Flavia Teoc – Kyrie Lex (note)

Flavia Teoc este în primul rând poetă. De aceea romanul său Kyrie Lex este un adevărat poem dedicat Timpului.  „Cine a privit prezentul a privit toate lucrurile; cele care s-au petrecut în trecutul nepătruns, precum şi cele care se vor petrece în viitor” – spune Marc Aureliu . Aşa că am început dezlegarea sensului acestui roman pornind de la o frază de la sfârşitul romanului- „Văd locul de casă cumpărat de ai mei şi adulmec pe toţi cei nenăscuţi care vor gusta din dulceaţa fructelor din livadă. La adăpostul viţei de vie, pe lângă fântână şi în grădina care urcă spre Bungur, umbrele celor duşi încep să-nmiresmeze locul cu amintiri.” Cine sunt cei din trecut? Sunt pecenegii şi cumanii, cei care la 1068 se băteau pe dealul Cserhalomului, lângă Chiraleş, acolo unde se află şi Paradisul pierdut al copilăriei naratoarei. Din acel trecut n-a mai rămas decât toporul de andezit găsit de Ion al lui Mina printre pietrele de pe fundul Dipşei, moneda cu chipul lui Vespasian găsit de Andras când s-a dus să sădească un nuc şi ulciorul de aramă găsit de mătuţa Anica sus pe Păluţa.  Peste trecutul glorios şi prezentul care se trece în liniştea spartă doar de începutul de incendiu de la casa bătrânilor Fenchter, se suprapun acele ştiri inedite despre oarece ozn-uri ce-ar fi fost zărite în vara anului 1983 pe dealul Chiraleşului, acelaşi loc în care  războinicii pecenegi şi cumani conduşi de Osul au fost zdrobiţi pentru totdeauna de oastea regelui Salamon al Ungariei.

 „Chiar dacă anii vieţii tale ar fi trei mii sau de zece ori trei mii, adu-ţi aminte că nimeni nu pierde altă viaţă decât cea pe care o trăieşte acum, nici nu trăieşte alta decât cea pe care o pierde. Termenul cel mai lung şi cel mai scurt sunt, prin urmare egale. Prezentul este al tuturor; să mori înseamnă să pierzi prezentul care este un răgaz foarte scurt. Nimeni nu pierde trecutul, nici viitorul, fiindcă nimănui nu i se poate lua ceea ce nu are. Aminteşte-ţi că toate lucrurile se rotesc şi iarăşi se rotesc pe aceleaşi orbite şi că pentru privitor este totuna dacă le vede un veac sau două sau la nesfârşit.”( Marc Aureliu)

Şi astfel, eroina noastră, care este şi naratoarea totodată, intră în atemporalitate trăind mitul Eternei Reîntoarceri prin sincronizarea timpului individual cu Timpul cel mare, dimensiune apriori a Universului.

Stilistica romanului este fără cusur. De fapt avem aici un veritabil poem în care cuvintele curg aşa cum curge apa Dipşei prin câmpurile Chiraleşului. O limbă cizelată cu sclipiri diamantine aminteşte de limba lui Sadoveanu. Ritmul naraţiunii e uneori sprinţar cu un aer proaspăt-diafan, alteori molcom-şăgalnic, invitându-te la meditaţie. Fabulosul trecutului istoric transcende prezentul, sugerând o lume pierdută în negura vremurilor. Paradisul pierdut al copilăriei este recuperat prin legătura profundă dintre cele trei momente de pe axa temporală, dându-ţi în final impresia că te afli în lumea celor 1001 de nopţi. Doar actorii se schimbă pe marea scenă a vieţii.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s