o anumită duminică, ce aflu de obicei? Că s-au sculat târziu. Că ploua (sau era soare). Că s-au dus în excursie, la gym, la piscină etc. Că au vorbit la telefon. Că s-au uitat la emisiunea în limba română la TV. Că au lenevit, pur şi simplu, în pat. Că au stat cu soţia/soţul la o cafea. Că şi-au scos copiii la plimbare. Că au citit ziarul. Că n-au avut chef. Că s-au dus la Superstore. Că biserica e prea departe. Că oricum nu înţelege nimic din slujbă. Că preferă să citească Biblia acasă (nu că ar şi face-o…).

Mai erau câteva, nu le înşir chiar pe toate. Dar, analizând răspunsurile, putem spune că, de fapt, nu s-au dus pentru că nu le pasă. Exact, toate acele activităţi care nu le-au permis să participe la slujbă erau cu mult mai importante decât participarea la slujba. Chiar şi ne-activitatea a fost mai importantă („după o săptămână de muncă grea, am şi eu dreptul la o dimineaţă liniştită”…).

Desigur, nu avem de ce ne justifica în faţa nimănui pentru decizia noastră. Considerăm că este normal să mergem la biserică de Paşti şi încă de vreo câteva ori (eventual), după cum normal este să ne şi supărăm dacă cineva îndrăzneşte să se îndoiască de credinţa noastră…

Dar, până la urma, toate explicaţiile se mărginesc la una singură: NU NE PASĂ. Nu ne pasă de religia pe care o mărturisim. Nu ne pasă de mesajul din Scriptură. Nu ne pasă de viaţa viitoare… Ba… ne pasă, dar nu acum. O să avem timp să ne pese atunci când vom avea alte priorităţi, atunci când funia se va apropia de par, când nenorociri vor da peste noi, când dureri ne vor lovi… Până atunci, de ce sa ne încărcăm existenţa cu ceva care nu ne aduce o satisfacţie imediata – măsurată eventual într-un cont mai mare în bancă sau o maşină „mai bună”?

Gândindu-mă la toate acestea, mi-am dat seama dintr-o dată că, de fapt, nepăsarea este mult mai adâncă. Ea se referă  la tot ce ne înconjoară. Nu ne pasa de Lumea în care trăim. Nu ne interesează conflictele care ucid mii de oameni peste tot în lume, nu ne pasă de sărăcia care ucide milioane de copii în lumea a III-a, nu ne pasă de discriminarea la care sunt supuşi oamenii pretutindeni. Nu ne pasă de lipsa de asistenţă medicală, educaţie, sau chiar de lipsa elementarului pahar de apă, cu care se confruntă aproape o treime din lumea asta a noastră.

Nu ne pasă de Natura care ne înconjoară. De la emisiile nocive până la hârtia aruncată nepăsător pe jos, totul indică această nepăsare. Nu ne pasă de societatea din jurul nostru. Îi invidiem pe cei mai bogaţi decât noi, îi dispreţuim pe cei mai săraci decât noi. Îi dispreţuim mai ales pe cei altfel decât noi – altfel prin culoare a pieii, prin religie, prin obiceiuri, prin limbă, prin sex. Dar astea sunt singurele sentimente pe care le avem şi ele nu înseamnă că ne-ar păsa… Nu ne pasă de nedreptăţile făcute – atâta timp cât ele nu se reflectă asupra noastră. Nu ne pasa de vecinul nostru, nu ne pasă de prietenul nostru – pe care, oricum, nu-l avem! – nu ne pasă de semenii noştri.

Nu ne pasă de ceilalţi români, nu ne pasă de ţara lăsată în urmă, aşa cum nu ne pasă nici de ţara adoptivă. Nu ne pasă de comunitatea de români în care trăim, după cum nu ne pasă nici de limba, tradiţiile, moştenirea adusă cu noi. Poate, dacă acestea ar fi fost nişte boarfe, le-am fi lăsat părăsite, pe un aeroport pustiu… După cum nu ne pasă de biserica „românească”, de centrul comunitar, de actele de cultură făcute de români aici, de încercările de business ale unor semeni de-ai noştri.

Nu.Nu este uşor să fii nepăsător! De multe ori trebuie să trecem pe celălalt trotuar, pentru a nu ne întâlni cu un alt român. Să tăcem din gură, să nu fim auziţi vorbind româneşte. Să inventăm noi teritorii, pentru a nu afirma ca provenim din România. Alte naţionalităţi, chiar. Ne schimbăm numele, îl punem la secret la telefon. Ocolim magazinele sau restaurantele unde ne-am putea întâlni, chiar şi întâmplător, cu alţi români… Şi,mai ales, îi acuzăm pe ceilalţi de fapte şi idei pe care conştiinţa noastră vinovată le-ar vrea adevărate. Toţi ceilalţi români sunt doar nişte profitori, mincinoşi, securişti, hoţi, atei, greco-catolici, „pocăiţi” etc., etc…  Sigur, poate nu toţi ceilalţi. Instinctiv ne dăm seama că majoritatea celorlalţi români sunt ca şi noi, nepăsători adică, ci acei câţiva, puţini, cărora le PASĂ. Aceştia devin extrem de dubioşi, de controversaţi…

Am putea spune că nu ne pasă de toate acestea pentru că ne pasa mai mult de familia noastră. Ce bine ar fi sa fie aşa! De fapt, nu ne prea pasă nici de ea. Muncim, sau ne pretăm la orice josnicie, doar pentru a asigura mai mult familiei şi ne trezim că ea ne părăseşte la un moment dat, fără a mai arunca o privire înapoi. Le-am dat bani şi bijuterii, maşini, aparate, case poate, deşi ei şi-ar fi dorit, poate, doar un gest cald, de dragoste, o mângâiere, o vorbă bună.

Să fie, deci, vorba doar de un egoism feroce? Să fi ajuns să-l înlocuim pe Dumnezeu cu Omul, că în final să îl înlocuim şi pe acesta cu Mine, EU, EU, EU? O fi, cine mai ştie? Cui îi mai pasă?! N-aş crede. Prea ne batem joc de propriul nostru trup, îndopându-l în neştire. Prea ne pustiim mintea, ţinând-o departe de frumos, de sentimente. Prea am devenit nişte gouls umblând poticnit prin lumea asta de care nu ne mai pasă. Lovindu-ne fără a le băga în seamă de alte trupuri fără viaţă, mişunând în jurul nostru. Şi asta doar pentru că ne luăm zilnic porţia de otravă, nepăsarea, împrăştiind-o apoi în jurul nostru, spori groaznici ai morţii veşnice…

 

 

Nota Redactorului:

Am descoperit că Profesorul este, până la urmă, şi el om ca toţi oamenii. Când l-am întrebat dacă ştie că multe din prelegerile lui îl aduc în gura oamenilor, el a răspuns senin, dând din umeri nepăsător: şi ce dacă?

 

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=szFw6Adk1hk%5B/embedyt%5D

 

Din vol. Nick Sava, Fericirea de Dincolo, Editura Tehnopress, Iaşi, 2008

 

Emanuel Pope – toți acești călăreți

 

Eugene Delacroix

de azi începând
vom încăleca norii,
-pe cei mai aprigi, mai fățarnici
mai negri și mai de neîndurat, aici, pe pământ-
și-i vom călări turbați
până vom scoate untul din ei
sufletul și limba lor de foc
…și cu ea vom pârjoli pământul.
.
de umerii lor vom atârna tot mai greu
și cu noi odată toată greutatea unei civilizații
ce cultivă moartea tacit
zorindu-i mereu, salivând,
le vom lăsa ca semn
în carnea de abur și fum
cu unghii înghețate de foame, frică și vânt,
numele nostru întreg:
PROSTIA UMANĂ.
.
Ori ei, ori noi!
-oamenii mileniului trei-
victorioși dar  înfrânți
dansând amețiți
în vârtejul propriilor noastre cuvinte
vom sări apărând ce nu știm
când apucând coama unuia aici,
când abandonând în alt loc un nor vlăguit,
și cu sentimentul datoriei împlinite
toți, dar absolut toți,
vom înfige adânc
lancea în inima de jertfă a Omului.
.
…și abia atunci,
peste jarul nestins
se va ivi în maramă, plâns,
chipul celor ce au alăptat
acești călăreți

 

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=uCE5wykkXpg%5B/embedyt%5D

 

 

din seria nouă ”Voodoo child” (2016)

O temă, mai mulţi autori…

 


„De foame şi de sete (spune-o legendă greacă)
Muri un rege între grădină şi izvor;
Eu, fără ţintă bat mereu hotarul
Nemărginit al bibliotecii oarbe. „

(J-L. Borges – Poemul darurilor)

 

Călătoria magică începe cu Lucian din Samosata, „Scrieri alese”.

Lucian din Samosata - Scrieri alese -

Lucian din Samosata este primul dintre scriitorii moderni ai antichităţii. Sanda Diamantescu îl supranumeşte „întâiul gazetar al lumii” prin faptul că  este creatorul pamfletului, mânuind cu mare dexteritate ironia. Toate metehnele societăţii contemporane lui, surprinse în articolele sale fac parte din eternul omenesc, creând astfel diferite tipologii umane. Opera sa se justifică, în primul rând, prin contemporaneitatea cu momentul dezintegrării Imperiului Roman. Dacă în civilizaţia greacă omul era centrul universului, în lumea romană ajunsese un mijloc supus altor scopuri: „La Roma totul era să pari şi să nu fii, să ajungi şi să nu realizezi, să profiţi de ocazii fără să urci drumul întortocheat şi dureros al cunoaşterii, pe care îl visaseră grecii şi îl regreta Lucian” Din cauza spiritului său caustic deseori a fost alăturat lui Voltaire, amândoi, la fel de pragmatici  propunând un anume tip de morală laică. Iată un citat din „Menipp sau evocarea morţilor”.  Menipp, cinicul, coboară în lumea morţilor unde îl întâlneşte pe prietenul său  Filonide. Întreabă Menipp:

„-Dar spune-mi cum merg lucrurile pe pământ şi ce mai fac oamenii din Cetate?

Filonide: Nimic nou! Totul se petrece ca mai înainte: oamenii sunt hoţi, jură strâmb, dau bani cu dobândă destul de mare şi cântăresc obolii.

Menipp: Bieţii de ei! Ce nenorociţi sunt! Nici idee n-au de hotărârile care s-au luat de curând în lumea de dincolo. S-au votat nişte legi împotriva celor bogaţi şi, în numele Cerberului, aceştia nu vor mai avea nici un mijloc de scăpare….”

Şi iată decretul votat în lumea de dincolo:

 „Cum în timpul vieţii oamenii bogaţi săvârşesc multe nelegiuiri, jefuind, făcând silnicii şi dispreţuind în fel şi chip pe cei săraci, sfatul şi poporul urmează a hotărî ca, după moarte, trupurile lor să fie pedepsite ca şi ale celorlalţi ticăloşi, iar sufletele să le fie trimise pe pământ, ca să pătrundă în măgar şi să petreacă două sute cincizeci de mii de ani în acea stare, trecând din măgar în măgar, purtând poveri pe umeri şi fiind mânaţi de către oameni nevoiaşi.”  Textul e suculent, fermecător,  strălucitor prin ironie, dând posibilitatea cititorului să meargă cu interpretările mult mai departe.

 

Imagini pentru luciano de crescenza elena

 

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=QUBG0L1O9VU%5B/embedyt%5D

 

Un alt autor, modern şi contemporan nouă, de astă dată, Luciano de Crescenzo propune o reinterpretare  a Iliadei lui Homer având ca element central enigma eternului feminin simbolizat de Elena.  Cartea se numeşte: „Elena, Elena, dragostea mea”. O lectură amuzantă, suculentă, cu un umor pornit din ambiguitatea situaţiilor şi din oralitatea stilului. În „Cuvânt înainte” autorul îşi pune cititorul în temă: „Personaj ambiguu, mereu în cumpănă între pasiune şi remuşcare, Elena ne priveşte. Oricum, victimă sau vinovată, ea este unicul motor al lumii…Elena este esenţa feminităţii. Cel care a iubit vreodată ştie despre ce vorbesc. Ştie, de pildă, că nu a reuşit niciodată, nici măcar pentru o clipă, să o posede cu adevărat, nici atunci când credea că o strânge în braţe, nici atunci când ea îi jura printre lacrimi că-l va iubi de-a pururi. Ah Elena, Elena, dragostea mea! Ţie îţi dedic această carte, cu speranţa şi cu teama de a te mai întâlni vreodată.”

 Consider că genul acesta de cărţi îşi pierde mult din valoare în momentul în care sunt disecate, interpretate. Plăcerea cea mai mare o poţi simţi doar citind. E un adevărat festin pentru iubitorii genului.

 

 

Imagini pentru dublu limbaj

 

Şi tot despre devoalarea unui mit, cel al Oracolului din Delfi, este romanul lui William Golding, Dublu limbaj.  Arieka, fiica neiubită a unui om bogat,  ajunge ultima preoteasă din Delfi, fiind salvată de la  statutul de fiinţă insignifiantă. Nici familia şi nici cei din jurul ei nu puneau mare preţ pe ea. Ionides Peisistratides, trimisul Marelui Preot o cumpără pentru a sluji drept Pythie a Oracolului. Încet-încet mitul este demontat, cititorul pătrunzând mistere de neatins. O voce feminină încărcată de inteligenţă care găseşte înţelegere dincolo de faţa vizibilă a lucrurilor. Contrar obiceiului, ultima preoteasă  a Oracolului nu mai era o analfabetă supusă, ci un personaj feminin cu un spirit de observaţie pătrunzător. Recomand cartea, în primul rând, pentru plăcerea textului,  a limbajului cu dublu sens, cititorul fiind pus să gândească şi să dea propria interpretare. Iată finalul romanului:

Datorită lungului meu serviciu ca Pythia oracolului lui Apollo, oraşul dorea să ridice o statuie a mea printre altarele de pe câmpul lui Marte. I-am răspuns-amintindu-mi vidul, şi simţind o ciudată tandreţe în acest vid, încât nu puteam explica nimănui. Am cerut ca în locul statuii mele să ridice un altar simplu pe care să scrie: PENTRU ZEUL NECUNOSCUT.”

Amintesc faptul că William Golding este autorul celebrului roman Împăratul muştelor.

 

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=ZTiFykEWeXk%5B/embedyt%5D

 

 

Imagini pentru calomnii mitologice

În final, recomand romanul Calomnii mitologice, al inegalabilului Octavian Paler.

Sunt cărţi pe care le recomand din tot sufletul şi a căror lectură nu poate decât să te lase mult mai bogat . Închei această scurtă incursiune cu un citat din cartea lui Octavian Paler: „M-am lămurit că pământul e, într-adevăr, rotund, cum am învăţat la şcoală, pe la şaptezeci de ani, când am înţeles că bătrâneţea nu e o vârstă, ci o stare. Atunci am  început să mă uit cu alţi ochi la tot ce e în jur. Dimineţile au devenit din ce în ce mai banale, mai melancolice, dar şi mai pline de mister. Cam de atunci nu mă mai interesează dacă Homer a respectat adevărul spunând că grecii s-au bătut zece ani la Troia pentru a aduce acasă o femeie adulterină. Mitologia nu e doar un revers al istoriei. Dovadă că zeii nu îmbătrânesc.”

 

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=1-1igyOj7MQ%5B/embedyt%5D

 

 

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=tAyvdttygGw%5B/embedyt%5D

 

Vladimir Visotsky – „Wolf Hunt”

 
The translation by Anna Bochman.

I struggle with all my strength and sinews,
but today is the same as yesterday:
They surrounded me, they surrounded!
They drive me joyously toward the numbers.

From behind the trees, double-barreled guns are fussing
There, hunters are hiding in the shadows;
The wolves tumble in the snow,
Having turned into a living target.

Refrain:
The wolf hunt is going on
For gray predators the grown and the pups.
The beaters shout and dogs bark til they vomit
Blood on the snow and red spots of the flags.

The hunters are not playing equal with the wolves,
But their hand will not tremble:
Having fenced off our freedom with flags,
They fire assuredly, for certain!
The wolf cannot break tradition:
It must have been that in childhood, as blind pups,
We were sucking mother-wolf
And sucked in that we cannot go beyond the flags.

/Refrain/

Our feet and jaws are quick.
Why then leader, give us the answer!
Do we, hunted down, race towards the bullet
And not try to cross the forbidden?
The wolf should not, cannot do otherwise!
Here, my time comes to an end:
He to whom I am destined
Smiled and raised his gun

/Refrain/

I came out of obedience and beyond the flags:
The thirst for life is stronger.
And I was happy to hear
The shouts of stunned humans behind me.
I struggle with all my strength and sinews,
but today is not the same as yesterday:
They surrounded me, they surrounded
But then are left there with nothing!

/Refrain/