Emanuel Pope- În rând cu îngerii (piesă într-un singur act)

 

 

 

 

Personaje:

             tânărul Matei (în pijama)

             Bătrânul (în pijama)

             o domnişoară asistentă (fustă mini şi bluză albă, decolteu generos)

               trei gealaţi în halate de spital (figuranţi)

               o mână de pacienţi ‘’circari ’’ (figuranţi)

               şi câţiva spectatori ‘’plătiţi’’.

(O încăpere îngustă de spital cu pereţii vopsiţi în alb. În spaţiul ei, o masă mică cu un sertar şi un pat metalic alb, ruginit pe alocuri, acoperit cu un şorţ din cauciuc. Printr-o fereastră înaltă, zăbrelită, pătrunde lumina dimineţii.)

– Sunt mort! Nu se aude? Luaţi-vă labele de pe mine!…
…Ăsta nu e un mod politicos de a vă comporta cu un mort. Puţină decenţă, vă rog, aveţi un mort aici.

-Vă jur, stimată domnişoară, sunt mort. Şi încă de la orele trei din noapte, ceea ce, calculând prin raportare la planul terestru, fac cam şase ore şi un sfert de când nu mai exist. Nu mai exist! Se înţelege? …Of, oamenii ăştia…

(după o privire iute aruncată spre uşă)
Moartea a „survenit” prin propria-mi decizie, adică, am ales: să mă recunosc ca fiind mort. O decizie ca şi o sinucidere. O asumare morală, dacă vreţi, da….dar cu tot tacâmul unei morţi reale. Acu’ aştept dezintegrarea.

Deci, nu există mister şi, ca atare, gata! lăbuţele jos, că nu vă mai aparţin! Sunt mort, mort cum mort a fost şi moşu’ meu şi al tău, şi al tuturor iar acu’ vreau să fiu lăsat în pace. Iată, aici, în mâna stângă am firul, care mi-a înlănţuit viaţa şi visarea. Acum e rupt. Se vede? Sunt li-ber!!! Sunt liber să mă pot odihni departe de ruşinea voastră. Să mă pot odihni, fir-ar să fie, odată!

 

(În cadrul uşii, un grup format din trei bărbaţi tineri în halate albe par a plănui ceva, îndemnaţi fiind de asistenta îmbrăcată şi ea, de asemenea, în alb.)

 

– Hei, dumneata, tot nu înţelegi, domnişoară? Nu aveţi ce căuta aici! Eu sunt mort iar dumneavoastră sunteţi vie. Vă rog să vă întoarceţi frumuşel acasă şi să nu mai tulburaţi morţii cu existenţa dumneavoastră. O lume de nepotrivire ne desparte. Cu o lege.. Vedeţi, dară, cât de imposibil ne este să fim împreună, acum şi aici.
– Stai, bre, liniştit.
– Eu mă mişc liber de acum şi nu mai pot fi oprit, nu mai aparţin materiei. Ia priveşte aici! Ei, ce vezi? Astea două sunt aripile mele!… Faptul că nu le poţi vedea sunt o vie dovadă că sunt mort. Ei bine, ca să mă exprim intelectual: spiritul a refuzat materia sau invers. Mă rog, totuna-i. A renunţat, carevasăzică. Ha!ha!ha! S-a dovedit incapabil de a-l mai urma. Pe el. Pe spiritul meu, adică şi anume: pe mine!
– Bine, bine, eşti liber, eşti liber tataie, dar numa’ să-ţi schimbăm pijamaua că ai facut pipilică pe materia ei. Stai, bre, liniştit că acuş chem doctoru’şi dai de dracu, să ştii.
– Dracu!? Ha!ha!ha! Păi, de-abia ce m-am despărţit de el acu’ vreo două ceasuri…

 

(Cu greu, gealaţii îi înnoadă braţele încă vânjoase şi, dovedindu-l, îl aruncară pe şorţul de cauciuc ce acoperea patul. Dibace, asistenta îi administrează un calmant. ) Bătrânul continuă pentru un timp:

 

– Sunt liber! Sunt liber! Nu mă mai puteţi înlănţui. Sunt dincolo de antenele puterilor voastre!

 

(Serul însă îi pătrunse cu iuţeală printre celulele minţii, şi eliberându-i voinţa, îl lasă pradă nevinovată la poarta viselor. Acolo, unde se pare, Bătrânul avea vechi ştate de plată.)

 
(Un spaţiu larg luminat de neoane, asemănător unei cantine. De jur împrejur, mese. La acestea, grupuri de bolnavi în pijamale. Câţiva dintre ei vorbesc tare. La masa aflată în centru scenei, doi bărbaţi jucând „război” pe cărţi. Unul tânăr şi un altul bătrân.)

… – Şi nu-i uşor să păcătuieşti, că începi să te întrebi: e corect, nu este, ba una, ba alta. Ce mai! începi cu toate gândurile astea şi, în final, tot calci strâmb. Toată teoria se duce pe pustii. Apoi, vine remuşcarea. Renumita „ remuşcare”. Şi tu ştii. Şi ea ştie. Şi cu cât ştii mai bine, ea cu atăt mai dihai te muşcă. Şi uite aşa, începe să-ţi pară rău de teoria aia care umblă necrezută, năroadă şi singură şi care de acolo strigă şi dă vina numai şi numai pe tine pentru toată nefericirea ei. O auzi cum urlă şi se jeleşte. Te înmoaie. Încerci s-o îndupleci ca s-o aduci casa. Măi, drăgută, c-o fi, c-o păţi, mai te laşi, mai se lasă, căci şi ea şi tu aveţi de acu’ nevoie unu de altu’, se înţelege. Păcatul, dragule, e mâncare dulce când e servită caldă. Apoi, se acreşte şi te acreşti şi tu cu ea în pântec. Aşa începi să înţelegi mai bine. Mă, tu mă auzi, măi, Mateiule?

…- Acuma tu eşti băiat tânăr şi de-aia îţi zic, ca să ştii. Când ţi-or veni minţile acasă, şi ăştia ţi-or da’ drumu’, ai să-ţi aminteşti toate vorbuliţele mele. Că mintea, măi băiete, e paşaportu’ tău de-a călători afară… Nu-l ai, stai aici. Atât e de simplu. Şi numa’ trebuie să vrei o ţâră. Ia să văd, ce ai acolo? Un optar. Şi eu un decar. Ia pune-l aici. Îl pun şi eu pe-al meu. Nu e război dar eu câştig. Câştig fără răzbel. Anume, câştig după reguli acceptate democratic. Bun, iaca le-am luat.

– Hei, calm. Nu e, tăticule, nu e încă război. Lasă-l că vine el, niciodată nu întârzie ăsta peste măsură. Îţi spun eu când e.

… – apoi, cu Ileana am fost şi mai înţelegător. Gândeam că am greşit cu prima şi că nu se face să greşesc la fel. Cum zicea, aşa făceam. Nu ieșeam nici un pas din cuvântul ei. Şi, crezi că a ajutat? Aş! Mai rău. În final, am răbdat aşa, cam vreo zece ani. Până am dat în ulcer. Apoi, nu am mai putut. Simţeam aşa cum devin mic, mic şi supărat, atât de mic că aveam impresia că mă putea mânca şi o mâţă, de-ar fi poftit la mine. Muncă era, era şi casă, dar numai muncă şi casă nu erau pentru mine. Başca, acasă parcă mai tare munceam şi fără să fi făcut ceva. Ei, asta mă obosea peste măsură…

Stai! pune cartea jos, Pişicherule! Damă, ohooo, şi încă din aia de verde. Acu’ eu am juvete. Şi ăsta tânăr ca şi tine. Vezi, tu, dama ia juvetele întotdeauna. Nu există să greşească. Îl ia o dată, îl ia de două ori, îl ia de câte ori îl întâlneşte. Asta e regula.

Ia şi pune-i acolo în căsuţă pe amândoi. Pune-i acolo pân’ divorţează şi aştia. Şi eu care mă încredeam în juvete. Că-i băiat cu potenţial. C-o prinde şi el un decar. Aş! De unde?! tânăr şi făr’ de minte, când a văzut dama, a urmat-o ca un mieluşel. Ce mă-sa pe gaşcă, mă aşteptam eu să se întâmple? Da, chiar, acum stăm noi aici şi ne întrebăm: ce aşteptăm? Unii zic că moartea, eu zic altfel, eu zic că aşteptăm „nimicul”. Asta e : Ni-mi-cul. E frumos să te gândeşti că raiul, Dumnezeu şi ăi şaptezeci de samurai ai lui stau şi te aşteaptă, pe tine moş. Rahat! Nu te aşteaptă nimeni şi nimic. Adică, cum ţi-am zis, te aşteaptă : Ni-mi-cul, mă înţelegi? Nimicul!

…-Aşa-i, măi băiete, nimic, dar nu ar trebui să-ţi spun eu toate astea şi tu să-ti faci inima rea de pe-acuma. Mai bine tac. Tac şi jucăm. Când eşti tânăr, vrei să joci, şi-ţi zici că trebuie să fie ceva acolo. Îţi trebuie. Şi cauţi. Nu e medicament mai bun la oboseala căutării decât să crezi că nu e totul rahatul ăsta de aici, că mai e şi ceva, pe deasupra.. …Şi nu e. Dar căutatu’ îţi ia ceva timp. Apoi, când mai îmbătrâneşti, începi să cauţi cu şi mai multă disperare. Trebuie să fie ceva. E musai. Nu poţi muri aşa, fără nimic. Ca Iov cel sărac. Şi taman exact aşa e: un cer, o bucată de pământ, ceva pâine şi suferinţă… cât mai multă! Vezi, tu? Fiecare dintre noi încearcă să se poarte politicos, ca şi cum am aştepta în faţa camerelor de gazare şi ne-am da unul altuia prioritate.

– Hopa! Război. Ei, da, acum e război şi încă din ăla marele. Pe câte? La As cu As nu poţi să spui pe câteva, hai, să zicem pe zece, că nici tu nu ai prea multă muniţie. Da? Bine.Uite…Ah! … Pe Jupiter!

 

(Băiatul continuă impasibil să privească în sus înspre tavanul cu neoane albe, atras acolo de un corp inexistent.)

 

– Nu-ţi pasă, eşti un general fără inimă. Auzi? Trebuie să-ţi pese, e important să-ti pese. Bătrânul bătu puternic cu palma în tăblia mesei..
– Mă, auzi? Uite aici, sunt mai batrân şi tot îmi pasă. Tu nu înţelegi că trebuie să arăţi că îţi pasă? Chiar şi atunci când nu îţi pasă câtuşi de puţin, e necesar să porţi masca umanitaţii. Hai, că-ţi pasă şi ţie, nu eşti tu atât de rău. Aşa…deci pe cinci, rămâne pe cinci. Bun, iaca pun şi eu cinci. Uite: una, a doua,,..,cinci…oof !
…- Când m-am dus s-o peţesc pe prima, trei trăsuri am luat cu mine. În prima am aşezat pe banchetă un buchet de flori, bastonul şi jobenul meu. I-am dat adresa surugiului şi ordin să nu grăbească. În a doua, am îngrămădit muzicanţii, iar cu a treia m-am pornit şi eu în urma lor. Aşa a fost. Cu trei trăsuri. Ca la paradă. Nu îmi permiteam să risc. Şi am câştigat. Păcatele mele. A venit cum vine “dama” când îi dai cu “popă”.

 

– Ţie ţi-a venit un decar acum. Vezi, nu îţi trebuie minte ca să fii norocos. Norocul nu are treabă cu mintea omului, el umblă pe aiurea şi nu iubeşte pe nimeni. E o consecinţă a nimicului din lumea asta. E lege. Da, e o lege fără de lege. Acu’, vine la tine, apoi la altu’, de aiurea se mişcă printre oameni…Făr’de minte ca şi tine este, bată-te-ar să te bată norocul! Auzi-mă şi pe mine, sărac de mine. Ce-ţi vorbesc eu ca la o babă surdă? Şi ce s-o întâmpla cu lumea asta toată, la urma-urmei.?

 

…- Când ai ajuns la pijama şi papuci, ai dat de dracu’. Ăsta e rege acolo. Că ajungi la îndurarea lui. Asta e ceea ce a numit cineva: „a doua realitate”. E singura lume care trăieşte paralel cu asta. Atât. Nu sunt mai multe. Doar două. Zice lumea de rai şi iad. Aş’. Nu există decât astea două : afară sau aici. Sănătos sau bolnav. În haine civile pe bulevard sau în pijama şi cu papuci. Când mi-au adus pijamaua, am ştiut: până aici mi-a fost. Mi-am simţit inima că începea să atârne ca umplută cu nisip. Înţelegi? de parcă deja murisem pe juma’. Cu cât priveam mai mult la pijamaua aia aşa aşezată pe pat, cu atât mai mult mi se îngreuna şi inima. Ce mai: jale! O minge dacă a-i umple-o cu nisip, apoi nici ea nu mai sare, darămite o biată de inimă. N-are rost să o loveşti. Te uiţi afară şi vezi cerul, vezi norii şi te întrebi care să fie legatura între ei şi tine.

Ei bine, nu este niciuna. Sunt nişte jigodii care te mint şi norii ăştia. Îţi mint ochiul şi ochiul te minte şi el. Ce să facă la rându-i? minte şi el mintea, cum zicea poetul… Ce, n-a fost şi el pe-aici? A fost. Nu e ciudat? E drept aşa să se întâmple?, te întreb eu. Deştepţi ori făr’ de minte ca tine, ajung cu toţii, oricum, aici. La nebuni. Zic doctorului: „ce trebuie să fac să scap de aici, domnu’ doctor ?” El, perfidul, armă în mâna societăţii. Stătea aşa ca un somon pe fundul apei şi de colo se uita la mine, dar nu cu milă ori înţelegere, nu, ci ca unul ghiftuit cu din ăştia ca mine. „Să prinzi puteri tataie”. Atâta mi-a zis: să prind puteri. Păi ce puteri să mai viseze unul la vârsta mea?! Eu mă fac că nu ştiu de joc şi îl întreb mai departe: “dar Matei”, zic, “baiatu’, ce ar trebui să facă?” Adică, tu. şi el, amabil: “să-i vină minţile”. Bine, mă gândesc eu, că şi aşa nu aveam nimic altceva de făcut, bine, eu am minte, Matei are tinereţe, deci, una peste alta am cam avea de toate laolaltă. Şi nu îi dau pace: „păi… nu am putea pleca, aşa, noi doi de aici, domnu’ doctor? Că o minte care să ajungă la amândoi aş avea-o eu, iar el, putere în perechea lui de picioare, îndeajuns pentru noi doi”.” Nu se poate”, raspunde morocănosu’, şi zice: „Nu există simbioză.” Auzi-l, Doamne, şi pe ăsta: „nu există simbioză”. Ha,ha,ha! „Rahat!” îi spun, aşa în faţă: „ce simbioză îţi trebuie ţie să închizi un ochi şi nouă să închidem uşa spitalului după noi?”. Dar el, nu, nu şi nu. Păi, dacă le scapă toţi nebunii pe stradă, nu le vine uşor, se înţelege.

 

…- Acu, pentru ei, nu e mare diferenţă, dacă mor la şaptezeci ori la o sută. E diferenţă doar la buget, ca să zic aşa. Asta e tot. Aici vine realitatea aia dintâi, de se bate cu asta de-a doua. Aşa că, aşteaptă şi ei cu speranţă ca tot omu’, să vină Crăciunul, că atunci zic statisticile că se treieră bătrânii. Aşteaptă de mănâncă cozonacul şi pe urmă, hopa, iaca s-au dus. Nu-i bai, că vin alţii. Şi uite aşa , dau şi ăia de pe acum din picioare. Ei dau acolo, afară. Noi dăm aici. Dar dăm diferit. De-a-ndoaselea. Cum să vină asta, oare?

 

– Deci, totu-i costă, dacă mă înţelegi? Îi costă, mă pricepi? Şi cum totu-i pân’ la ban, după un timp îi ia îngrijorarea. Aşa că, nouă ce să ne ramână? Singura armă pe care o mai avem: să stăm cât mai mult în viaţă. Adică, să-i slăbim economic. Asta ne rămâne de făcut…Eu m-oi duce, dar tu, în schimb, eşti tânăr. Mă auzi? Eşti tânăr, măi Mateiule. Tu poate apuci să-i bagi pe ăştia în faliment. Mă, tu ai şanse şi pe doctor să-l scoți la pensie, aşa fără de minte cum eşti. Bolnavul lui Molliere ştia asta, de-aia o făcea pe împuţitu’…
– Cică, nu am minţile la loc. Stai, că pot să-ţi dovedesc asta, şi asta, şi aialaltă. Of, sacâz, ifose. Un ban nu cade. Nimic. Cică, avem o singură datorie, noi ăştia odată intraşi aici: să murim repede şi în linişte. Repede, că e pe cheltuiala „semenului tău”. Ei, o şi recunosc, că aşa stă socoteala.
– Băi, dar eu trăiesc în dreptul meu, pe şina mea. Cănd mi se termină şina, gata, accept şi eu şi mă duc să dorm un „pic”. Dar până atunci, până atunci, lăsaţi-mă, fraţilor, liber. Liber!

 

– Să-mi tai singur din şină nu prea-mi vine. Să nu- i văd eu capătul curat, cum se cuvine? Şi care-i graba? Speranţa, acum, e şi ea de luat în calcul. Deşi, e o reacţie chimică şi ea, să nu crezi că ar vătăma la şine. O, nu! Din contră, ajută. E ca unguentul. Păi, de ce beau oamenii? De asta, alcoolul vine şi îmbunătăţeşte reacţia, chimicală la chimicală. Bei şi îţi mai faci un picuţ de speranţă, acolo cât să aluneci mai bine pe şine. Nu multă, puţină cât să mai treacă o zi. Adam, saracu’, şi cu muierea lui, se zice în poveste, ce crezi că făceau acolo în rai cu atâta fericire? Că, deşi altfel, şi în rai tot o plictiseală era. Erau ei mai deştepţi sau mai proşti? Nu. şi uite aşa, beau ei şi acolo, toată ziulica, până ce i-a dat afară proprietaru’, că devenise grădina terasă de vară. Beau ei şi înjurau pe toţi sfinţii. Asta nu dădea bine în poză şi ca atare: zvârr, cu ei afară! Ei, când s-au văzut afară, au început a se simţi şi mai rău. Nu le mai ardea de plictiseală cât de faptul că erau singuri şi părăsiţi. Başca, neputinţa. Şi iar cu mâna la butoi. În schimb, leacul parcă şi mai scurt era acum şi fericirea, vezi bine, limitată. Numa’ femeia, femeie.

I-a pus capăt la băutură, că-i mai mare cu un cap decât bărbatul şi a înţeles că-i degeaba. Şi s-a pornit să implore cerul. Adam, nu şi nu, nu accepta şi basta. El tot pe a lui o ţinea…păi ce? e uşor să vezi că totul în jurul tău îi nimic? pentru asta îţi trebuie ouă, nu glumă! Nici chiar el, chit că a fost tatăl tuturor, tot nu avea decât vreo două. Avea Adam dreptatea lui, săracu’ … Ptiu, Domnu’ se uita la ei şi se înciuda, căci o cam dăduse-n bară. Păi, dacă chiar dorea El, îi făcea pe amândoi bine din prima, dar se pare că l-a cam furat şi pe el inconştientul. Acu’, că a vrut ori că nu, că s-a pripit ori nu, nu ştim, cert e că el nu bea. Păi ce bea Dumnezeu? Zice-se că nu. Nu? .. cum? Ah! nu, ambrozia nu e băutură, băiete, e doar aşa un fel de bitter suedez. Pentru oasele reumatice. E un frig acolo în cer de-ţi clănţăne giuvaerele în mandibulă. De-aia zic eu: “e ceva greşit aici şi poate de-aia se şi dă aşa cu ascuns”. A greşit-o şi o dă prin bălării acu’. Iar dacă se dă ascuns, e ca şi cum nu e, mă gândesc eu. Ce bază să îţi mai pună omul într-unul ce se ascunde?! Ori nu e, ori ascuns, mie îmi sună la fel. Deci, nimicul e tot ce rămâne, băiete. Murim şi încă de-a binelea. Nimic aici şi nimic după. Nimic după nimic. Adică, noi suntem aşa cum ne visa Virgiliu “ Nimiciul”. Trăim, murim, apoi mai stăm oleacă aşa, apoi pârţ! şi ni se împuţeşte trupu’ şi asta-i tot.
– Hei, hai, nu plânge. Măi Matei, hai, măi băiete, ce te–ai întristat şi tu aşa? O fi mă, ceva, până la urmă, şi în mintea ta, de te-ai supărat de asta. Hai, gata, stai uşor. Aşa. Cu calm, băiete.

– Dar, să termin. Ai răbdare şi nu pune la suflet că dai în ipohondrie…şi cum zic, se împute trupu’. Nu mai ştii nimic, eşti ca într-o gaură neagră, făr’ de lumină şi fără să simţi, cu gândul care se stinge şi el, ca şi cum ai închide televizoru’. Lumea asta e o apă murdară băiete, într-un ochi de pământ. Raţiunea e făcută cât să măzgăleşti lumea cu întrebări. E un joc teribil care nu te duce nicăieri, te loveşti de nimic precum capu’de piatră. Ce rămâne? Te întrebi. E bine să te întrebi. Ei bine, nu rămâne nimic de făcut. Tot ce s-a putut face, s-a făcut deja. Jocul, e politicos să îl joci în tăcere, că le au şi alţii pe- ale lor… Ce probleme au? Aceleaşi probleme. Nu vor să fie prea treji, că-i apucă şi pe ei, nebunia. Preferă dară, cu toţii să se prefacă cuminţi că nu ştiu, căci altfel omenirea şi-ar tăia ea, singură, dintr-o lovitură, beregata.
– Daţi-mi, domnu’ doctor, cortizon, şi îmi dau. M-am gândit că poate şi eu ar trebui să mă fac băiat de treabă, curat , îngrijit şi cu minţile aşezate, poate aşa aş scăpa şi de aici. Aş’, nici chip. Odată intrat, mai ieşi…nicăieri. Terminat.

 

(Intră în scenă aceeaşi asistentă în fustă mini, decolteu geneos, împingând o roabă plină cu pastile diferit colorate. Mai multe zeci de pilule alunecă pe podeaua scenei. Câţiva dintre bolnavi se reped şi încep să le adune, înghiţindu-le cu lăcomie. Fără să le acorde vreo atenţie, domnişoara se opreşte la fiecare masă şi începe să distribuie pastile fiecărui pacient. Foloseşte pentru asta un polonic uriaş din aur.
Toţi încep să cânte:

„chimicala-mi cade greu,

hei, hei!

chimicala-n capu’ meu”.
       La sfârşit, domnişoara aruncă un polonic, două, de pastile şi înspre spectatori. Printre aceştia, câţiva „plătiţi”, încep să cânte acelaşi cântec invitându-i şi pe cei din preajma lor. )

Când zgomotele se opresc, bătrânul continuă:

-Acu, despre suflet, măi Mateiule, să-ţi zic cum vine şi cu asta. Mare lucru nu te aştepta să-ţi zic. Şi, deşi, nu-i mare lucru, pân’acu’ am tot ţinut în secret. Nu am mai zis nimănui. Că nu prea e de zis. Dar ţie îţi pot zice, că eşti tânăr şi serios. Nu dintr- ăia de pe stradă. Ei…na! sufletul e o impresie! Asta e.

O im–pre-si-e. Te agăţi de el şi el nu se dovedeşte a fi mai mult decât o impresie. Ca atunci, când vrei să pupi pe vreuna la cinematograf şi, unde, în loc de buze moi şi dulci, dai cu nasu-n cearceaf. Şi te mai faci şi de toată bafta. Aşa şi cu sufletul. Nu ai dovezi palpabile, doar comentarii la adresa lui şi, disperaţi, oricare dintre noi ar putea comenta la infinit dacă ar trăi o viaţă infinit de lungă. Nu ca a lui Adam. Mai lungă.

 

…- Aici a nimerit-o pungaşu’. Că de eram nemuritori, asta era egal cu a vedea că-i totul de căcat. Îl prindeam cu mâţa facută cocoloş chiar în sumanul lui… cu alte cuvinte. Mare lucru nu-i puteam noi face, doar aşa un reproş etern. Oricum, îl are şi aşa, sau cel puţin, cât o ţine umanitatea. Ca ăla, ferească păcatul, care are un copil schilod. Zău, nu ştii cui să-i plângi de milă. Nouă, ori lui Dumnezeu?! Of!
Umanitatea e şi ea o mulţime, dacă mă înţelegi, ne uităm unii la alţii şi asta creează confuzia. Fiecare îşi aşteaptă vecinul. Din cauza asta, reproşul nu e cu volumul la maxim. Ici-colo, câte un piuit. Dar, cum ziceam de suflet, idee frumoasă, însă rămane doar o impresie, din păcate.
Suntem impresionaţi de slăbiciunea noastră şi vrem mereu ceva cald şi frumos. Ei, bine, negăsind, i-am dat un nume la negăsirea asta şi i-am zis: suflet.

Tu eşti tânăr, cum ziceam, şi e păcat, nu de minţile care ţi-au fost luate, ci de faptul că te ţin ăştia închis aici şi nu poţi vedea, cum trebuie, alea de sunt adevaratele şi singurele minuni: soare, munte, floare, mare ori o femeie care să te îmbrăţişeze. Ei, din astea. Adică, te simţi tu bine chiar de mai ţipi, dar ăsta nu e ţipătul tău, e aşa o aiureală care îţi aminteşte ţie de lumea de afară. Altfel, e musai să fii fericit, cum zice şi la ceaslov. M-aş face eu o idee, să pot să mă bag olecuţă în mintea ta, să văd cum e. Ca să verific şi asta. Dar nici asta nu pot să fac, ca să aduc dovada. Dar, sigur, tu trebuie sa fii mai fericit decăt noi toţi ceilalţi.

…-Mateiule, măi băiete, cât timp am fost afară, mi-am zis mereu că nebunii trebuie să fie ăi mai fericiţi pe pământul ăsta. Mereu v-am suspectat. Acu’ că sunt şi eu aici, deşi diferim puţin în fişierele ăstora, descopăr că suntem la fel: eu ştiu că sunt nefericit, pe când tu nu ştii că eşti fericit. Asta e cu noi, Mateiaş, tu şi eu, Bătrânul. Dar faptul că tu nu ştii, face din tine o persoană aleasă, nobilă, un rege, măi, printre oameni, şi dacă erai şi nemuritor, erai bun de Dumnezeu, nu alta…Iar ţie, mai că m-aş fi închinat cu plăcere, căci aşa fără de minte, tu te asemeni cu norocul, dacă mai ţii tu minte, cum îţi spuneam şi poate aşa ai trece şi pe la mine.
Ei, dar hai, că de-acu’chimicala chiar cade greu.

…- Aşaaa. Doctoru’ zice că am multă imaginaţie şi cu asta e foarte greu să poţi avea un dialog raţional. Păi, îi zic: „dacă nici imaginaţie, atunci ce-i rămâne omului?”. El acu’ nu-i prost. Ştie. Îi unu’ din ăia de ştiu. Mai că îi venea să îmi dea dreptate. O ţâră de îl mai scormoneam şi era gata, de îl puneam să-mi ciugulească din palme. Ca un puişor de găină. Dar l-am lăsat. Nu am eu dreptul. Şi dă să plece, se răzgândeşte ceva înăuntrul lui şi îmi zice: „eşti subţire, tataie”. Sunt, dar şi el e tot subţire, că imediat a şi şters-o. Cum a mai ştiut să plece la timp!… da… îi învaţă la şcolile lor să nu creadă o vorbă din ce spun nebunii. Cică, să le privească cuvintele ca pe instrumente. Adică vorbele pentru ei sunt scule, ca toporul și mistria, din astea. Şi ei, apoi, muncesc cu ele. Da, măi Mateiule, ei muncesc cu vorbele noastre, ne muncesc pe noi cu ele, că aşa vine… cu vorbele noastre. Da, bine, cu tine e mai greu. Că eşti mut şi iaca i-ai lipsit de instrumente. Cu tine chiar au o problemă grea ăştia. Apoi, cum ziceam, dacă ei ar crede o vorba doar din tot ce aud, apoi, de acolo nu mai e departe şi în câteva zile ar juca război cu noi, aici, la masa de cărţi. Nu e uşor nici pentru ei, vezi bine… De’… nu au prea multe de ales. Puţin dacă înclină catargul…gata! caşcarabeta-i cu roţile în sus. Vorba lui: „eşti subţire, tataie „ , dar subţire e şi aşa. Aşa de subţire e graniţa dintre ei şi noi- uşor se poate rupe! Mă, tu mă auzi, măi Mateiule? Subţire a dracului, ca şi chestia aia care te ţine pe tine cu ochii toata ziulica, în tavan, de nu ştiu cum e mai bine: să îţi tai subţirimea aia şi să te las să vezi ce e în jurul tău, ori ba?
– Hai mă, mai dă o carte!

(Bătrânul continuă să joace cărţi cu tânărul absent. Pe scenă şi în sală linişte. Doar zgomotul cărţilor azvârlite la intervale lungi de timp pe masă. Cortina cade, după ce spectatorii au aşteptat îndelung, ne-răbdători, să se mai întâmple ceva.)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s