HERMANN BROCH- MOARTEA LUI VIRGILIU

În literature modernă de expresie germană de la graniţa dintre sec. XIX-XX, austriecii au un rol covârşitor. Nume precum: Rainer Maria Rilke, Robert Musil, Ştefan Zweig, Georg Trakl, Franz Werfel, Hugo von Hofmannstthal, Karl Krau, Hermann Broch, Rudolf Kassner,  Josef Kafka sunt doar o parte  a generaţiei de aur a literaturii austriece.

 Hermann Broch, alături de Kafka şi de Musil formează un trio care a revoluţionat arta narativă universală. Despre Hermann Broch nu se ştiu prea multe lucruri…”Am trăit şi am scris, asta-i tot,” răspundea el solicitărilor  unei studente care-i ceruse date autobiografice.

S-a născut în 1886, într-o familie care se ocupa cu negoţul textilelor. Conform dorinţei tatălui, tânărul Broch se specializează şi devine consilier administrativ -şef al uneia din fabricile tatălui său, funcţie pe care o deţine până-n 1927. Din 1928, vreme de 10 ani studiază matematicile şi filozofia la Universitatea din Viena.

 

După anexarea Austriei de către Germania hitleristă, Hermann a fost arestat. Pus în libertate după câteva săptămâni, cu ajutorul prietenilor, printre care şi J. Joyce, emigrează în America,  ajungând la New York. După 3 ani, se stabileşte în New Haven, Connecticut. În 1950 se căsătoreşte cu văduva istoricului Julius, Meier-Graefe. În 1951, Pen-Clubul austriac şi cercurile literare din SUA îl propun pentru Premiul Nobel, dar la 30 mai 1951 moare în urma unui infarct.

În 1912 debutase cu un prim eseu: Notiţe pentru o estetică sistematică. Debutul literar îl face cu poemul în proză şi versuri, Mister matematic. În 1918 îi apare prima naraţiune: Nuvela metodologică. Anul 1931 marchează debutul în proză de mare întindere cu trilogia Somnambulii.

 

Romanul Moartea lui Virgiliu apare în 1945 atât în germană, cât şi în engleză.Viaţa în exil a fost deosebit de grea, scriitorul trebuind să sacrifice mare parte din timp luptei pentru existenţă în detrimentul scrisului.

Folosirea unor procedee retorice specifice romanului modern, dar şi natura prozei sale marcată de simbioza dintre poezie şi filozofie contribuie la necunoaşterea dar şi la inaccesibilitatea romanelor lui Broch. Spirit analitic, gânditor de mare fineţe, atras de matematici, în primul rând, Hermann Broch recreează Universul, din perspectivă filozofică  în romanele sale. Realizează rarisima performanţă de a face filozofie poetizând şi poezie filozofând. „Un poet fără voie”, cum îl numeşte Hanna Arendt în studiul introductiv la volumele de eseuri din seria Opere complete.

 Asemeni lui Musil şi Kafka, Broch explorează în naraţiunile sale universul unor epoci aflate în amurg. Deşi matematician şi filozof, Hermann Broch a găsit în literatură un mijloc de expresie care să-i poată satisface cunoaşterea extraştiinţifică a lumii. Concepţia lui că arta este act de cunoaştere îşi trage seva din filozofia lui Platon. Etica sa legată de rolul artei este mult asemănătoare cu cea a lui Goethe, concepţie conform căreia artistul creează pentru delectarea şi instruirea publicului, dar, în primul rând pentru formarea propriei existenţe. La Goethe, termenul de „Bildung” are semnificaţia de „formare” a colectivităţii în care se manifestă artistul. Cunoaşterea prin artă are scopuri nobile, cultivarea frumosului de dragul frumosului fiind considerată un exerciţiu steril şi imoral, totodată. Aşa –zisa artă pentru artă, în concepţia sa, neagă de fapt, arta . În viziunea lui Broch, poezia contribuie la redresarea omenirii propunând o atitudine activă în faţa vieţii.

Un prim pas ar fi eliberare omului de teama de moarte, moartea fiind considerată „o nonvaloare în sine.”

 

Romanul Moartea lui Virgiliu are ca punct de plecare o solicitare a postului de radio Viena, adresată autorului, de a–şi citi fragmente din operele sale, în preajma Rusaliilor, în 1935. Din principiu, fiind împotriva unei astfel de lecturi, Broch propune o expunere de istorie a filozofiei cu tema: Literatura la sfârşitul unei culturi.

Astfel, pe această temă s-a suprapus o alta care-l obseda pe creator, cea legată de legenda ultimilor ani ai poetului Virgiliu. Copleşit de incertitudini în ceea ce priveşte perceperea operei sale de către urmaşi, poetul a intenţionat să ardă Eneida. Ce l-a determinat către un astfel de gest? Nu se ştiu prea multe. Găsind similitudini acelei epoci cu cea pe care o trăia, când nazismul escaladase şi o lume întreagă se afla în pragul dezastrului, Hermann Broch propune un răspuns: „Nu mai era moartea lui Virgiliu. A devenit imagine propriei morţi. Anii aceştia (inclusiv perioada detenţiunii mele) au fost o concentrare constantă, de o intensitate extremă asupra trăirii morţii. Faptul că totodată scriam o „carte” a devenit secundar. „Scrisul” nu slujea decât ca vehicul al consemnării , ca mijloc de clarificre, era aşdar, un act absolut particular, care nu mai avea nimic a face cu convingerea unei „opere de artă” sau chiar cu publicarea ei, abstracţie făcând faptul că până şi din motive exterioare (Hitler) nu mai vedeam nici o posibilitate de publicare.”(Hermannn Broch).

 

Luând în calcul procedeul narativ folosit, Broch îşi denumeşte opera „poem” considerând că noul tip retoric de „roman gnoseologic” pierde din calităţile atribuite genului. Poemul acoperă intervalul de 18 ore , ultimele din viaţa lui Virgiliu, de la sosirea pe apă în portul Brundisium ( Brindisi) până la moartea sa.

În ceea ce priveşte compoziţia romanului- numărul redus de personaje (poetul, cei doi prieteni ai săi, Lysanis, un sclav medicul şi Octavian Augustus) spaţiul restrâns (puntea corabiei, uliţele oraşului ce duc la palat şi odaia bolnavului), acţiunea limitată (ancorarea în port, transportul bolnavului cu lectica şi instalarea lui în casa de oaspeţi, toaleta de dimineaţă, tratamentul, vizita celor doi prieteni şi a lui Octavian Agustus şi, în final, dictarea testamentului) pledează pentru scoaterea operei din cadrul ce defineşte aria romanului.

Însuşi Broch afirmă că Moartea lui Virgiliu este opera al cărei nivel îl depăşeşte pe cel al romanului „literar” şi „atinge, cel puţin asta am încercat şi sper că am reuşit în această carte într-o anumită măsură-filozofia pură.”

 

Poemul este structurat în patru părţi după schema compoziţională a unei simfonii, însă ţine cont totodată de cele patru elemente care în viziunea anticilor alcătuiau Universul.

Capitolul intitulat „Apă – sosirea” se deschide cu intrarea în port a convoiului de corăbii. Cele şapte  vase care alcătuiesc escadra imperială se îndreaptă către portul Brundisium având în frunte vasul pe care se afla însuşi August, împăratul. În cea de-a doua corabie se afla  însuşi Virgilius, plecat către Atena lui Homer  să desăvârşească scrierea  Eneidei. Zăcea cuprins de un puternic rău de mare, lipsit de vlagă şi copleşit de ruşine, pribeag rătăcitor prin lume. Fugise către singurătate, dar nu se ştie din ce motive se alăturase alaiului care-l însoţea pe Cezarul Augustus. Ochiul critic al poetului zugrăveşte imaginea grotescă oferită de  această lume pe al cărei chip se citea lăcomia, insaţietatea, voracitatea, o lume alcătuită din burdihanuri nesătule.

Aceştia trebuiau să fie publicul versurilor sale! Către urechile lor trebuia să se îndrepte versurile Eneidei!

Deşi în viaţa de toate zilele nu erau nişte paraziţi, îndelunga călătorie lipsită de griji şi de activitate săpase pe chipurile lor o expresie tâmpă. Alături de însoţitorii Cezarului pe vas se aflau şi cei care trudeau la bunul mers al corabiei. Două lumi diferit: una ipocrită, de gurmanzi aciuaţi pe lângă împărat care-i laudă opera din interes, alta abrutizată de muncă căreia  nu-i pasă nici de opera şi nici de existenţa sa.

Ajunseră în amurg în portul Brundisium şi în faţa lor se desfăşură un peisaj scăldat în toate nuanţele de roşu.

“Mai mare decât pământul este lumina, mai mare decât omul este pământul, şi omul nu poate să existe câtă vreme nu respiră năzuind spre patrie, întorcându-se acasă spre pământ, pământeşte întorcându-se spre lumină, primind pământeşte pe pământ lumina, primit de lumină numai prin el, pământul ce devine lumină. Şi niciodată nu e pământul mai intim apropiat de lumină şi lumina mai familiar apropiată de pământ decât la începutul de amurg al celor două hotare ale nopţii”

 

Tablouri de o stranie frumuseţe aduc în prim plan un peisaj de vis în care lumina şi culoarea se nutresc reciproc pentru a da naştere unor imagini aproape ireale: “Deschisă şi lunecândă  era lumina amurgului, era ceea ce prindea respiraţia, lunecândă ca material curgătoare, în care se scufundau chilele corăbiilor, baie fluidă a universului lăuntric şi a celui exterior, baie fluidă a sufletului, ceea ce prindea respiraţia curgând din lumea de aici în lumea de dincolo, dezvăluind porţi ale ştiinţei, nicicând ştiinţa însăşi, totuşi o presimţire a ştiinţei, o presimţire a intrării, o presimţire a drumului, presimţire crepusculară a unei călătorii crepusculare.”

Aceste tablouri care mişcă sufletul poetului sunt întunecate de imaginea însoţitorilor Cezarului, un popor în miniatură- cel căruia poetul îi închinase versurie Eneidei. Masa amorfă a supuşilor împăratului semăna mai degrabă cu un burdihan imens, insaţiabil, pentru care cunoaşterea nu avea nicio valoare şi  pentru care cântul aedului semăna doar cu un zgomot de fond al pantagruelicelor festinuri la care se dedau. Oameni ai simţurilor, cu conştiinţa adormită, pe jumătate morţi, din moment ce viaţa lor se limita doar la cele mai ieftine plăceri. Iar el, poetul, „niciodată nu intuise într-un chip atât de nemijlocit neizbăvirea masei”.

Ajungând pe uscat poetul, slăbit de boală, este dus pe o lectică până la curtea împăratului din Brundisium. Aici îl întâmpină o altă lume, o masă la fel de amorfă, de astă dată, sărăcia şi mizeria fiindu-i marca vizibilă. Contactul cu realitatea îi trezesc poetului amintiri despre o altă lume, o lume care trăia pe cu totul alte coordonate decât această gloată pestriţă, lumea în care-şi  avea rădăcinile. „Oh, nimic nu se poate coace pentru a deveni realitate, dacă nu are rădăcini în amintire, oh, nimic nu poate înţelege omul, dacă nu i-a fost dat de la început, în umbra chipurilor din copilăria sa. Căci sufletul stă întotdeauna la începutul său, păstrează dimensiunea trezirii începutului, până şi sfârşitul are demnitatea începutului; nici un cântec care atinge vreodată coardele lirei sale nu se pierde şi, deschis într-o receptivitate veşnic reînnoită, păstrează în sine toate sunetele de care a răsunat vreodată” ( Hermann Broch)

Uliţa mizeriei pe care poetul o străbate până la palat este un fel Purgatoriu anticipat.

În capitolul al doilea, intitulat „Foc-coborârea”, acţiunea stă sub semnul focului şi semnifică coborârea în sine, în propriul eu. „Oh, fiecare om e înconjurat de un desiş de voci, fiecare om drumeţeşte  toată viaţa prin el, drumeţeşte şi drumeţeşte şi totuşi e ţintuit locului de acea desime impenetrabilă a pădurii de voci, e prins în vegetaţia nopţii, prins în rădăcinile pădurii, care cresc dincolo de orice timp şi de orice spaţiu, oh, fiecare om e ameninţat de vocile inadaptabile şi de tentaculele lor, de ramurile vocilor, de vocile ramurilor, care-l încolăcesc încolăcindu-se… Poetul înţelege că şi-a irosit viaţa, că  Eneida nu-i vrednică de a-i supravieţui şi merită să fie dată focului purificator. Trecerea în transcendent îi prilejuieşte o puternică criză existenţială: el socotise arta poetică adevărata cale către cunoaştere însă, realităţile privite din perspectivă istorică, îl conving de prevalenţa filozofiei faţă de poezie.

„Pământ-aşteptarea”  este o revenire asupra deciziilor în prezenţa prietenilor şi a lui Octavianus.

Ultima parte, „Eter-Întoarcerea”, este un poem de o tulburătoare frumuseţe. „Ceea ce a devenit mai târziu ultima parte, spune autorul, a fost un vis dintr-o noapte, aproape o viziune, total neorânduită, abia de cuprins cu privirea, totuşi o ştiinţă. Şi, în mod ciudat, vechile simboluri ale morţii, luntrea, făclia, calul etc. S-au înfăţişat cu totul automat.”

În solilocviul său, viziunile onirice ale poetului Virgiliu sunt mai degrabă ale evocatorului său, cartea fiind o sinteză a filozofiei, esteticii şi eticii lui Hermann Broch. Astfel, abstracţiunea se sublimează în poezie, în vreme ce imaginea poetului Virgiliu capătă consistenţă ca personaj literar veridic. Cine izbuteşte să prindă fugara volatilitate a chipului morţii, devine invulnerabil în faţa neantului morţii. Cunoaşterea şi acceptarea morţii ca pe un dat asigură libertatea sufletului.

”Când omul nu se mai teme de moarte, ultima frontieră dintre două lumi atât de diferite, atunci poate să se integreze în comunitatea căreia îi aparţine prin iubire şi prin faptă ziditoare. Doar în această zonă a transcendenţei cugetarea poetului Virgiliu/ Broch capătă o încredere care ştie că până şi acolo unde cumpăna se înclină spre dezastru câştigul cunoaşterii este pe măsura celor trăite, adaosul de cunoaştere dăinuind în lume…

” Oh, încredere plină de încredere, nu iradiată în jos din cer, ci născută pământeşte în sufletul omenesc urmare a impusei datorii de a cunoaşte, aşadar, împlinirea încrederii, în măsura în care poate fi împlinită, nu trebuie să se facă oare tot pământeşte?”

„…cine vrea să trăiască, stând în picioare pentru viaţă, acela ţine ochii deschişi spre cer, spre seninul deschis al cerului, de unde se naşte orice dorinţă de a trăi, orice voinţă de a trăi: oh! Să poţi revedea albastrul cerului, mâine, pomâine, mulţi ani de-a rândul, şi să nu trebuiască să zaci, cu ochii stinşi-închişi, pe năsălie, cu faţa rigidă cafenie ca lutul, în vreme ce afară se întinde , imposibil să-l mai priveşti, albastrul senin al cerului, plin de uguitul porumbeilor, pe care nu-l mai auzi…Oh, să-ţi fie îngăduit să trăieşti!”

Această întoarcere a poeziei cu faţa spre pământ într-un elan de pătimaşă îmbrăţişare a tot ceea ce este viu, atitudine aflată la antipodul celei mistice, o regăsim şi în îndemnul lui Nietzsche din Aşa grăit-a Zarathustra, de-a iubi Supraomul. Supraomul fiind Pământul însuşi.

Omul lui Broch nu caută mântuirea, iertarea păcatelor, „fericirea veşnică”, ci trezirea, integrarea lui în Univers prin Cunoaştere.

Alături de personajele individualizate, un personaj surprins cu măiestrie de Broch este mulţimea, reprezentată prin plebea metropolei, dar şi prin însoţitorii împăratului. Masa îşi ogoieşte teama de moarte prin acele festinuri pantagruelice, prin sângeroase spectacole de circ, prin râvnirea la bunuri mărunte cărora le dedică viaţa în întregime. Pentru Broch, turma adâncită în somnul necunoaşterii este un subiect de amărăciune şi compasiune, nu de dispreţ. Primul contact cu gloata îl ia pe puntea corăbiei, acolo unde descoperă sclavii. Apoi, uliţa mizeriei, locul unde se năşteau dureri şi se murea crunt, animalic.

„…aici, unde casă de casă exhala pe botul uşii deschise o duhoare bestială de fecale, aici, în acest canal de locuinţe deteriorate prin care era purtat în lectica înalţată, astfel că putea, trebuia  să privească în odăile sărăcăcioase, atins de blestemul pe care, cu furie şi absurd, i le aruncau în obraz femeile, atins de scâncetul sugacilor bolnăvicios, care nu lipseau nicăieri; culcaţi pe zdrenţe şi petice, atins de fumul gros al torţelor de răşină fixate în pereţii crăpaţi, cu cratiţele lor de fier uzate şi soioase, atins de imaginea îngrozitoare a bătrânilor cu înfăţişare de stafii care şedeau ghemuiţi pretutindeni, aproape goi, în aceste vizuini negre, aici începu să-l năpădească deznădejdea…”

Tabloului opulenţei şi desfrâului de pe corabie, Broch îi opune acest tblou al deznădejdii. Chiar şi aristocraţia este cufundată într-un somn al neputinţei, fiinţa fiind golită de toate atributele umane, prăbuşită în animalitate prin acele orgii la care participă.

Iată, aceste realităţi îl determină pe poet să-şi considere opera sterilă, desprinsă de mizeria mundană. Poetul nu trebuia să fie un simplu „făcător de cuvinte”, fără a se implica în viaţa cetăţii. Creaţia sa e lipsită de valoare dacă nu-şi dovedeşte rolul formator. Acesta era motivul pentru care Virgiliu dorea să-şi dea opera pradă focului. Zbuciumul său e nutrit de convingerea că Eneida nu are calităţile unei creaţii artistice veritabile, în definirea căreia reîntîlnim teze ale esteticii lui Broch.

Romanul  lui Hermann Broch este asemeni unui triunghi în care accentul cade asupra uneia din laturi: poezie -cunoaştere-acţiune.

Atunci când împăratul stăruie asupra obligaţiei poetului de a sluji statul prin arta sa, Virgiliu îi atrage atenţia ineficacităţii constrângerii.  Când poezia nu-şi mai poate îndeplini misiunea de artă în slujba cunoaşterii devine ne-artă şi este necesară trecerea la acţiune. În final, Virgiliu îi lasă manuscrisul Eneidei împăratului cu condiţia să-i elibereze pe sclavi.

Aparent obscură, cartea lui Broch este de o profunzime descurajantă pentru cititorul neiniţiat. Acest procedeu retoric în care modul de expunere este monologul interior i-a determinat pe exegeţi să considere Moartea lui Virgiliu  mai degrabă  a fi un poem decât roman. Tocmai în această împletire a liricului cu muzica interioară rezidă noutatea şi modernismul operei lui Hermannn Broch. Lirismul şi muzicalitatea derivă din conţinut, din registrul lingvistic utilizat, din topica frazei din cuvinte şi expresii reluate, repetate .

Perspectiva din interior printr-o multitudine de imagini simultane oferă o viziune totală asupra lumii. Timpul fragmentat este anulat şi înlocuit cu timpul fluviu care curge fără încetare. Epicul îmbracă hainele liricului. Iată câteva elemente care pledează pentru noutatea absolută a retoricii romanului lui Broch. Raportându-ne la clasificarea romanului după criteriile avansate de N. Manolescu în Arca lui Noe, Moartea lui Virgiliu este romanul corintic prin excelenţă. La graniţa dintre viaţă şi moarte, dintre vis şi realitate abundă o mulţime de simboluri. Iniţial, poem al morţii unui om,  pe parcurs, romanul Moartea lui Virgiliu se transformă într-un imn de slavă închinat vieţii. Remarcabilă rămâne încastrarea unor versuri din Eneida continuate de autor în hexametri de o sublimă frumuseţe.

 

Bibliografie: Hermann Broch, Moartea lui Virgiliu, Editura Paralela 45,2003